În timpul vacanței, a circulat intens pe Facebook o postare lungă cât o zi de post, despre un oarecare Ion, angajat obișnuit din România zilelor noastre. Probabil c-ai văzut-o și tu, printre sărmăluțele și piftiile tradiționale, c-a fost super virală în perioada asta. Din povestioara aia semilacrimogenă, înțeleg că cititorul trebuie să rămână cu ideea asta: că statul român colectează taxe și impozite nesimțite de la angajați & angajatori, și tocmai de asta Ion al nostru are mari probleme financiare, deși, la prima vedere, salariul său nu sună neapărat rău.

Când am citit povestea lui Ion, prima dată m-am enervat un pic, pentru că autorul face o ditamai analiza, care se vrea pertinentă și „corectă", bagă acolo o grămadă de calcule și statistici, dar uită că TVA-ul la alimente și medicamente este de 9%. Mă rog, după ce-am mai băgat o sărmăluță, m-am liniștit.

Am trecut peste detaliul ăsta și-am început să meditez la situația grea a bietului Ion, care reprezintă, până la urmă, o importantă parte din angajații din România, adică cei cu salariu mediu. Așa am ajuns să mă-ntreb cum ar putea fi Ion salvat, să ducă o viață mai bună, ca să n-o dea omul în depresie.

Indiferent unde-ți duci zilele, e normal să te plângi că statul vrea doar să te jecmănească. E în firea omului, din cele mai vechi timpuri, să fie nemulțumit de taxele și impozitele pe care le plătește cetății. Cu atât mai mult e valabila chestia asta când ești român, iar încrederea ta în tot ce are legătură cu statul tinde spre zero, din principiu. E și cazul lui Ion din postarea noastră, care la sfârșitul unei luni de muncă rămâne-n mână cu 1 763 de lei. Asta deși leafa sa completă, cu contribuțiile pe care le plătesc el și angajatorul lui, sare puțin peste 3 000 de lei.

Așa c-am întrebat un analist economic dacă taxele și impozitele pe care statul român le colectează de la angajați sunt mai mari ca-n alte țări europene. „Valoarea impozitelor și taxelor este mare peste tot, chiar sufocant de mare. Sunt țări care au cotă progresivă pe venitul din salarii și se ajunge până la procente aberante de taxare, chiar și de 80% din venit. Noi măcar avem cotă unică", mi-a răspuns Cristian Păun.

Deci, se pare că-n privința asta, România nu-i mai cu moț decât alte țări europene. Taxele astea pentru angajați sunt cam la fel de mari peste tot, ba chiar în unele locuri e mai nasol ca aici. Sigur, chestia asta nu-l încălzește prea tare pe Ion, căruia tot îi suflă vântul prin buzunare, dar măcar îi dă o idee despre cum e-n alte părți. Adevărul este că, peste tot în lumea civilizată, taxele și impozitele te cam cocoșează și n-ai ce face.

Ca să-și îmbunătățească viața în condițiile date și să nu se trezească fără nicio lețcaie la doar câteva zile după ce-a încasat salariul, Ion ar trebui să-nvețe cumva să economisească. Să fie mai chibzuit și să pună ceva bănuți deoparte. „Economisirea este motorul dezvoltării unei societăți, permite progresul, pentru că generează acumulare de capital", zice analistul economic Cristin Păun.

Sigur că citatul ăsta pare scos dintr-un tratat de economic, sigur că nu-i ușor să faci asta, mai ales dacă nu câștigi prea mult, de fel. „Economisirea depinde de multe lucruri. Contează, de exemplu, nivelul de educație, contează și înțelegerea avantajelor din spatele economisirii, iar, în final, economisirea depinde și de nivelul de bunăstare. Cu cât bunăstarea e mai mare, cu atât economisirea creşte şi ea", mi-a spus același Cristian Păun.

Partea asta sună cam pesimist, dacă e să ne raportăm la situația eroului nostru. Totuși, cum ar putea Ion, la modul concret, să-și facă puțină economie?

În cazul de față, cea mai la îndemână măsură pe care Ion poate s-o ia este să renunțe, pe cât posibil, să mai circule cu mașina personală. Din text aflăm că Ion, după ce și-a luat leafa, merge întâi să-și facă plinul lunar la autoturism, care-l costă 150 de lei. Și mai sunt și anvelopele de iarnă, care costă și alea.

Dacă presupunem că Ion lucrează undeva în același oraș în care locuiește, o variantă mult mai ieftină pentru el, vizibilă din avion, ar fi să folosească mijloacele de transport în comun. Spre exemplu, în București, unde ai cel mai scump transport public din țară, un abonament pe toate liniile costă 50 de lei, iar unul la metrou 70 de lei.

Dacă Ion lucrează la periferia orașului, undeva unde-i mai complicat de ajuns cu autobuzul, deci e musai să folosească mașina, poate să facă „car-pooling". E o chestie care n-a prea prins în România, unde toți vor să simtă volanul printre degete, însă e la modă prin alte țări. Am niște prieteni care merg la serviciu așa, de câteva luni, și n-au murit încă.

Pe scurt, Ion nu mai circulă singur, ca până acum, ci combină câțiva băieți de la muncă să meargă cu el în mașină și împarte cu ei cheltuielile pentru benzină/motorină. Hai, că nu-i greu.

Din povestea lui Ion, aflăm și că omul suferă de metehnele oricărui român adevărat. Când se simte un pic rău, dă buzna-n farmacie și aruncă bani pe medicamente pe care le ia de capul lui, fără să i le recomande medicul. Omul e îngrijorat să nu-l ia răceala, pentru că asta ar însemna să intre în concediu medical, iar el se consideră un „angajat model".

Deși până acum am rămas cu impresia că Ion e un tip destul de isteț, atent la circuitul banilor pe care-i produce, la faza cu concediul medical o ia pe arătură.

E posibil ca Ion să nu fie la curent cu asta, dar, conform legii în vigoare, angajații au dreptul să beneficieze de concediu medical și indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă. Cu alte cuvinte, dacă te-mbolnăvești, ai voie să stai acasă până te refaci și-o să fii plătit. Așa că n-ai de ce să disperi pe tema asta și să-ncepi să bagi pastile în tine, de nebun.

După nicio clasificare modernă, să fii angajat model nu-nseamnă să iei medicamente de capul tău, doar fiindcă ai tu impresia c-o să ți se facă rău.

Știm cu toții că, după ce tocmai ai încasat salariul, apare tentația să intri în supermarket și s-arunci în coș tot ce-ți face cu ochiul de pe raft. E ziua aia a lunii în care nu-ți prea vine să te abții de la nimic. La fel face și Ion al nostru, care intră în magazin ca să cumpere câteva lucruri pentru o cină romantică cu iubita lui. Ok, trecem repejor peste faptul că ideea lui Ion despre o cină romantică include, printre altele, cotlet de porc și deodorant.

Însă, la starea lui financiară precară, cumpărăturile astea inopinate, în timp ce dai o tură prin mall, nu-s cea mai înțeleaptă opțiune. Asta o știu de la bunică-mea, care-și drămuia fiecare leuț din pensie, făcea liste de cumpărături și vâna promoțiile mai ceva ca gospodinele tigăile.

Serios, dacă n-ai mulți bani de fel, nu-i deloc rușinos s-apelezi la metoda asta bătrânească. Pui școlărește pe hârtie tot ce-ai nevoie în casă și te străduiești să te-ncadrezi într-un buget decent pentru tine. Treaba asta ar fi super practică și pentru Ion, care ar putea să mai economisească niște parale și aici.

O altă chestie care-ți sare în ochi este că Ion locuiește singur și plătește o chirie lunară de 800 de lei, ceea ce reprezintă jumătate din veniturile sale. E un pic cam mare proporția, mai ales când salariul nu-i mare. Nu știm ce vârstă are Ion, că nu ni se spune în text, dar din moment ce este burlac, putem să presupunem, fără să greșim, că-i încă destul de tânăr. Iar una din metodele cunoscute ca să faci economie, ca om tânăr, este să-ți găsești un coleg de apartament, cu care să-mparți cheltuielile casei, inclusiv chiria. Nici măcar nu-i foarte dificil să găsești pe cineva.

Da, poate că nu-i cel mai plăcut lucru să locuiești cu o ființă care respiră și nu-i animal de companie, să-mparți baia și frigiderul cu ea, însă-i o soluție eficientă. Măcar una de moment, până ce Ion o să reușească să-și crească veniturile.

Dar cum ar putea angajatul Ion să câștige mai mult și „o scurtă perioadă" să nu se transforme în toată viața, ca-n serialele alea de comedie? Bun, sunt de înțeles supărarea și dezamăgirea lui, însă în loc să se vaite și s-o ardă mioritic, n-ar fi rău să să se adapteze la realitatea din jurul lui. Să-ncerce cumva să progreseze, nu s-o dea la modul: „N-ai, bă, ce să faci, asta-i situația în țărișoara noastră!".

Iar ca să poată spera la un salariu mai bun, evident că ar trebui să învețe să facă ceva ce se caută pe piața muncii. Nu, nu o facultate, că moare de foame cu aia. Să se ducă la un curs de calificare, să învețe o specializare nouă, orice chestie de genul ăsta l-ar ajuta pe viitor.

Acuma, sigur, pe piaţa românească există cursuri de recalificare şi cursuri de recalificare. Unele te duc la 800 de lei, dar sunt şi cursuri de recalificare care costă undeva la 400-500 de lei. Astea nu-s preţuri să zici că nu te poţi atinge de ele. Zic şi eu.

După asta, Ion al nostru poate să-i ceară patronului o leafă mai mare, iar dacă ăsta îl trimite la plimbare, să-și caute un job mai bun, în altă parte. Și apoi, normal, să redevină vigilent și să se apuce să calculeze ce procent din banii lui se scurge lunar către bugetul statului.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte şi alte materiale despre sărăcie:
Copilăria petrecută în sărăcie are efecte nocive asupra creierului
N-o să-ţi vină să crezi de ce suntem săraci!
Când ești sărac, deciziile proaste sunt raționale