Sean Vegezzi fotografiază New Yorkul nevăzut

Sean Vegezzi e un tânăr fotograf din New York căruia îi place s-o ardă prin lifturi și să se fugărească cu polițiștii prin cimitire. Și cel mai tare e că ia aparatul foto după el tot timpul, așa că avem dovezi. Poate vă amintiți fotografia superbă pe care a făcut-o pentru coperta numărului de anul trecut, The Teetering on the Brink Issue.

La 21 de ani, Sean e pe cale să-și publice prima lui carte, Nu vreau să cresc, care explorează etapa care-i lovește pe adolescenți când sunt prea mari să se mai entuziasmeze pentru înghețată, dar nu destul de în vârstă cât să-și permită cocaină.

L-am sunat să-mi dea un mic preview al albumului și să-mi povestească despre chinurile maturizării.

VICE: Salut, Sean. Foarte mișto album! Ai zis că ți-a luat cinci ani să aduni fotografiile, deci cred că ești bucuros s-o vezi în sfârșit publicată.

Sean Vegezzi:  Ca să fiu sincer, sunt chiar mândru de mine. Știam dintotdeauna că e un proces complicat să scoți un album, dar nu mă gândeam că o să mă distrez atât de mult. Nu știam că pot face astfel de minuni stând pur și simplu acasă! Înainte de februarie anul trecut, treceam prin tot felul de aventuri în fiecare noapte. Rar dormeam acasă.

Pare că ai pierdut ceva timp. Pe la școală ai mai avut timp să treci?

Liceul a fost o perioadă grea din mai multe motive. Nu vreau să mă plâng, dar mă așteptam să studiez la școala de artă între 14 și 18 ani, dar nu am fost acceptat și m-am trezit într-o școală de mate și științe. Nu voiam decât să chiulesc. Ajungeam la școală după ce alergam de polițiști printr-un cimitir de la marginea orașului și nu mai aveam deloc energie pentru ore.

Nașpa. Crezi că viața în mediul acela te-a motivat și mai tare să faci artă de unul singur? Drept să zic, mie mi-e dor să am un inamic împotriva cui să mă revolt. Nu e distractiv să fugi de la ore doar ca să te joci jocuri pe calculator. Nu?

Clar. Exact așa e tranziția de la adolescent la tânăr adult. După ce pierzi rețeaua aia de oameni care se îndoiesc mereu de tine sau te critică, totul depinde de tine și nu mai ai împotriva cui să te revolți. E ciudat. Cred că mulți oameni ezită prinși în tranziția asta și despre asta e cartea mea.

Ai lucrat part-time la studioul lui Annie Leibowitz când erai în școală. Cum a fost? I-ai văzut țâțele lui Miley Cyrus?

Experiența la studioul lui Annie m-a salvat. Fără experiența aceea, probabil aș fi un nimeni în ochii multora, plus că am învățat mai multe la ea în studio decât la școală. Toată lumea mă accepta așa cum eram – odată mi-am sunat șeful după ce am fost arestat. Eram speriat că n-o să pot ajunge la muncă în ziua aia, dar el a fost super ok. Nu m-a judecat niciodată. Și m-au susținut mereu.

Par niște oameni de gașcă. Multe fotografii din domeniul de explorare urbană pot părea sincere și penibile, dar fotografiile tale se concentrează mai mult pe experiențe cu spațiul decât pe spațiile în sine. Cred că leai putea numi portrete urbane. Ce te-a inspirat să lucrezi în felul ăsta?

Fotografia a completat ce făceam deja, și anume, aventurile pe care le aveam cu prietenii. Mi s-a părut mereu important să profit la maxim de anii adolescenței și mă temeam serios că poate nu trăiesc destul de intens, așa că n-am stat în casă mai deloc. Am încercat să ies din casă cât mai repede și să-mi motivez prietenii să iasă și să se vadă cu mine. Ne plimbam prin Tribeca și intram pe orice ușă deschisă. Cel mai mult ne-am distrat în spațiile secrete care nu erau deschise publicului. Casa liftului, tunele, coridoare, acoperișuri de clădiri cu birouri…

De asta sunt atât de interesante fotografiile tale: toate ascunzătorile astea pe care le-ai descoperit explorând orașul.

Da, le numeam misiuni când eram mici. Ieșeam cu un aparat digital, mă cățăram peste tot, veneam acasă și făceam un slideshow pe calc cu prietenii. Aveam vreo 11 ani pe atunci.

Drăguț. La sfârșitul cărții e mult text retrospectiv și contemplativ. E din cauză că te-ai maturizat?

Așa înțelege toată lumea din text și-mi place asta. Lucrurile nu mai sunt la fel și asta e normal, evident. Nu-mi place ideea de a-ți extinde tinerețea mai mult decât e cazul. Toți fotografii ăia care vor să fie tineri și rebeli cât mai mult timp mă scârbesc.

Dar tu nu ești chiar așa de în vârstă…

Știu! Nu vreau să par ca bunicu’. Cartea nu e finalul acestui proiect, mai am destul de lucru și n-o să-l abandonez prea curând. Am simțit că trebuia să acompaniez imaginile cu cuvintele alea.

Toate cuvintele îi sunt dedicate unei anume Abeline. Cine e ea?

Nu-mi amintesc nimic înainte de Abeline. Ne știm de când aveam trei ani. Eu și Abeline am avut perioade în care ne-am văzut aproape zilnic și perioade când nu ne vorbeam deloc. Suntem pe traiectorii diferite cumva. Nu avem o relație fizică, în caz că te întrebi. Deși uneori încerc s-o conving să se sărute cu mine. Uneori îi place.

Mult noroc, Sean! Și mulțumesc!

Nu vreau să cresc e publicată de Fourteen-Nineteen și o puteți comanda aici.

Traducere: Oana Maria Zaharia