Fotografiile astea cu burlescul masculin par scoase dintr-un film de Tim Burton

În ultimii patru ani, fotograful Magnus Arrevad a călătorit prin lume și a creat un studiu fotografic comprehensiv despre lumea performance-ului masculin – un gen cuprinzător care include dansurile go-go, spectacolele burlești, pornografia și circul.

Seria Boy Story a fost îmbrățișată de lumea performance-ului underground (New York Times a folosit-o pentru a ilustra un articol despre Adevărații Hedwig), dar ce e cel mai interesant la lucrările lui Arrevad e formalismul. Deși ai zice că pentru acest subiect ar fi potrivită o abordare mai colorată și strălucitoare, Arrevad tratează lumea spectacolului masculin într-un mod mai clasic. E un stil care derivă din genul de compoziție și lumină dintr-un tablou de Rembrandt decât din atmosfera țipătoare dintr-un film de Baz Luhrmann sau dintr-un shooting David LaChapelle.

L-am sunat pe Magnus să stăm un pic de vorbă.

VICE: Boy Story ți-a luat patru ani de viață. E o investiție personală impresionantă, mai ales pentru cineva fără vreo legătură intrinsecă cu lumea aceea. Ce te-a atras la lumea burlescului masculin?
Dacă prin „fără vreo legătură intrinsecă" ai vrut să spui că n-am făcut parte niciodată din lumea aceea, e absolut adevărat. Totul a început din întâmplare într-un subsol din Copenhaga, în noaptea de după o paradă Gay Pride, pe care am fotografiat-o într-un context cu totul diferit.

Ce mă atrage la acest subiect e faptul că mi-a oferit ocazia să intru într-o lume frumoasă și rară a unor oameni care se transformă. De obicei ne imaginăm că machiajul e folosit ca să ascundă ceva – dar în acest caz, mi-a fost evident încă de la început că performerii devin bărbații care sunt cu adevărat abia după ce își aplică machiajul.

Cred că asta se aplică oricui într-o oarecare măsură – ideea că undeva în interiorul nostru se ascunde adevăratul „eu". Oamenii ăștia sunt ei înșiși. Dar nu adevăratul lor sine mă fascinează, ci procesul prin care și-l descoperă.

Evident, fotografiile tale par să fi fost făcute pe parcursul unor nopți nebune. Dar calitățile formale ale seriei arată că acesta nu e un simplu reportaj. Circumstanțele au reprezentat o provocare?
Nu, dimpotrivă. Aș minți dacă aș spune că nu m-am distrat la maximum. Ca să fac parte din lumea aceea, lucru care mi-a fost necesar pentru a face fotografiile pe care le-am obținut, a trebuit să fac lucrurile cum se cuvine. Asta a însemnat că am băut o grămadă și am flirtat mult cu personalul barului. N-are rost să faci ce fac eu dacă nu te bucuri de ce se întâmplă în jurul tău.

Câte dintre imagini au fost regizate și câte au fost spontane?
Totul a fost spontan. Sunt câteva imagini în care performerii joacă un rol pentru că au apucat să observe că e un aparat foto în cameră. Dar n-am făcut niciodată vreo coreografie pentru fotografii.

Ai și călătorit mult. Am recunoscut Parisul, New Yorkul, Berlinul și Londra în fotografiile tale. Te-ai dus în anumite locuri cu speranța să obții anumite fotografii?
Da și nu. Am fost la evenimente care am simțit că au performeri sau scene interesante și instinctele mele s-au dovedit a fi bune. Dar ai dreptate, cumva: ce mi se pare ciudat și magic la toată chestia asta e că străbat jumătate de lume pentru o fotografie și, după ce ajung acolo, îmi urmez în totalitate instinctul.

Las mâna și ochiul să gândească și încerc să nu mă fac simțit. Toate lucrările au fost făcute cu un aparat de format mediu, pe film, deci n-am știut ce fotografii am făcut până nu am developat filmul.

Proiectul final constă în 112 imagini. Câte imagini ai făcut în total? Au fost multe care n-au ajuns în selecția finală?
Am făcut aproximativ patru mii de fotografii. Majoritatea îi înfățișează pe performeri în timpul procesului de transformare prin haine și machiaj.

Au ezitat vreodată performerii să te lase în preajma lor în momentele foarte vulnerabile de dinainte de spectacol?
În mod uimitor, n-au avut niciun fel de probleme. Bineînțeles, a trebuit să le câștig încrederea – tocmai de asta a durat proiectul patru ani. Dar toți subiecții au ajuns să realizeze că nu eram doar un voyeur și că munca mea nu era exploatatoare.

Dar ca să-i ajut pe tipi să se relaxeze, făceam și eu un performance în spatele aparatului și mă îmbrăcam în cizme peste genunchi și joben.

Care e relația ta cu performerii acum? Și ce părere au de seria Boy Story?
M-au susținut enorm. Dacă nu erau ei și nu mă invitau să dorm pe podelele și canapelele lor, mi-ar fi fost mult mai greu să obțin anumite fotografii. Mulți mi-au devenit prieteni dragi. Din păcate, lucrez din greu la o nouă serie acum, așa că nu prea am ocazia să merg la spectacolele lor atât de des cât mi-ar plăcea.

Traducere: Oana Maria Zaharia