În ultima vreme m-am tot gândit la moarte. Și la tot procesul ăsta de a muri. Știu, nu e cel mai frumos gând din lume, oamenilor nu prea le priește să mediteze la așa ceva. Societatea a mutat moartea în carantină în spitale și ospicii și a transformat-o în ceva aproape obscen. Știm cu toții că e acolo, că e inevitabilă, dar, mai bine, hai să nu vorbim despre asta, totuși. E înspăimântător.

Am vorbit cu niște studenți de la Medicină din București despre asta, ca să aflu cum e când dai cu ochii de un cadavru, zi de zi. Tradiția orală bogată din jurul experienței ăsteia și abilitatea de a găsi umorul în macabru au dat naștere unei întregi mitologii profesionale.

Așa am aflat că e un rit de trecere care te învață despre cum corpul uman este o mașinărie infinit de complexă, și despre cum el eșuează, în final. Să fiu sincer, după toată chestia asta, mă bate gândul să-mi donez cadavrul, chiar dacă știu că își vor ascunde pixul în maruntaiele mele formolizate.

„De obicei cadavrele au ochii închişi. Dar cred că nu există student care să nu fi ridicat măcar din curiozitate o pleoapă. Nu am întâlnit persoane supraponderale pe mesele de disecţie. Corpul uman suferă diverse modificări post-mortem, printre care şi saponificarea grăsimilor din organism. Cadavrele sunt foarte vechi, deshidratate, uscate. Miros groaznic când vine căldura.

Majoritatea sunt deja disecate. Chiar și așa, să cotrobăi prin cadavru a fost extrem de util pentru că este o diferenţă uriaşă între ceea ce vezi în atlas, frumos colorat şi distinct, faţă de realitate. Am colege care au leşinat lângă mine la proceduri simple, cum ar fi paracenteza.

Am participat la punerea în formol a unui membru inferior întreg. Odată s-a vărsat un borcan cu formol şi mi-am udat halatul. Nu l-am mai folosit niciodată. Cel mai urât a fost faptul că până acasă, geanta mea a emis un miros „special" pentru cei din jur. Prima oară, mie mi-a mirosit a drojdie. De fapt, mereu aveam senzația că miroase a pâine. Mi s-a întâmplat să îmi crească apetitul pentru ouă după ce am văzut un chist sebaceu gigant.

Mă gândesc destul de mult la moarte. Iniţial la moartea celor dragi mie, dar în ultima perioadă la moartea mea. Moartea reprezintă o uşurare în cazurile în care efectiv nu mai există o altă soluţie. Moartea este o experienţă prin care vom trece cu toţii, mai mult sau mai puţin brutal.

Am fost martoră la uciderea colegei mele de grupă, în iarna asta. Mi-am dat seama că suntem prea superficiali faţă de ceea ce simt cei de lângă noi, că am fost învăţaţi în primii ani să glumim şi să mâncăm lângă cadavre şi că am ajuns să fim la fel de reci ca ele, uneori." – Adelina, anul III

„Mi-a zis proful de anatomie că, de fapt, sunt băgați o perioadă lungă într-o baie de formol și sunt practic spânzurați. Atârnă spânzurați de o frânghie. Trebuie să fie foarte creepy. Am vrut să vedem, dar nu ne-a dus.

Însă cadavrele nu sunt neapărat formolizate cum trebuie. A fost dubios odată, când cadavrul avea pula tăiată. Mai ales pentru tipi. Am văzut și eu. Oricum, la examen nu stă nimeni să pună stegulețe pe pulă sau pe pizdă. Eu n-am mai mâncat pilaf un an după ce am văzut paniculul adipos al axilei. Mi s-a părut mie gălbejit așa, că seamănă cu pilaful." – Alin, anul III

„Ştiu din experienţa povestitului acasă că ai mei se uită lung şi se întreabă cum de pot să vorbesc despre asta cu atâta relaxare. Poţi să te ataşezi de un cadavru, în sensul în care l-ai văzut de mai multe ori în timpul stagiului şi îţi doreşti să dai examen practic pe el.

Primul meu cadavru a fost un bărbat. Cadavrele aveau nume date de noi, gen Gheorghiţă sau Ion. Singurul cadavru-femeie pe care mi-l amintesc era deja feliuţe în plan sagital. Unele cadavre aveau ochii deschişi, doar că nu prea mai arătau a ochi.

După mine, cadavrele arătau mai mult că nişte stafide. Câțiva colegi voiau să le știe identitatea. Viaţa e un lucru fragil; după moarte, cel mai probabil nu mai există nimic." - Alina, anul IV

„Am auzit că unora li s-a făcut rău și că ar fi renunțat la facultatea asta. Bine gândit, zic eu. Disecţia e un prim şi foarte important test, care-ţi arată dacă eşti făcut pentru meseria de medic sau nu. Cadavrele sunt introduse într-o baie de formol, unde sunt ţinute printr-o greutate care le e legată de picior sau de gât.

Îmi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri prima disecție. Erau mulţi curioşi. Şi, pe rând, fiecare am reuşit să disecăm din straturile superficiale. Studenții erau care pe care ca să pună şi ei mâna pe bisturiu şi să simtă cum este să faci o disecţie. Şi la naiba, chiar eram intrigată că pielea era atât de tare.

Bisturiul este baza. Contează foarte mult lama care îi este ataşată. N-ai nici cum să te ștergi la ochi dacă ai pus mâna pe cadavru; eventual, te șterge cineva care nu a intrat în contact." - Andreea, anul III

„Mie unuia, mirosul de formol îmi face foame. Dacă nu ești suficient de aproape de el încât să usture, are o anumită aromă. Cadavrul este dat și cu sare, după un anumit stadiu de degradare, ca să nu putrezească, că atunci chiar miroase urât. Iar sarea aia cu formol eliberează un miros de mâncare.

În al doilea an, la neuroanatomie, trebuia tăiată calota craniană a cadavrului cu un fierăstrău. În timpul procesului ăsta, din calotă se scurge formolul restant, iar la sfârșit osul pocnește cu un sunet care îți cam întoarce stomacul pe dos.

Multora li se întâmplă să le fie un strop mai incomod să examineze persoanele de același sex, din cauza identificării cu acel pacient. Spre exemplu, unei doctorițe i-ar fi puțin mai incomod să îi spună unei paciente că are o tumoră mamară, pentru că se identifică mai mult cu situația acesteia, iar unui doctor i-ar fi mai greu să îi spună unui bărbat că are o tumoră testiculară.

În prima mea zi de practică, la Urgențe, am contribuit la o resuscitare în ziua de Înviere. Accident de mașină. A trebuit să îi fac masaj cardiac. Știi cât de tare trebuie să apeși ca să fie eficientă pompa cardiacă? Vreo patru - cinci centimetri apasare. Rupi cel puțin două coaste. Pacientul nu a trăit, pentru că accidentul a fost foarte brutal și deja pierduse trei litri de sânge.

Mi-e frică de moarte, dar la naiba, toți vom sfârși putrezind oricum. Mereu îmi aduc aminte cât de complex este totul în corpul uman. Pur și simplu, sunt recunoscător că am învățat despre atâtea chestii și îmi revin." - Andrei, anul IV

Urmărește documentarul VICE, subtitrat în limba română, despre patologul care postează poze cu disecții pe Instagram

„Primim foarte puţine cadavre. Cadavrele stau o mare parte din timp în soare. Ajung la stadiul de mumii în mai puţin de un an. Când am fost în Olanda, erau ţinute într-o sală fără ferestre, destul de răcoroasă, la umiditate mare. Așteptam de mult timp să văd un cadavru și să îl analizez.

Vreau să mă fac doctor în medicină legală. Îmi plac cadavrele, pentru că, spre deosebire de oamenii vii, cadavrele nu vorbesc. Dacă nu ştiam că acolo a fost un om viu, nu mi-aş fi dat seama.

Eu am lucrat pe cadavre de genul, «Aici trebuia să fie artera x, dar nu mai e de câţiva ani.» Proful ne-a pus pe un coleg şi pe mine să tăiem cranii. Aşa că am luat un bomfaier de acasă şi am mers să tăiem cranii, ca să fim scutiți de ore. Am tăiat trei cranii şi mirosea în sală a chipsuri prăjite.

Eram la sala de anatomie, iar un coleg mi-a spus să fac un cadavru să zâmbească, aşa că l-am tras de obraji să îl fac să zâmbescă, în timp ce colegul meu i-a luat mâna cadavrului şi a început să imite masturbarea. A fost fun mai ales că râdea şi proful." - Cristian, anul III

„A fost nevoie de mine în anul II la tăierea cu flexul a calotei craniene. Se chinuiau doi asistenți să o taie, pentru a scoate creierul și nu puteau. Și m-au văzut pe mine mai măricel și m-au chemat. După vreo jumătate de ceas de tăiat cu flexul și dat cu dalta am reușit. Crede-mă, e nașpa să auzi cum pocnește craniul unui om și cum se scurge formol din el la final.

În societatea noastră urbanizată, moartea, ceva natural, este văzută ca o dramă. De multe ori, medicina nu poate da un răspuns clar. E o experiență nasoală să-ți facă unu' infarct în față. Sau să vezi un băiat de 30 de ani, cu nevasta însărcinată, cum primește vestea că are cancer pancreatic." - George, anul IV

„De Crăciun, unii studenţi au simţit nevoia să îmbrace cadavrul cu fular şi căciulă de Moş Crăciun. Că să nu-i fie frig, probabil. Am avut ca material didactic un cadavru cu trăsături fenotipice care m-au făcut să-mi imaginez că fusese cineva născut probabil în altă ţară, care ajunsese printr-o întâmplare nefericită pe masă noastră. M-am gândit atunci că ar fi putut avea o familie undeva, la mii de kilometri distanţă şi că n-ar fi putut fi repatriate. Am ieşit, totuşi, rapid din scenariul asta cinematografic. Nu servea la nimic. Materialul didactic este, prin definiţie, anonim.

Prima sesiune e cel mai greu examen. Constă în identificarea elementelor anatomice din cadavre, marcate cu tag-uri cu numere. Contracronometru, două minute. Nu le recunoşti, pici, repeţi anul, viața ta s-a terminat, te pocăieşti, te angajezi casier la Billa. Deci stres cu găleata.

Din cauza ninsorii, troleele au rămas înzăpezite şi am întârziat. Mi-am îmbrăcat halatul în fugă pe drum, am scos pensa din buzunar şi am intrat alergând în sală. Am reuşit să intru în cursa contracronometru, când am conştientizat că n-aveam mănuşi. Decizie: continui examenul scormonind cu mâinile goale prin cadavru sau renunţ? Îmi aduc aminte şi acum textura chestiilor pe care n-o percepusem tactil niciodată până atunci. Şi niciodată altcândva, după.

Oamenii fac selfie-uri la şcoală sau la job. De ce n-ar face-o şi la medicină? Cred că raţiunea din spatele unui selfie cu cadavrul nu e cu nimic mai complexă decât cea a unui alpinist utilitar care-şi face selfie curăţând geamuri. Sau ca a unui spălător auto, cu Ferrari-ul unui client. Diferenţa e, în schimb, că, în primul caz, un consiliu de etică s-ar putea să te tragă de urechi dacă faci publice genul asta de fotografii. Nu e permis, conform regulamentului.

Glumele din sală sunt, de regulă, macabre, sinistre și de căcat. Nu e un spaţiu pentru political correctness. Dar n-am văzut pe nimeni care să fie deranjat sau care să nu se amuze. Ştii jocul ăla în care tu ascunzi un obiect mic, să zicem, gen, un pix, apoi direcţionezi pe cineva cu «cald/rece», până îl găseşte? I-am ascuns pixul colegului în cadavru." - Bogdan, anul VI

„Am auzit o legendă, conform căreia, undeva, la subsolul facultății, există un bazin cu formol unde sunt introduse cadavrele. Ele ar fi legate cu lanțuri de marginea bazinului și «trase la mal», când este cazul. Multe cadavre au, într-adevăr, urme de sfoară. Au o culoare mai închisă, față de un corp normal, și sunt mai mici și mai stafidite. După ce ne uităm pe ele, le udăm cu apă chioară, le presărăm cu sare și le acoperim la loc cu niște cârpe. Apoi sunt puse într-un sac negru cu fermoar.

Prima dată când am văzut un cadavru, a trebuit să-l întorc și i-a căzut cârpa de pe față. Atunci mi-am amintit că a fost cândva o persoană. Am descoperit odată o brățara la mâna unui cadavru. Scria «Ana». Am avut cândva un bărbat cu un picior amputat. Altădată, o femeie cu un cancer foarte urât la sân, care era extins și la exterior, pe piele.

Cadavrele sunt esențiale în medicină. Nu cred că ar putea fi înlocuite eficient cu holograme sau machete. Înveți textul, te uiți în atlas, dar tot pe cadavru vezi cum stau lucrurile de fapt. Masa de disecție are în jur, pe margine, un șanț cu lichid gălbui de la țesutul adipos și formol, și uneori se întâmplă să îți mai atingi accidental halatul de el. Știu că la altă grupă a căzut pe jos în timpul disecției o cantitate mai considerabilă de țesut adipos și un coleg a trebuit să îl adune de jos cu mâinile, desigur avea mănuși. Lăcrimezi mai rău ca atunci când tai ceapă.

Ne-a spus proful de curs de anatomie cum, cândva, într-un an, a dispărut penisul unui cadavru. Aparent cineva îl tăiase și îl luase cu el. Mai sunt și glume cu necrofili, de obicei între masculi alfa, de genul: «Dacă duci lipsă, avem domnițe în sala de anatomie».

Facem și «anatomie pe viu», când trebuie să dezbrăcam un coleg ca să vedem anumite repere sau proiecții ale organelor. Ca în orice grup, unii sunt mai pudici. În prima lună de facultate, chiar la o masă vecină era o fată care încerca să prindă într-un selfie și sacul cu cadavrul, și fața ei. Mai vedeam o bucată de pui sau o conservă de ton, ceva, și mă ducea cu gândul la cadavru. Mai mulți studenți văd asemănarea cu anumite alimente, pentru că până la urmă, tot a carne arată. - Ciprian, anul I

„El era Badea, primul meu cadavru. Avea un plasture pe care era trecut numele și CNP-ul, scrise de mână de cineva, pe frunte. Am mai avut un Pufi, o Mirabella și un Rangă. În anul doi a apărut și Fripturel. Fripturel avea piciorul amputat. Gangrenă diabetică. Pe toate o să le țin minte, am învățat doi ani după ele.

Prima disecție pe care am văzut-o a fost axila. Nu înțelegeam nimic. Am simțit cum mi-am ratat viața. Am mai curățat puțină grăsime și am mai belit ochii pe unde apucam. N-o să uit niciodată cum arată fața unui om când de la jumătatea frunții în sus nu mai e nimic. Prin anul I, am dat o tură prin sălile de anatomie de la ăștia de la dentară, auzisem că au ceva cadavru decapitat. Și da, era adevărat. A fost cu adevarat disturbing" - Irina, anul III

„Am ținut cu pensa de o bucată de piele și am tăiat cu bisturiul. Pielea avea mai multă elasticitate decât credeam și era destul de rezistentă. Apoi am tras cu pensa ca și cum ai jupui un animal. Am ajuns la țesutul adipos și era brun și am tot făcut asta timp de câteva minute, până nu am mai putut fiindcă îmi lăcrimau ochii foarte mult de la formol. E un miros inconfundabil. Nu te obișnuiești.

Am disecat fața unei femei și apoi mi se părea că o văd în metrou. Cam după o săptămâna mă duceam la facultate și mi s-a părut că femeia de pe scaunul din fața mea e cadavrul femeii pe care am disecat-o. Semănau doar. Am bulbucat ochii. Nu m-am speriat. Nu mă sperie chestiile astea. Știu că e imposibil. Dar m-a zguduit un pic faza. M-am gândit mai serios la tot procesul ăsta de a muri, la cum te degradezi.‟- Paula, anul III

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre disecție:
Povești din criptă
Cum să-ți înscenezi propria moarte
Expoziția muzeelor: O vizită la muzeul german de igienă