Ieri seară, în timp ce eram pe tren, în drum spre București, mi-a sunat telefonul: „Bă, ești nebun, a venit Iohannis în piață!‟, a răcnit cineva, de la celălalt capăt al firului, cum se spunea pe vremuri. Amicul ăsta care mă sunase se uita la televizor. L-am pus să descrie ce vede. „Merge printre oameni‟, a început. „Vorbește cu unu' de p'acolo‟, a continuat. Apoi, mi-a spus că iarăși merge. Apoi că mai vorbește cu cineva.

L-am întrebat pe amicul meu ce mai face, cum mai e viața. Am vorbit vreo trei minute. La final, aceeași voce mi-a zis: „Gata, mă, hai că a plecat‟. Azi dimineață, m-am uitat și eu pe imaginile de aseară. Eram convins că nu mi-a zis ăla ceva. Până la urmă, Iohannis nu mai fusese în piață de când cu alegerea sa ca președinte. Atunci s-a mulțumit să facă cu mâna oamenilor. Ne-am zis, „Lasă, mă, așa se manifestă omul, are bun simț‟. Să vină iarăși acolo și, de data asta, să nu mai dea nici măcar din mână, asta mi se părea imposibil. Trebuia să fi făcut, să fi spus el ceva acolo. M-am înșelat. Fusese chiar mai rău.

Întreaga plimbare a lui Iohannis printre protestarii din Piața Universității are ceva chinuit. Pare că omul se târăște, că se gândește în permanență la cât o fi scorul în meciul transmis la televizor, pe care a fost nevoit să-l întrerupă ca să vină aici. Imaginea asta a sa, mergând teleghidat printre oameni, ca să bifeze ceva, mi-a adus aminte de o nuntă de rockeri, la care am fost în tinerețe.

Unul dintre amicii mirelui, un glumeț desăvârșit, vei vedea, s-a gândit că un cadou simpatic de căsătorie ar fi să aducă un picamer. A venit cu mașinăria aia, asudând de la greutatea obiectului, și l-a trântit în fața mirelui. Lumea a căscat ochii, și-au dat coate. Unii au mai zâmbit așa, ca să dea bine, să nu se simtă omul prost, ba chiar a fost unul care râdea în hohote (dar pe care îl bănuiesc că era mână-n mână cu tipul cu picamerul).

Asta am văzut, urmărind imaginile cu Iohannis de la Universitate: un picamer la o nuntă.

Mai întâi, două vorbe despre contextul și momentul ales de Iohannis pentru o baie de mulțime. Oricine știe că oratoria nu e tocmai punctul forte al președintelui. Da, știu, sunt alea cu „mai puține vorbe, mai multe fapte‟ sau „așa-i germanu', vorbește puțin, dar face‟. Așa o fi, dar Iohannis chiar nu poate vorbi pe înțelesul nostru, al oamenilor. Pune-l pe Iliescu acolo și ai asigurate vreo 50 de babe leșinate sau cu lacrimi în ochi. Sau pe Băsescu, în cinci minute făcea o combinație, băga trei poante obosite, plus vreo două remarci misogine, ba mai și chema vreo 20 de oameni din piață, după demonstrație, la crâșma lui preferată.

Apoi, momentul. Nu-mi dau seama în ce măsură ieșirea asta printre oameni a fost ideea lui Iohannis sau a fost discutată de consilieri și aprobată de președinte. Dacă e primul caz, e nasol. Dacă e al doilea, e de două ori nasol. Nu reușesc să înțeleg de ce, dacă tot s-a gândit la asta, nu a făcut-o în primele trei zile de protest, când în centrul Bucureștiului erau zeci de mii de oameni nervoși. De la ăia a pornit totul, cu ei trebuia discutat. Iohannis a preferat să vină aseară, în fața a câteva sute de oameni, o bună parte anteniști, oameni care se plictisesc pe acasă sau prezențe permenante în zonă, gen Stegarul Dac.

Ce să vorbești cu ăștia? Cum de nu-ți pui probleme, când vezi în jurul tău mulți oameni trecuți de 50 de ani, și tu ai aflat (de la televizor, dacă nu de altundeva), că mișcarea asta a pornit de la tineri?

Cu întrebările astea în minte, am dat drumul unui clip realizat de un fotograf prezent aseară în Piața Universității. Judecând după înjurăturile din fundal, fețele oamenilor din distribuție, mișcarea haotică a camerei și faptul că nimic, dar absolut nimic nu se întâmplă pe o durată mai mare de cinci minute, cred că am putea trimite filmul, anul viitor, la Cannes. Chiar avem șanse la un premiu!

Mă rog, uite clipul:

Video de Mircea Topoleanu

Înregistrarea debutează abrupt, cu una dintre cele mai des întâlnite scandări dintr-un grup de cetățeni români, după aia cu „Hoții, hoții!‟: „Băăă! Dați-vă dracului din cadru!‟, urlă cineva, și ăsta e momentul în care știi că te uiți la o chestie pe bune, nu vreun trucaj ordinar.

Iohannis zâmbește timid, privind spre oameni, cam cum se uită unul cu dioptrii șapte, când e pus să citească ultimul rând de litere. „Nenorocitule, nu ești bine primit aicea, mă!‟, răcnește altcineva. Mi-am dorit mult să văd reacția președintelui la insulta asta. Să văd cum reacționează un om care a transformat calmul în subiect pentru campania electorală, când un gagiu îi bagă o d'asta. Din păcate, n-am reușit. Vreme de câteva minute bune, fața președintelui este acoperită de o mătură, adusă de un protestatar. Ca să măture corupții, bănuiesc.

Când îi vezi din nou fața, ai senzația că te-ai teleportat în tinerețe. Tac'tu bagă caseta video în aparat, se stinge lumina în sufragerie. Începe muzica și, la un moment dat, literele inundă ecranul: „Terminator 2‟. Și apare Arnold. Cam așa și Iohannis. Râde de parcă tocmai s-a întors de la o operație dentară, se mișcă încet, parcă numărând pașii pe care-i face. Cam cum face fii-miu, ca să definească coerent calvarul unui drum spre școală.

„Noi sutem poporul, nu televizorul!‟, urlă unul din fundal. „Sunteți mulțumit de ce ați creat aici, domnule președinte? Treziți-l pe Somnorilă (n.r. - consilierul Dan Mihalache). Râdeți de noi, domnule președinte‟, se tânguie un altul. Iohannis nu zice nimic. Grăbește pasul cât poate. Îi zâmbește cuiva și-mi aduc aminte de știrea asta, citită după venirea lui Iohannis în piață. În interiorul reportajului, apare și următoarea frază: „El (n.r. - Klaus Iohannis) s-a apropiat mai întâi de o femeie mai în vârstă şi a întrebat-o, «Vreţi să vorbiţi cu mine?», dându-şi jos şapca‟. Am simțit cum un val de tristețe mă inundă.

Mi-am adus aminte de chefurile de prin gimnaziu, când nu știai cum să te dai pe lângă o fată. Făceai tot felul de rahaturi, doar-doar te-o lua aia la ochi și i s-o părea că e ceva de capul tău, dar, inevitabil, ajungeai lângă ea cu o frază d'asta. Și, apoi, plecai acasă. Singur.

Cam așa a fost zâmbetul lui Iohannis.

„Vrem portavoce! Vrem portavoce!‟, urlă cineva și te trezește din reveria nostalgică. Oamenii se agită, unul din mulțime insistă să-i dea „o portavoce la președinte‟. Dar președintele nu vrea portavoce. Președintele nu vrea să zică nimic.

Privește-l pe Iohannis ce viteză a prins. Ai zice că e greu să faci asta, mai ales când vezi câți oameni sunt în zonă, dar uite că se poate. Stilul ăsta hotărât de a merge îți dă impresia că trebuia să se vadă la cafea cu cineva și, din întâmplare, locul de întâlnire era la Universitate, printre oamenii ăia strânși acolo.

„Stai, bă, pe loc, să vorbim cu tine!‟, mai strigă unul, după care auzi din fundal o tuse violentă și niște flegmă zburând, pe cine știe ce nefericit. „Stai pe loc! Stai pe loc, urâtule!‟, țipă oamenii. Dar Iohannis nu stă pe loc. Iohannis merge imperturbabil. „Nu fugi, nu fugi!‟, mai auzi, câteva secunde. Și gata, Iohannis a plecat din piață.

Apoi, a postat mesajul ăsta, pe Facebook. Iată ce a înțeles el din întâlnirea cu oamenii: „Am fost în seara aceasta în Piața Universității și am stat de vorbă cu oamenii. Am văzut foarte multă revoltă, dar și speranța că lucrurile se pot schimba. Le-am spus celor prezenți să aibă încredere și să rămână implicați, doar împreună putem face ca România să devină țara pe care ne-o dorim cu toții‟.

Imediat, după plecarea sa, a dispărut și presa. În piață a rămas Stegarul Dac, cocoțat pe un stâlp. A fost nevoie să vină Pompierii ca să coboare de acolo. Oamenii au râs de el. Măcar ăla a fost simpatic, a făcut ceva.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre Klaus Iohannis:
Momentul acela în care Iohannis chiar face ceva. De două ori
Găina lui Iohannis, simbolul românului pus la tăiat
Toți oamenii Präsident-ului