Cum au ajuns SF-urile românești din anii '90 să aibă niște coperți psihedelice bestiale

FYI.

This story is over 5 years old.

Artă

Cum au ajuns SF-urile românești din anii '90 să aibă niște coperți psihedelice bestiale

La început, Tudor Popa lucra pe niște cartoane mari, care erau mai apoi tăiate. Unele dintre ele erau chiar pictate.

Pe la începutul anilor '90 m-am dus într-un bazar din Brașov și cu banii adunați de „Plugușor" mi-am cumpărat primele mele cărți. Erau Vânătorul de Recompense de Philip K. Dick, Arsenalele din Isher de A. E. van Voght și Solarienii de Norman Spinrad.

Niște SF-uri simpatice, care făceau parte din seria Nautilus, scoasă la editura Nemira, cea mai longevivă colecție din istoria post 1990 a României.

În vremurile alea lumea cumpăra cărți. Habar n-am dacă le și citea, cert e că stăteau după ele la coadă cum stă acum lumea după iPhone. Uite aici poză:

Publicitate

Chestia asta se întâmpla în centrul Bucureștiului, pe Bulevardul Magheru. Fotografie de Ovidiu Eftimie

Bine, față de cărțile care se găseau până atunci prin magazine, ăstea, SF-urile, erau mișto: aveau coperțile alea lucioase pe hârtie semi-velină și niște desene mișto.

Iar prin 1993, începuseră să apară în grafică tot felul de monștri bizari și simpatici, de aveai impresia că citești o carte publicată în SUA. Ceea ce, până la urmă, era adevărat.

Cum a pornit colecția de SF-uri

Păi, Valentin Nicolau, tipul care a fondat editura, deși inginer geolog, era pasionat de altele. Prin '90, când vindea mărțișoare la metrou, s-a întânit cu un prieten care i-a spus că banii adevărați se fac din presă. Așa că a relansat o publicație, serie nouă. Se numea Ziarul Științelor și Călătoriilor. Iar prin publicația asta apăreau și ceva povestioare SF.

Ziarul, ca multe din miile de ziare apărute în vremea aia, a dat un glorios faliment după vreo câteva numere. Dar Nicolau și-a adus aminte că-i place Sven Hassel, s-a apucat să corespondeze cu urmașii scriitorului și, după câteva peripeții, a reușit să publice prima carte a autorului danez.

Zice că a vândut 50 de mii de bucăți în prima zi. S-a umplut de bani și s-a apucat și de publicat SF-uri.

Care nu-s chiar așa de profitabile pe cât crede lumea.

Primele cărți de Sven Hassel publicate la editura Nemira

Coperțile alea mișto din colecție au început să apară prin 1993, când la editură și-a făcut apariția Tudor Popa, ilustratorul.

Omul ăsta s-a născut la Bucureşti, pe 16 noiembrie 1968, şi este absolvent al Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza". Astăzi e considerat cel mai important ilustrator SF din România de după 1990: a desenat peste o sută de coperţi de carte şi revistă la editura Nemira şi a primit numeroase premii la Convenţiile SF.

Publicitate

Discuția noastră despre colaborarea lui cu Nemira a început așa:

„Am stabilit o întâlnire direct cu Valentin Nicolau. M-a tratat prietenos de la început, dar cu un soi de neîncredere poznaşă, până când a văzut desenele pe care le adusesem cu mine într-o mapă. A fost foarte impresionat şi m-a angajat pe loc spre marea mea surpriză şi bucurie".

Cam așa am făcut și eu. Zilele trecute, m-am dus direct la editură, că tot sărbătorea 25 de ani de la apariție. Voiam să văd cum se făceau coperțile alea mișto.

Am trecut rapid peste părțile glorioase, alea în care mi s-a povestit cum au debutat aici Patapievici sau Culianu, sau cum au fost traduși, pentru prima oară, Coelho, RR Martin, Houellebecq sau Pascal Bruckner. Mă rog, și alți scriitori de telenovele.

Am decis să mă bag direct în cutia de SF-uri, să văd ce mă interesa pe mine. Și am găsit desenele inițiale.

Povestea e așa. Pe vremea aia, adică pe la începutul anilor 90, ilustratorul trimitea niște cartoane mari, care erau mai apoi tăiate. Unele dintre ele erau chiar pictate.

„Tehnica mea de început era derivată din banda desenată, acea «couleur directe» care dădea savoarea marilor desenatori francezi (şi nu numai) din epoca Metal Hurlant. În mai toate ilustraţiile mele din acea perioadă este prezent un element de contur, peste care interveneam apoi cu acuarele, tempera şi acrilice, dar şi cu creioane colorate. După cum era inspiraţia de moment", mi-a povestit Tudor Popa.

Publicitate

L-am rugat pe ilustrator să-și facă un autoportret și a ieșit fix cum te-ai aștepta

Și-apoi îmi aduc aminte de coperta de la Mașinăria Rock and Roll, de Norman Spinrad, care nu prea avea legătură cu cartea. Și pe care, apropo, nu prea aveam voie s-o cumpăr, minor fiind, că era cu porcărele. Noroc că a cumpărat-o taică-miu și am citit-o pe ascuns.

L-am întrebat pe Popa care-i faza cu coperta aia, venită de nicăieri.

„Coperta de la Maşinăria Rock and Roll îi aparţine celebrului Rodney Matthews, un artist britanic de primă mână. Se mai întâmpla și așa, să vină de afară. În rest, sistemul clasic de lucru era acela în care, când era disponibilă în original, în engleză sau franceză, cartea îmi era trimisă, ca să mă ajute la coperți. Dacă nu, mi se trimitea partea de traducere gata la acel moment. Bineînţeles că au existat şi excepţii, când un redactor îmi povestea în câteva cuvinte la telefon despre ce e vorba în carte, dar toată lumea se lupta pentru a evita genul acesta de situaţie", mi-a spus Tudor Popa.

Acum, ilustratorul spune că se folosește de calculator pentru coperți, dar i-au rămas câteva din „ticurile desenatorului pe hârtie".

Personal, și nu zic că nu sunt faine, dar parcă ăstora mai noi le lipsește bogăția celor de acum 20 de ani.

Câteva dintre coperțile noi realizate de Tudor Popa

De-a lungul a peste 20 de ani de ilustrat, Tudor Popa a lucrat și cu alte edituri, dar spune că „Nemira a rămas editura mea de suflet".

L-am rugat să se laude cu alte proiecte.

Publicitate

„Lucruri interesante au ieşit şi din colaborarea mea cu graficianul şi editorul Marian Mirescu din Craiova, un promotor al benzii desenate, om pentru care nu am suficiente cuvinte de laudă".

Benzile desenate ale lui Tudor Popa

La final, l-am rugat să-mi dea un autoportet în stilul lui, că o poză ar fi fost ceva plicticos.

Cam așa se vede el:

ilustrație de Tudor Popa