Iranienii au atacat Ambasada Arabiei Saudite din Teheran. Deocamdată, din fericire, conflictul este doar unul mai mult diplomatic

Gâlceava dintre Arabia Saudită și Iran s-a amplificat la începutul anului, după ce saudiții au executat unul dintre liderii religioși ai minorității șiite din regat. Asta a dus la un val de proteste a șiiților din alte țări, iar în Iran, țară controlată de aceștia, a fost devastată ambasada saudită la Teheran. În replică, Riadul a rupt relațiile diplomatice.

Decizia a provocat o adevărată isterie mediatică. S-a scris atât de mult, încât, la un moment dat, aveai senzația că între cele două țări a început războiul. Rivalitatea asta nu e, însă, deloc nouă. Chiar la momentul ruperii relațiilor diplomatice, Arabia Saudită și Iranul se aflau în conflict indirect, prin interpuși, în cel puțin două din țările în care primăvara arabă s-a lăsat cu războaie civile, Yemen și Siria.

Înainte de primăvara arabă, a fost o competiție între două sisteme de guvernare – republică islamică și monarhie absolutistă – care au însă, la bază, ambele, legea islamică, șaria. Iar înainte de asta, conflictul dintre musulmanii șiiți și cei sunniți, care a început la puțin timp de la apariția Islamului. Și mai înainte de ăsta, sau în paralel cu el, disputele dintre arabi și persani. În plus, există, evident, și o dispută geo-strategică într-una din regiunile-cheie ale globului.

De ce te-ar interesa pe tine toate nuanțele astea și ce se întâmplă acolo? Păi, în primul rând, pentru că întreaga regiune, pe care cele două țări o trag după ele, se află pe o mare de petrol și ce se întâmplă cu petrolul simți tu, direct, în buzunar. Nu neapărat pentru că îți scade prețul la benzină – guvernul și benzinarii au grijă să nu te bucuri foarte tare când barilul cade de la peste 100 la 35 de dolari – ci pentru că prețul și producția de petrol afectează economia globală și, deci, și pe a României.

În al doilea rând, pentru că o amplificare a războaielor din Orient printr-un conflict la scară amplă între șiiți și sunniți poate încuraja alte câteva milioane de civili să o ia către Europa, și ai văzut și tu câte bătăi de cap dă actualul val de refugiați.

Nu în ultimul rând, gâlceava asta te interesează pentru că atât Iranul cât și Arabia Saudită au finanțat sau au inspirat, de-a lungul timpului, tot felul de extremiști. Iar ăia nu stau cuminței acolo, pe la ei: amintește-ți doar de atentatul terorist din Bulgaria care a fost atribuit Hezbollahului, o grupare șiită libaneză finanțată de Teheran.

Dacă îți place să bei o bere, să agăți într-un bar, să asculți o muzică mai supărată, să te îmbraci mai trăznit sau mai sumar, n-ai ce căuta nici în Arabia Saudită și nici în Iran. N-ai ce căuta pe acolo nici dacă ai gura mai mare sau crezi în chestii gen democrația liberală și libertatea de exprimare. Cele două regimuri sunt, cumva, fețe ale aceleiași monede și ambele își forțează cetățenii să trăiască așa cum cred unii clerici că ar fi zis Mahomed.

Diferențele dintre ele sunt, mai degrabă, de nuanță: wahabbiții saudiți sunt fundamentalist sunniți, astfel încât vor o aplicare strictă a legii islamice, sharia, exact cum era în primii ani ai Islamului: hoțului i se taie mâna, criminalul este decapitat, femeia este sub tutela bărbatului și trebuie să umble acoperită din cap până în picioare. Mai pe scurt, oamenii ăștia resping tot ceea ce este modern.

Islamiștii iranieni, pe de altă parte, cred în dreptul clericilor, al ayatollahilor, la interpretare, astfel încât șaria este aplicată societății moderne. Și la ei femeile trebuie să umble acoperite, însă nu cu abaya, ca acum o 1400 de ani; merge și un pardesiu cu o eșarfă pe cap. Și într-o țară și în cealaltă ai poliție religioasă care umblă după toți cei care nu se arată suficient de pioși.

Atât în Arabia Saudită cât și în Iran, clericii au o influență covârșitoare. La saudiți, chiar dacă este o monarhie absolutistă, aceasta depinde de sprijinul imamilor pentru a avea legitimitate, astfel încât nu o să vezi pe nimeni grăbit să reformeze și să modernizeze țara. Iranienii se joacă de-a democrația, își aleg președintele și parlamentul, însă ultimul cuvânt îl au, întotdeauna, ayatollahii.

Atât unii cât și alții caută să își exporte modelul religios și, în felul ăsta, să își extindă influența, însă acest lucru a dus la extremism și terorism. Iranienii finanțează de ani buni tot felul de miliții șiite din lumea arabă. Dawa, de exemplu, transformată între timp în partid politic, este cea care a lansat, în 1981, moda atentatelor sinucigașe cu mașini încărcate cu explozibil atacând ambasada irakiană la Beirut. I-a călcat, rapid, pe urme, Hezbollahul, o altă grupare finanțată de Teheran, căreia îi sunt atribuite atacuri cu mașini capcană asupra ambasadei americane și a unei baze a pușcașilor marini americani din Beirut, în 1983.

Mai recent, Iranul a antrenat și finanțat miliții șiite irakiene, implicate nu doar în atacuri împotriva forțelor americane în perioada în care acestea au ocupat Irakul, ci și în masacrarea a mii de civili sunniți.

Saudiții și-au adus, și ei, din plin contribuția la ceea ce se întâmplă astăzi prin Orient, prin exportul wahabbismul. Prima oară au făcut-o la scară mare în anii '80, când s-au apucat să construiască moschei și școli religioase pentru refugiații afghani de-a lungul graniței dintre Pakistan și Afghanistan. Elevii acelor școli religioase – în arabă „talib‟, la plural „taliban‟ – au fondat mișcarea talibană.

Care mișcare, cât timp s-a aflat la putere în Afghanistan, a impus unul dintre cele mai opresive regimuri ale epocii modern: erau interzise, printre altele, muzica și jocul cu zmee, execuțiile publice erau frecvente, femeile erau forțate să umble îmbrăcate cu burka, o chestie care le acoperă până și ochii cu o plasă, nu aveau dreptul la educație și erau lapidate în cazul în care le acuza cineva de adulter.

De fapt, diferențele doctrinare între wahabbism și ideologia grupărilor extremiste gen Al Qaida și Statul Islamic sunt, practic, inexistente. Nu întâmplător, Usama bin Laden și majoritatea teroriștilor de la 11 septembrie erau cetățeni saudiți. Asta nu înseamnă, însă, că există o susținere oficială a grupărilor teroriste, - saudiții au avut și au propriile probleme atât cu Al Qaida cât și cu Statul Islamic – ci doar că genul acesta de ideologie favorizează apariția radicalismului.

Criza iraniano-saudită a accentuat tensiunile dintre șiiți și sunniți în toată regiunea. Conflictul este unul foarte vechi și a început la scurt timp după moartea lui Mahomed, pe fondul disputelor cu privire la cine trebuia să îi succeadă acestuia la conducerea comunității. O parte dintre musulamani credeau că succesorul – sau califul – ar trebui să fie din familia lui Mahomed, adică un descendent al celui de-al patrulea calif, Ali, care era văr al profetului și soț al fiicei favorite a acestuia, Fatima. Aceștia au devenit șiiții, de la „șii'at Ali‟, „partizanii lui Ali‟.

Ceilalți musulmani, sunniții, credeau că orice musulman sănătos, din tribul lui Mahomed, Quraysh, poate deveni calif.

Acuma, sigur, ți se poate părea că o poveste de acum 1400 de ani n-ar trebui luată foarte tare în serios, însă în Orient chestii de genul ăsta contează. Miliții șiite de prin Irak și Hezbollahul libanez au cultul lui Hussein, fiul lui Ali care a fost ucis de sunniți, iar în propaganda lor se vorbește frecvent de răzbunarea acestuia. De altfel, steagurile de deasupra moscheilor care îi sunt dedicate lui Hussein sunt roșii, ceea ce simbolizează sângele vărsat.

Eu mi-am dat seama cât de în serios se ia istoria pe acolo acum vreo 12 ani, când eram în Baghdad. O prietenă irakiancă, descendentă din Saladin, mi-a povestit că unchiul ei, care făcuse războiul dintre Iran și Irak, fusese ținut 15 ani prizonier după încheierea războiului, doar pentru că strămoșul lui, un sunnit, venise la putere îndepărtând dinastia șiită a Fatimizilor.

Înainte, însă, de apariția șiiților și a sunniților, arabii s-au încăierat cu perșii. Un moment esențial îl reprezintă bătălia de la Qadisyya, când arabii musulmani veniți din peninsulă au zdrobit armatele persane ale Sassanizilor, ceea ce a dus la cucerirea teritoriului de astăzi al Irakului și, ulterior, a Persiei și a teritoriilor aflate la est de aceasta.

Nu e lipsit de importanță nici faptul că, dintotdeauna, statele persane formate în Podișul Iranian au căutat să se extindă către vest. Mai întâi au dat de greci, până când Alexandru cel Mare a rezolvat temporar problema mărșaluind până la Persepolis, dup-aia s-au bătut cu Imperiul Roman și cu Imperiul Bizantin iar ulterior, în Evul Mediu, cu Imperiul Otoman.

Ayatollahii s-au legat de regimul saudit cam de când au venit la putere, pe ideea că acesta ar fi ilegitim. În replică, saudiții, pentru a stopa extinderea influenței Teheranului, au sprijinit Irakul lui Saddam Hussein (laic și republican, dar arab și dominat de sunniți) în perioada războiului cu Iranul din anii '80. De altfel, atunci au fost rupte prima oară relațiile diplomatice, restabilite în 1991.

În ultimii ani, Iranul a reușit să își extindă influența în regiune, atât în Irakul dominat de șiiți, în Liban, unde aliatul său, Hezbollah, e principalul actor politic, dar și în Siria, al cărei regim este dominat de minoritatea șiită a alauiților. Saudiții nu au ezitat să intervină de două ori militar pentru a stopa extinderea Iranului în regiune. Mai întâi în 2011, când șiiții, majoritari în Bahrain, un aliat din Golf al Riadului, au început să protesteze și să ceară mai multe drepturi. Saudiții și-au trimis armata pentru a opri protestele.

Urmărește documentarul VICE despre Statul Islamic

Apoi, anul trecut, după ce rebelii șiiți Houthi din Yemen au răsturnat guvernul dominați de sunniți, au cucerit capitala Sana'a și au început să se îndrepte către Aden, ultimul bastion guvernamental. Atunci, Riadul a mobilizat o coaliție de state arabe Sunnite care, inițial, a lansat o campanie aeriană iar ulterior a trimis și forțe terestre.

În plus, în conflictul actual din Siria, saudiții sprijină grupări rebele, inclusiv islamiști care, ideologic, nu sunt prea departe de Statul Islamic și Al Qaida. În timpul ăsta, Iranul, Hezbollahul și milițiile irakiene au trimis luptători ca să întărească forțele lui Bashar al-Assad.

Șiiții din Bahrein, Yemen, Siria, Irak și Liban nu vor pleca nicăieri, așa că este puțin probabil ca râca dintre saudiți și iranieni să dispară în viitorul previzibil. Singura vestea bună ar fi că, cu atâtea conflicte în care pot interveni prin interpuși la dispoziție, nici Riadul și nici Teheranul nu au de ce să poarte un război direct.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre terorism:
Abia acum e violența anti-musulmană clasată drept terorism?
Teroarea Statului Islamic se răspândește indiferent dacă te uiți sau nu la clipurile cu execuții
Tot ce am învățat din revista în engleză a Statului Islamic