Patru zile din viața mea le-am petrecut la Primăria Sectorului 3, în cadrul unui internship. Fratele lu' tata este consilier acolo, așa că era o chestiune de timp până să-l întreb când se face un loc și pentru subsemnatul, că deh, we are family. Fix din același motiv dau și eu textul ăsta anonim. Că săracul n-are nicio vină că a încercat să facă o faptă bună și eu, ca un nesimțit, stric lipeala. Oricum, îmi imaginam de la bun început că o să dau numai de cârnați pe la primărie, dar nu mă gândeam că o să fie chiar așa de nașpa. Sau poate doar eu am văzut lucrurile aşa, naiba ştie.

A făcut primăria anul trecut un mega program de internship, în cadrul căruia tinerii aveau șansa să ajungă funcționari publici la unul dintre ghișeele din strada Parfumului 2-4. Prima dată am vorbit cu cine trebuie din instituție prin luna mai. Primăria arăta ok, era renovată recent, nu prezenta urme de comunism, totul era nou înăuntru. Ca să ajung la omul meu, am trecut o femeie aflată la birou, într-o anticameră, care spunea oricui întreba de nea Caisă că „are treabă şi o să revină dânsul, dar cel mai bine este să luaţi un loc pe hol şi să aşteptaţi până vă cheamă".

Eu am intrat la ăla în birou cu unchiu-miu, iar respectivul l-a întreabat, la mișto: „Ia spuneți domnul V., acum vă angajați toată familia la stat?" „Ce să-i facem, ne descurcăm și noi cum putem", i-a răspuns. Căci da, așa este cel mai ușor și cel mai la-ndemână să devii bugetar. Dacă vrei să mă înjuri că nu ai şi tu un unchi sau o mătuşă care să te ajute să te angajezi la stat pe minimumul pe economie, mai bine te răzgândești. Eu n-am plecat de acolo de mişto ce era.

Apoi au stat ăștia puțin de vorbă, ca între șmecheri. Pe mine nici nu m-au băgat în seamă. Când și-a adus aminte totuși că eram de faţă, omul de la primărie m-a întrebat nişte banalităţi, gen ce facultate am făcut, unde mă văd peste cinci ani, de ce îmi doresc să lucrez în cadrul primăriei. Mie în momente din astea îmi vin cap numai replici tâmpite de pe YouTube. De exemplu, ăstuia i-aș fi răspuns cu un sec: „D-al dracu' și d-ambițios!",dar pentru că nu puteam face asta, i-am oferit niște căcat frumos, ca să mă asigur că așa merg treburile: „Îmi doresc să mă dezvolt atât pe plan profesional cât și pe plan personal, iar în cadrul primăriei sigur aș reuși lucrul ăsta. Este o provocare pentru mine și sunt convins că o să-i pot face față"; și l-am chişat în freză. Ăsta s-a udat tot și mi-a oferit la rândul sau o porție de căcat și mai frumos ambalat: „Mă uit așa la tine și te văd un tânăr de viitor, cu perspectivă. Sigur o să ai o carieră îndelungată la noi în instituție."

După discuţia cu el a rămas că mă caută ei. Şi m-au căutat după cinci luni, în septembrie, când s-au hotărât într-un final să dea drumul proiectului.

La un moment dat am primit un telefon: „Buna ziua domnule C., vrem să vă anunțăm că v-ați calificat pentru proba scrisă, care să va permită să intrați în programul de internship bla bla bla alte căcaturi", în condițiile în care eu habar n-aveam că urmează vreun test, de orice fel ar fi fost. L-am dat la un liceu oarecare din București. Am intrat în ceva cameră protocolară unde mai erau vreo 20 de inși, toți adunați pentru același lucru. Am luat un scaun în cur la masă și m-am holbat la lume: multe tipe, toate până în 25 de ani, dezvoltate frumos, dar nimeni interesant, așa că nu mi-a trebuit prea mult să mă decid să nu socializez prea tare cu toți. După ce am completat testul, care avea o parte grilă și o parte cu puncte puncte, am mai așteptat câteva zile că să ajung la întâlnirea cu „domnul" primar.

Întâlnirea a avut loc într-o joi. Evident că am întârziat. Toată lumea era prezentă, doar ăla mai important, trimis cu dedicație, lipsea. Toți aveau o ţinută uşor festivă, cămașă, papion (gen ospătari), doar eu eram îmbrăcat în boschetar, nebărbierit şi cu fața adormită. Așa s-a nimerit fix atunci, eu n-am avut nicio vină.

Ne-am așezat frumos în cerc, ca la alcoolicii anonimi, și-am început fiecare: nume, prenume, facultatea și sectorul în care locuim în București. Adică fix că la alcoolicii anonimi. Ăsta era filmu' lu' Robert Negoiţă: să afle care în ce sector locuieşte. În timpul ăsta, primarul le sorbea pe gagici din priviri de n-avea aer. După ce-am terminat acolo, s-a apucat să vorbească și el lături, despre cât de importantă este o mână întinsă unui tânăr aflat la nevoie. După care am plecat acasă. A fost singura dată când l-am văzut pe primar, în rest, nici măcar accidental, căci „domnul are o agendă foarte încărcată" după cum mi-a spus, la un moment dat, pisi de la relaţii cu clienţii. Mai des mă întâlneam cu el în 2008, când am lucrat o vară la Water Park. Anyway, urma ca de luni să începem.

Luni ne-am prezentat la primărie, unde ne-a luat în primire HR-ista șefă. Abia atunci am aflat cum o să se desfășoare toată perioadă noastră de internship. Următoarele două săptămâni aveam să petrecem câte două zile prin câte un departament, în funcție de ce școală avem fiecare. Am mai semnat niște chestii și am plecat acasă. Să nu care cumva să credeți că am început tot de luni. De mâine (marţi) urma să trecem la treabă, vorba unui idol de-al meu, Gigel Frone îi spune, foarte talentat ca persoană. Dacă te mai întrebi de ce merg lucrurile încet în sistemul de stat, uite d-aia: noi ne-am întâlnit prima dată joi şi am intrat in internship abia marţi.

Primele două zile le-am petrecut la departamentul de relații cu publicul. Adică acolo unde vin toți tembelii din sector să înșire probleme. Și tu stai și le asculți, că n-ai încotro, ăla ți-e job-ul. Eu am stat cu două păsări mai avansate în funcție, din departamentul ăla. Una răspundea mail-urilor și alta coordona ce se întâmpla pe acolo. Nu mi-a zis ea: „Bă, eu coordonez chestii pe aici", dar am tras eu concluzia, la cum se spărgea în figuri.

Altfel, fete de treabă amândouă. Mi-a zis una dintre ele la un moment dat că pot s-o întreb orice sunt curios să aflu. Eu, spre exemplu, eram curios să aflu dacă vrea să facă sex cu mine, așa că am întrebat-o plin de tupeu: „Auzi, niște dosare cu plângeri făcute de cetățeni nu aveți?" Ea s-a uitat la mine cu ochii mari şi umezi și mi-a zis: „Credeam că nu o să mă mai întrebi lucrul asta." Și mi-a adus, frate, două bibliorafturi pline ochi cu mizerie.

O plângere din zece era cu administratori care fug cu banii de întreținere. Eu mă mir că lucrurile astea se întâmplă, că doar nu pui administrator pe oricine, aşa, random. Sau cine ştie, poate logica este alta şi mă depăşeşte pe mine. Mi-a atras atenția o plângere făcută de o femeie care stătea cu chirie și care spunea că este al doilea an consecutiv în care administratorul de bloc făcea chetă că să repare liftul. Prețul era fix, trei mii de euro, precum anul anterior. Mă gândesc că avea omul ceva combinaţii, de-i trebuia sumă fixă.

Unul își trăsese cu spray patru locuri de parcare din burtă. Pentru că, de ce nu? La o adică și eu aș face chestia asta în spatele blocului, dacă aș avea unde. Pe lângă asta, erau şi cereri sensibile, cum le numeau ele; sensibile în sensul că cereau cetăţenii tot felul de date despre ce se construieşte în sector pe bani publici. Fetele astea, ori ca să tragă de timp cu răspunsul, ori nu ştiu, că nu m-au lămurit, răspundeau bălării. De exemplu, c etățeanul întreaba cât a costat o sală de sport. Astea îi spuneau că informațiile sunt confidențiale. Cetățeanul revenea și spunea că de fapt datele sunt publice, în baza articolului nu știu care. Reveneau și ele, că de fapt e invers. Unele date chiar nu erau publice, deși ar fi trebuit să fie: achiziții pentru parcuri, borduri, chestii de genul.

Aparte de bibliorafturile cu plângeri era un dosar cu laude aduse primarului. Căci, o să râzi, dar și politicienii au fanii lor. Sunt pe cale de dispariţie, ce-i drept, şi încă se mai bucură la o sticlă de ulei şi o pungă de făină, până o să se curețe de tot și moda asta. Spre exemplu, ăstuia din Sectorul 3, un moș i-a scris un poem, la un moment dat. L-a printat frumos pe un A4, cu un font deosebit (şi nu era comic sans), a plastifiat toată lucrarea regulamentar și a trimis-o pe adresa primăriei. Cred că și acum tot în dosarul ăla roșu a rămas, motiv de caterincă pentru ăia din departament.

În prima zi l-am cunoscut și pe N., colegul fetelor. Nu m-am prins exact ce meserie avea trecută în cartea de muncă, căci trei zile la rând eu l-am văzut jucând World of Warcraft. Pe două monitoare, cu căștile pe cap, ca să nu-l deranjeze nimeni. Poziția biroului îi permitea, cîci în spate lui era peretele. Camere de supraveghere nu-mi amintesc să fi văzut în zona aia, erau doar în zonele de lucru cu publicul. „Pândesc locul ăsta de când m-am angajat aici", mi-a spus N., mândru, la un moment dat. Să te tot duci la muncă aşa.

În afară de ăştia trei, fetele şi gammer-ul, ceilalţi care stăteau să-i asculte pe cetăţeni cum se plâng erau trecuţi de prima tinereţe. Trei erau direct babete, şi mai era un băiat care ajungea lejer la 40 de ani. Într-unul dintre momentele de pauză, când vorbeau toți despre vacanţele în străinătate şi despre zborurile cu avionul, tipul de 40 de ani a făcut următoarea remarcă: „Nu am apucat să zbor până acum cu avionul, ca nu mi-a permis salariul." Mi-a fost o clipă milă de el, nu ştiu exact de ce, dar mi-a trecut repede, căci nu l-am trimis eu să se angajeze la stat.

A două zi m-au trimis tot la departamentul de relații cu publicul, dar în biroul din spate. Acolo ajunge corespondența, se răspunde la reclamații, treburi de genul asta. A fost mai interesant în prima zi. De aici din birou n-am ce mare lucru să povestesc. Oamenii ăia prestează munca ce implică plicurile, deci nimic spectaculos. Ce poate fi mai distractiv decât să stai în fund şi să aranjezi scrisori, plângeri, cereri şi altele de genul asta? In schimb, pentru că nu te vedea nimeni, puteai sa rupi netul în două fără să te deranjeze cineva. Doar femei, media de vârstă se ducea în 45, deşi era o fată care abia împlinise 18 ani.

Era aici un individ care cred că era tot ceva şef. L-am mirosit după părul dat pe spate, gelat şi plin de mătreaţă, ceasul Cartier cât conserva, total neasortat cu costumul, şi parfumul de cocotă. Uneori mi se întâmplă să asociez feţele cu personaje din desene animate. Ăsta seamăna leit cu Pete din desenele lui Wall Disney. Pentru că stăteam fix în faţa lui, dar în colţul opus al camerei, am putut să-l observ destul de bine. La un moment dat, de prea multă plictiseală, s-a apucat să citească un articol din ziarul Ring. Mare greşeală a făcut, căci s-a făcut singur de căcat printre femeile alea de acolo, fără să-l roage nimeni. O ardea aşa de silabisit şi sacadat, de-mi venea să-l întreb dacă el a citit vreodată ceva în viaţa lui. Şi nu neapărat o carte, dar măcar o etichetă de chiloţi sau instrucţiunile de pe cutia de gel, eventual o subtitrare la ceva filme porno.

Tot în ziua aia am trecut şi pe la biroul de presă. Toate bune, nimeni n-avea treabă cu nimeni, lumea era pe net, fiecare cu ale lui, nimeni nu se lamenta prea tare cu munca. M-a luat în primire o tipă, mi-a spus că ei se ocupă de comunicatele de presă, tot ei căută pe interneţi nasoalele care se scriu despre primar sau despre primărie, ce sa zic, nimic deosebit. Cred că aici m-aş fi potrivit din punct de vedere al mediului, că erau toţi chill, nu era nimeni panicat.

A treia zi, joi, urma să încep la departamentul de dezvoltare durabilă. Dezvoltarea durabilă este „dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi." Ce să zic, suna înălțător și interesant. Ceva care contează cu adevărat.

Acolo, în schimb, am găsit o gașcă de bastarzi care frecau menta la marea artă. Dar la modul ăla nesimțit. N-am o problemă cu asta, că și eu am dat-o de gard pe unde am muncit. Bă, dar eu când frecam menta, nu mă durea efectiv în pulă de tot ce se întâmpla în jurul meu. Dacă trecea unul și mi se părea că se uită la mine ca și cum s-ar fi prins că stau degeaba, îmi găseam o activitate, ceva. Ăștia erau închiși fiecare în bula lui și hai noroc, nu conta ce se întâmplă în stânga sau în dreapta. Una își făcea unghiile, două stăteau la bârfă la țigară, la geam, un Gigi din departament flirta cu o milfetă care am înțeles că ar fi ceva miez pe acolo, cu funcție importantă, alții se jucău pe telefon sau vorbeau despre diverse.

Am intrat timid, am dat bună ziua, a văzut că nu mă băga nimeni în seamă, așa că m-am așezat unde am găsit un loc liber cu privirea. S-a întâmplat să fie lângă o fată care la prima vedere părea că o duce capul. Am întrebat-o care-i treaba cu ei, cu ce se ocupă ca să își justifice salariul. „Păi, deocamdată nu facem nimic, nu avem cereri pentru reabilitare. Dar când încep să apară, avem şi noi de treabă." Mie-mi dădea cu virgule, că asta cu reabilitarea era ultima chestie la care m-aș fi gândit că se întâmplă acolo. Eu mă aşteptam să aflu lucruri care într-adevăr au legătură cu dezvoltarea durabilă. Ce-i drept, nici nu m-am interesat înainte sa văd despre ce este vorba. M-am dus cu nişte aşteptări, care din punctul meu de vedere erau banale, dar și așa, eram complet pe lângă.

Asta mică mă vede complet debusolat, așa că-și continuă ideea: „La noi vin toate cererile de anvelopare a blocurilor. Practic, când o asociație de locatari se hotărăște să reabiliteze blocul, la noi ajunge plicul. Luăm cererea, o analizăm și o băgam la coadă. Când le vine rândul, îi anunțăm." Mai bine mă duceam sa lipesc abţibilduri pe bananele din supermarket, era mai interesant. „Ok, am înțeles ce faceți voi. Ce fac eu?" „Aaa, păi ia și tu proiectul ăsta și uită-te pe el". Și-mi trântește sub nas proiectul, care ar trebui dus la îndeplinire până în 2020. Acum, ce căcat era să fac, oricum nu mă băga nimeni în seamă, m-am apucat să-l răsfoiesc. Și să pun întrebări, că pulă mea, dacă tot vrei să scapi de mine, hai să te iau la întrebări.

Prima întrebare, destul de ironic, a fost dacă au dat bani pe proiectul ăla. Moment în care s-au oprit toți din ce făceau și s-au holbat la mine. Milfeta aia de stătea la vrăjeală mai devreme m-a întreabat de ce pun astfel de întrebări. „Pentru că am găsit în proiectul asta trei hărți care nu au legendă. Ori eu refuz să cred că cine l-a făcut a omis niște chestii așa de elementare. Iar cel care și-a dat acordul nu a văzut că lipsesc niște banalităţi. La facultate am învățat că primul lucru pe care îl adaugi pe o hartă după ce ai terminat-o, este legenda" – şi salut, mai fă-ţi prieteni dacă poţi. Ce m-a mirat totuşi a fost că tipa nu a dat atenţie prea mare. Adică nu i-a picat bine, dar a depăşit momentul repede. Ori poate mă aştepta să termin pregătirea şi să fim colegi pe bune, ca să îmi dea peste nas.

Ziua următoare am intrat în birou și am luat direct proiectul ăla în primire, nu am mai așteptat niciun sfat de la ăștia, că mă lămurisem deja. Stăteam așa de bine pe scaun și mă uităm prin cartea aia, nici nu simțeam cum trece timpul. Până a venit un flaușat la mine și mi-a spus: „Salut, eu sunt X, nu cred că am făcut cunoștință. Ajută-mă și pe mine să scot capsele astea" și mi-a bagat sub nas un ditai biblioraftul.

Eram pe punctul de-al întreba: „Pai, futu-ți gura mă-tii, eu de asta am venit în internship, să scot capse?", dar pentru că trăim în societate şi ne supunem normelor, că pula mea, am tăcut. Am scos câteva capse, să nu păr bulangiu, deși i-aș fi făcut dosarul guler. În mod normal aș fi plecat, dar am vrut niște lamuriri în plus, așa că l-am luat la vorbă pe un alt trântor din marele departament, care părea mai competent. Nu de alta, dar eram mega hotărât să plec și speram doar să-mi spună ăla ceva de care să mă agăț și să mă răzgândesc. Doar că ăla parcă știa că vreau să plec: „Da, noi pe aici cam asta facem acum, scoatem capse, scanăm, nu prea avem mare lucru de făcut. Și tu ce? Păi ne ajuți și tu, ce dacă ești în internship? Că trebuie să scanăm toate cererile astea."

În momentul în care au primit cererile alea în format fizic, retardații s-au apucat să le capseze și au exclus posibilitatea ca la un moment dat cererile respective să fie transferate în format electronic. Dar pentru că trăim în era vitezei și am învățat să folosim calculatoarele mai departe de Facebook și porno, ghici ce făceau aproximativ 30 de oameni, câți erau strânși acolo? Eu am cerut voie puțin până acasă, că mi-am adus aminte că aveam ceva de făcut.

Media de vârsta la dezvoltare durabilă era pe la vreo 27-28 de ani. Oameni tineri, care în mod normal ar putea să schimbe chestii, să aducă ceva nou, util, dacă ar exista un minimum de interes. Dar nu frate, nu în cazul lor. Anyway, şi aici multe femei. Printre ele şi o fostă colegă de generală cu care nu mai vorbisem de șapte ani. Femeia era bugetar de doi ani. „Da, e nasol, salariul mic, dar asta este, ne descurcăm şi noi cum putem", mi-a povestit la o ţigară pe care o fumam la geam, sub semnul cu fumatul interzis.

Salariul este minimum pe economie, ca să ştii de la început şi să nu-ţi faci speranţe prea mari în privinţa asta. Dacă anii trecuţi bugetarii primeau o tonă de sporuri, acum că le-au tăiat au rămas cu pula. Dacă nu ai o funcţie de conducere, cu nouă sute de lei plus bonuri ai să rămâi mult timp din momentul în care te angajezi. Iar dacă ajungi să conduci ceva, salariul îţi urcă până pe la două mii de lei. Dar asta după ceva ani pierduţi. Că la un moment dat, neoficial, fiecare se descurcă cum poate, este altă socoteală. Deci din punct de vedere financiar mai repede te duci la un call center, căci ai şanse mari să primeşti mai mult de nouă milioane plus bonuri.

Am văzut şi oameni cu bani plimbându-se prin primărie. Dacă ajungi pe-acolo, îi recunoşti uşor după bijuteriile etalate ostentativ. Nu am stat să văd care ce maşină conduce, dar prin parcare am mai văzut un Range Rover, un A7, un BMW seria Ţ, maşini din astea de bugetari pe care le vezi prin parcările hotelurilor de 5* din Mamaia.

Dacă vrei să ajungi la stadiul ăsta de bogăție, probabil trebuie să-ţi pregăteşti limba, să o înfigi adânc între bucile celor care îşi fac veacul pe acolo. „Vai, doamna Buci, ce bine arătaţi astăzi! Da-ţi-mi voie să vă îmbrăţişez!", îi spunea un libidinos unei muieri pe hol, în timp ce o pupa zgomotos pe obraji. „Vai, domnule Buci, ce amabil sunteţi", îi răspunde ea și se gudura ca un câine care abia aşteapta să fie scos în parc. Și asta este doar o mostră de pupat în cur.

S-ar putea să spui tu că n-ai o problemă cu treaba asta, că până la urmă toţi va trebui s-o facem, mai devreme sau mai târziu. Crede-mă pe cuvânt, la fel mă minţeam şi eu. Dar daca ai un minimum de respect faţă de tine, ai să-ţi dai seama că oamenii ăia nu merită nici măcar băgaţi în seamă. Dacă vrei să te dai bine pe lângă cineva în speranţa că o să avansezi în carieră, nu te judecă nimeni, dar dacă alegi o instituţie publică, şi-n mod special una ca asta, atunci îţi meriţi soarta ce te aşteaptă.

După ce s-a terminat tot stagiul de pregătire, cei 18 interni au primit şi diplome de participare, conform comunicatului de la ei de pe site. Uitând să menţioneze faptul că din ăia 18, cel puţin unul s-a pierdut pe drum.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre probleme cu primăria:
Primăria Eforie te evacuează pe motiv că-ți face casă Viața unui copil evacuat Piedone îţi transformă cartierul în Narnia