Faptul că fetele fac parte din comunitatea jucătorilor activi de pretudindeni nu mai este ceva nou. Ultimele studii făcute în această direcţie sugerează că cel puţin jumătate dintre jucători sunt fete, indiferent dacă vorbim de calculator, consolă sau chiar şi un telefon mobil. Aici, se poate discuta mult, în ceea ce priveşte platforma de jocuri.

Fie că este vorba de jocuri complexe sau jocuri de tip puzzle disponibile pe telefon, fiecare dintre noi suntem prinşi de cel puţin un joc, chiar dacă ne limităm la un amărât de Candy Crush, de exemplu. Şi eu, de multe ori, simt nevoia să iau o pauză de la chestii greoaie şi ajung să omor monstruleţi cu degetul pe telefon.

Am povestit, pe larg, detalii din experienţa mea, despre stereotipuri şi alte chestii vehiculate în jurul fetelor care se joacă. Dar, ca să nu rămână totul la nivelul ăsta, personal, am vorbit cu mai multe fete despre experienţa lor, ca să avem o perspectivă mai largă asupra ideii de a fi o tipă pasionată de jocuri în România.

Pe la 12 ani am avut primul calculator, era vai de el. La vremea respectiva erau pe val Quake III şi Starcraft. Ţin minte că mă băteam cu tatăl meu pe calculator, amândoi fiind pasionaţi de jocuri.

Apoi am descoperit shooterele. Aveam vreo 14 ani atunci şi am reuşit să prind puţin din Counter Strike 1.5. Mi-am petrecut următorii ani jucând CS 1.6. Din curiozitate, am început să mă reprofilez şi pe altele: Left 4Dead, Team Fortress, WoW sau DOTA. Acum pot să spun că m-am mai liniştit, am crescut, au apărut alte priorităţi în viaţă şi timpul dedicat jocurilor a scăzut.

În funcţie de timpul liber, o ard fie cu CS: GO, fie cu DOTA 2. Genul ăsta de activitate mă relaxează, mă scoate din rutina de „adult", chiar dacă nu este posibil zilnic. Evident, nu mă mai pot considera un jucător hard-core.

O chestie care nu am văzut să se schimbe este reacţia coechipierilor în momentul în care vocea mea se face auzită. Toată lumea se miră şi devine curioasă, încât jocul se transformă într-o serie de întrebări enervante despre mine (sau despre orice altă fată). Îmi plăcea să cred că după atâţia ani, masculii s-au mai obişnuit cu faptul că şi fetele se pot juca, însă reacţiile şi comentariile rămân neschimbate.

Am observat că generaţia tânără tinde să se comporte aşa, mai mult decât ar face-o, în mod obişnuit, unii trecuţi de 20 de ani. Dar am învăţat să-i ignor şi să-mi văd de joc. Oricum, pentru cazuri extreme există şi butonul „mute".

Primul contact cu jocurile l-am avut, ca majoritatea celor din generaţia mea, undeva în anii '90, cu o consolă. Era febra consolelor SEGA, iar eu am primit în clasa întâi un înlocuitor: Terminatorul. Mi-am mâncat câteva vacanţe încercând cu disperare să termin Mario şi Prince of Persia. Undeva, prin 2003-2004, am descoperit internet cafe-ul de la ţară, o sală mică în care se puteau juca Starcraft şi Red Alert. De acolo până la liceu am avut o pauză, ca mai apoi să mă apuc, pentru o scurtă perioadă de timp, de Diablo. Practic, aici am descoperit conceptul de RPG.

Tot în perioada liceului am auzit primele zvonuri referitoare la WoW şi jucătorii de MMORPG, aşa că am început să fug de ele, ştiind că devin uşor dependentă de un joc. În aceeaşi perioadă, aveam obiceiul să blamez oamenii care sunt exagerat de prinşi într-un joc. Mă rog, printr-un cumul de factori am început să mă joc din nou şi am ajuns să-mi schimb aproape toate piesele din calculator ca să-mi meargă EVE Online, m-a prins şi pe mine febra WoW-ului şi nici nu mai ştiu, sincer, de câte ori am reactivat contul.

Am încercat o grămadă de jocuri de-a lungul timpului, însă, până în momentul de faţă, favoritul îmi rămâne League of Legends. Nu ştiu dacă neaparat datorită graficii cartoon sau datorită complexităţii, dar ideea e că rămâne sus în top.

Motivul pentru care încă sunt în branșă este faptul că jocurile sunt o bună metodă de a mă calma în momentele stresante şi totodată o sursă de inspiraţie. Indiferent de complexitate, mecanică, background sau poveste, marea majoritate au tendinţa de a-ţi întărâta imaginaţia.

Când vine vorba de reacţiile coechipierilor de sex opus, de obicei mă distrez, mai ales când încep discuţiile legate de vârstă. Adică, imaginează-ţi o conferinţă cu echipa de LoL, în care toţi au vârsta cuprinsă între 15 şi 17 ani şi eu îmi spun adevărata vârstă.

Nu am avut „onoarea‟ să nimeresc prea mulţi misogini, dar asta se datorează şi faptului că mă feresc des de Voice Chat. În mare, am păstrat legătura cu cei care au fost mai apropiaţi ca vârstă şi care, în general, apreciază faptul că există femei care pot concura la nivel de skill.

Eu am început cu WoW, îl primisem cadou de Crăciun chiar când s-a lansat, în 2005. Până la momentul respectiv, nu prea am avut de a face cu jocurile în general. Ca nivel de jucător, mă încadrez la categoria „hardcore", cel puţin în perioadele în care am mult timp liber. Adică mă implic destul de mult şi de cele mai multe ori mă gândesc că aş putea să o las mai moale. Pe de altă parte, cred că are legătură şi cu faptul că mă comport la fel în viaţa de zi cu zi. Obişnuiesc să mă implic foarte mult, uneori mai mult decât este cazul, în orice fac. Deci da, în WoW pot spune că sunt cu adevărat eu însămi, din punctul acesta de vedere.

Bineînţeles, am avut parte şi de reacţii tipice gen „Oh, it's a fucking girl", când îndrăzneam să vorbesc pe ceva voice chat. Mă rog, genul ăsta de atitudine venea, de obicei, din partea începătorilor. Faptul că mă joc mi-a adus multe beneficii în viaţă, de exemplu mi-am îmbunătăţit engleză cu ocazia asta, dar cea mai importantă schimbare, ca să zic aşa, este faptul că am avut norocul să întâlnesc nişte oameni grozavi în realitate.

Am început să mă joc la vârsta de șapte ani, când nişte vecini şi-au luat un SEGA şi toţi eram călare pe el. La scurt timp, părinţii mi-au luat şi mie o consolă. Obişnuiam să merg în fiecare weekend în ceva piaţă unde găseam casete second-hand de cumpărat sau chiar la schimb. Îmi propuneam ca în fiecare săptamână să termin ceva. Patru ani mai târziu am trecut pe PC, m-am îndrăgostit de Quake I şi am descoperit altele: GTA, NFS Underground, Diablo, Starcraft, Dune etc.

Marea majoritate a oamenilor din viaţa mea i-a cunoscut din jocurile online. Ca fapt divers, toate joburile pe care le-am avut până în prezent s-au datorat unor persoane cunoscute prin intermediul jocurilor. Este mai uşor să te împrieteneşti cu cineva care împarte aceleaşi pasiuni, deci cine a zis că jocurile video te fac antisocial are, probabil, mai multe probleme ca noi.

Am avut primul contact cu un joc prin `98. Aveam un calculator 686 pe care tatăl meu se juca şi eu mă uitam, până m-a prins şi pe mine febra. Cu timpul, am ajuns un jucător hardcore, practic prin 2008-2013 a fost perioada mea de „glorie‟ când eram foarte implicată în WoW. A urmat o mică pauză, însă am revenit în branşă, dar, bineînţeles, nu la acelaşi nivel. Acum o ard „casual‟, indiferent de ce joc este vorba, datorită lipsei de timp liber cât şi a faptului că mulţi prieteni s-au lăsat.

Pot spune că mă văd la bătrâneţe relaxându-mă în jocuri, ca o bunicuţă simpatică.

M-am apucat de jocuri în urmă cu șapte ani, când l-am cunoscut pe prietenul meu care juca ocazional WoW, plus altele. Am început şi eu, mai mult din curiozitate, primul joc fiind, evident, WoW, pe care îl joc şi acum. Ocazional mai joc şi Hearthstone, Heroes of the Storm, Diablo sau Witcher, însă cel mai mult timp îl investesc tot in WoW, jocul meu preferat.

La început investeam tot timpul liber în jocuri. Era ca o mică obsesie. M-am ales chiar şi cu câteva restanţe din cauza asta şi am realizat că devenise deja o problemă. Am reuşit să o repar, înainte să devină o problemă şi mai mare. Momentan joc din pură plăcere, mă implic atâta timp cât este comod şi distractiv pentru mine şi ştiu când să mă opresc.

Din jocuri am învăţat engleză, am aflat ce înseamnă munca în echipă, mi-am schimbat modul de gândire şi reacţiile din anumite situaţii. Printre altele, mi-a influenţat şi alegerea profesiei: am început să studiez animaţia 3D din jocuri şi să creez modelele preferate din jocuri. Gamingul îmi oferă inspiraţie în ceea ce fac şi în acelaşi timp este şi fun. Am cunoscut tot felul de oameni, iar cu mulţi am păstrat legătura chiar şi după cinci-șase ani.

Dacă te poţi ridica la aşteptările celorlalţi, într-un mediu competitiv, nu există discriminare şi privilegiu. Eu consider că sunt la limita de jucător hardcore, dar dacă aş câştiga şi bani din asta, cel mai probabil eram cu adevărat hardcore.

Am început să mă joc pe PC pe la 21 de ani cu WoW, care încă a rămas jocul meu de suflet. Aveam prieteni care petreceau destul de mult timp în acest joc şi m-au făcut şi pe mine curioasă, cât să-l încerc. Începutul a fost greu, pentru că nu mai jucasem nimic pe calculator până atunci, dar odată ce începi să faci un level, îţi doreşti să ajungi la 70, apoi 80, apoi vrei să faci parte dintr-o guildă, să raidezi etc.

Drumul meu în WoW a fost ascendent. Am jucat ani de zile hard-core, ore zilnice de raiding şi farming, nopţi pierdute făcând achievements, gold şi reputaţie. Am reuşit să fiu în top 200 worldwide cu mai multe guilde şi am obţinut şi first realm.

În toată experienţa asta nu ştiu dacă a avut vreo importanţă că am fost fată, dar ştiu sigur că odată intrată într-o guildă nu s-au mai făcut diferenţe între mine şi coechipierii de sex opus. De un an de zile am luat o pauză binevenită de la WoW. Din păcate sau din fericire, priorităţile se schimbă. În cazul meu a intervenit munca.

Deşi, în trecut, puteam să le împac pe amândouă, la un moment dat totul devine prea mult şi eşti nevoit să iei o decizie. Am început să mă orientez spre un alt joc în care să nu mi se impună ore fixe de raiding, şi aşa am ajuns la Diablo. Sunt wizard (Myha), sunt full geared şi lucrez la GreaterRift Progress.

Deşi streamingul nu este văzut cu ochi prea buni în ţară şi foarte puţini gameri fac asta, eu mi-am făcut o pagină de stream pe Twitch unde joc Diablo. De ce nu este văzut bine? Poate pentru că sunt fată, dar asta nu reprezintă pentru mine o barieră. Cu cât joci mai bine, cu atât câştigi mai mult respect şi asta vine cu timpul şi experienţa.

O să joc atâta timp cât mă relaxează şi îmi face plăcere. Uneori, competiţia nu este totul, dar cu siguranţă face jocul mai interesant.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre jocurile video:
Opt jocuri video dubioase în care apare România
Cele mai bune jocuri din 2015, până acum
Cele mai penale jocuri de Android din România