E prea ușor pentru ghiolbani să îți dea viața peste cap pe net

Mereu mi-am imaginat un hărțuitor ca în filme. Pereți plini de fotografii cu mine și un altar din șuvițe de păr și lucruri personale furate. Ceva similar cu clipul muzical „Obsessed" al lui Mariah Carey. Dar în realitate, de fapt, se bazează complet pe social media și e incredibil de epuizant din punct de vedere emoțional.

Eu mă vedeam cu un tip de ceva timp, cu care nu s-a terminat prea grozav. Însă am ajuns la înțelegerea să nu ne mai contactăm vreodată. Când eram împreună, eu îl urmăream pe Instagram, dar când ne-am despărțit l-am blocat ca să nu-mi mai vadă postările. El și-a dat seama și a făcut un alt cont, pe care l-am blocat din nou. Situația asta a continuat așa, cont după cont, nici măcar nu încerca să se ascundă și folosea o versiune diferită a numelui său de fiecare dată.

Nu ar fi fost atât de ieșit din comun, dacă doar voia să mai vadă ce fac, cum e atunci când te uiți de pe contul unui prieten. Dar nu a fost așa. Tipul voia ca eu să știu că nu pot scăpa de el și că nu depinde de mine dacă e în viața mea sau nu.

Inițial am fost confuză în privința comportamentului. „Hărțuire" e un termen standard din vocabularul social media. E una din activitățile alea pe care toată lumea le face: să te uiți pe profilul unui tip de care-ți place sau să vezi ce mai face un fost. Genul de hărțuire care nu e o infracțiune. Dar aici era vorba de mai mult decât atât, era o hărțuire ca la carte. Doar că atunci când compari o persoană care te urmărește pe Instagram cu cineva care îți dă târcoale casei, se simte ca și cum exagerezi.

Faptul că el își manifesta comportamentul ăsta online, în viața reală nu mă alina cu nimic. Oricum mă simțeam crispată de câte ori primeam o notificare, de fiecare dată când trebuia să blochez un cont nou, doar să mă trezesc cu o altă cerere. Totuși, mă întrebam dacă ăsta e un fenomen cu care trebuie să mă obișnuiesc.

Conform polițistului cu care am vorbit, se poate încadra ca hărțuire. În 2012, atât hărțuirea în viața reală, cât și cea din mediul online au fost declarate drept infracțiuni. Noua lege definea hărțuirea ca „o atenție insistentă și nedorită care te face să te simți agasat sau hărțuit". Înainte de asta, legile erau mai indulgente și le permiteau agresorilor să scape ușor cam de fiecare dată.

Chiar și cu modificarea legii, nu foarte multe lucruri s-au schimbat. Amber Rudd a trâmbițat un nou hub pentru National Online Hate Crime Hub, cu scopul de a asigura că hărțuirea și urmărirea sunt luate în serios. Apoi ea a demonstrat cât de implicată e, printr-o investiție de două sute de mii de lire în program, cam trei lire per incident.

Una dintre probleme e că sunt în continuare multe zone ambigue în privința hărțuirii. Tamanna a fost hărțuită online pe toată durata facultății, pe toate platformele sociale și pe mail, a apelat chiar și la ajutorul poliției. Când a făcut plângerea, ea ține mine că polițistul i-a spus: „că nu avea timp să se ocupe de așa ceva, deși eu aveam imagini și înregistrări video."

De asemenea, ea a mai raportat și pe Twitter și Facebook, dar a primit doar un răspuns generic care o asigura că problema va fi investigată. „Ai crede că iau asta în serios, dar nu e chiar așa."

La începutul acestui an, Digital Economy Act a aprobat o lege. A introdus un cod de conduită pentru social media, care speră să asigure că platformele sociale vor adresa problema intimidării online. Aici intră și hărțuirea și alte tactici de umilire, dar nu e clar cum va fi aplicată legea și ce roluri au companiile precum Facebook și Instagram. Tamanna speră ca platformele de social media să devină mai „stricte și dure dacă cineva raportează hărțuire și să nu mai transmită un răspuns generic și sec."

Zece întrebări pe care ai vrut mereu să le pui unui tip care-și riscă viața pentru Instagram

Când am raportat hărțuirea online, poliția mi-a spus să mă asigur că am screenshot-uri ca dovadă că se întâmpla des, dar, după ce am strâns toate informațiile astea, practic mi-a spus că e degeaba. Ei mi-au spus că dacă agresorul meu nega că mă urmărea online, probabil că nu puteau să-i facă vreo ceva. Adresele de IP reprezintă cea mai ușoară modalitate prin care poliția poate identifica cine e în spatele conturilor, dar, deoarece majoritatea sunt create pe telefon, care își pot schimba constant adresa de IP, practic ai ajuns de unde ai pornit.

Singurul sfat pe care mi l-a dat poliția e să-mi șterg toate conturile de pe social media: astfel el nu ar mai putea să mă găsească. Dar pentru că eu lucrez ca model freelancer și majoritatea joburilor sunt prin social media, asta mi-ar afecta toată viața. Și până la urmă, de ce să fac eu asta? Mie-mi place Instagram.

Cam 94% din victime trebuie să facă schimbări majore în viețile lor, inclusiv să schimbe felul în care arată sau cariera din cauza hărțuirilor, conform unui studiu din 2005, întreprins de Universitatea Leicester. Însă, o detoxifiere permanentă de social media nu e întotdeauna soluția ideală, pentru că doar 4% din hărțuiri au loc exclusiv în mediul online. Hărțuirea lui Leah a început online după ce s-a despărțit de prietenul ei, dar la scurt timp a devenit ceva tangibil.

„L-am blocat pe WhatsApp, Facebook și mail, dar apoi am început să primesc felicitări în poștă la noua mea adresă", mi-a spus ea. „Erau făcute de artistul meu preferat, dar nu erau completate, în afară de numele și adresa mea."

Fostul ei a căutat adresa și mai târziu i-a spus, de pe un cont de email creat special, că ar trebui să-și ascundă mai bine adresa, dacă nu vrea chestii de genul să se mai întâmple. „Am ajuns într-un punct în care dacă mă contacta în vreun fel, mă alertam instant", spune Leah despre efectul asupra sănătății mintale pe care tot chinul ăsta l-a avut.

Ca multe alte victime ale hărțuirii online, Leah s-a gândit că situația ei e prea minoră ca să implice poliția: „Nu părea suficient de serioasă. Înainte să vorbesc cu Samaritenii, nici nu m-aș fi gândit că se încadrează drept hărțuire, deși așa m-am simțit, hărțuită și anxioasă." Asta se întâmplă de obicei, chiar și în cazurile raportate la poliție, doar 8% din hărțuirile înregistrate sunt catalogate drept crime, conform unui raport de către GLA.

De asemenea, Leah se temea că orice acțiunea a ei ar putea avea un efect asupra sănătății mintale a fostului: „M-am simțit responsabilă și pentru el, ca persoană. Dacă îl respingeam prea tare, mi-era frică să nu se rănească." Asta e o temă recurentă: lista de agresori care evidențiază un potențial comportament de hărțuire, ce include amenințarea cu sinucidere, dacă nu reușește să contacteze persoana în cauză.

Leah mi-a explicat de ce a ajuns să apeleze la autorități, ceea ce a generat în trimiterea unei scrisori de avertizare: „Avocatul meu mi-a explicat că astfel de comportament ar putea degenera, iar scrisoare ar fi bună ca dovadă, dacă mă hotărăsc să-l denunț la poliție."

Pe lângă faptul că s-a asigurat că toate informațiile ei sunt securizate, strângerea dovezilor e crucială dacă vrei să ai mai multe șanse să scapi de agresor. Există și o aplicație în dezvoltare pentru victime hărțuite, de risc mediu, care înregistrează mesaje audio și vizuale, precum și metadata, pentru a ajuta la strângerea informațiilor.

Momentan nu prea există statistici despre hărțuirea online, deoarece sunt atât de puține cercetări pe tema asta. The National Centre for Cyberstalking Research vrea să schimbe asta și invită victimele hărțuirii online să împărtășească experiențele lor, în speranța că se vor lua mai multe acțiuni pentru a combate asta.

Probabil că într-o zi fostul meu se va plictisi. Au trecut vreo două săptămâni de când a încercat să mă contacteze ultima oară. Pentru moment, tot ce pot să fac e să continui să-l blochez și screenshot-uri.

@NanasBaah