​Cum e să gătești pentru staruri în turneu

Când aveam 23 de ani, lucram ca bucătar în Londra. Unul dintre cei mai buni prieteni din vremea aceea – care și el era bucătar – a plecat în turneu cu Madonna să gătească pentru echipaj. După trei luni, s-a întors cu cele mai nebunești povești și am știut instant că trebuie să-i calc pe urme. Mi-am dat demisia de la restaurant și m-am înregistrat la o companie care căuta bucătari să meargă în turneu cu muzicieni.

Primul meu job n-a fost așa de rock'n'roll: am plecat în turneu, timp de două săptămâni, cu Andrea Bocelli. Nu știam despre el decât că e orb. O săptămână mai târziu, am fost trimis în turneu cu Crowded House pentru o lună și jumătate. Părinții mei îi ascultau pe vremuri și le apreciau mult muzica. M-am distrat de minune. E adevărat ce se spune, că britanicii, irlandezii și scoțienii beau mai mult decât orice alți oameni. Cu cât e zona mai rurală, cu atât beau oamenii mai mult, cu atât au mai puțini dinți.

M-am distrat maxim cu echipa. Pe lângă asta, în deschidere cânta trupa fiului solistului, Neil Finn. Toți erau de vârsta mea și am fumat o grămadă de iarbă cu ei în spatele autobuzului.

Mi-a plăcut să lucrez pentru Crowded House. Erau sincer interesați de tot ce le găteam și mi-au lăsat libertatea să fac ce am chef. Nu țineau regim și nu exista mâncare să nu le placă. Din păcate, mulți artiști nu sunt așa. Majoritatea muzicienilor nu consumă grăsime, sare sau zahăr. În alte turnee care au urmat după ăsta, găteam două meniuri separate: unul pentru echipă și altul pentru artist sau trupă. Pe atunci nu se știa atât de multe despre super-alimente, deși mulți artiști cereau deja mese care constau în nuci, semințe, legume la abur și quinoa. Mi-a plăcut faptul că Kate Perry mânca zilnic varză de Bruxelles. Cu cât era mai mare echipa, cu atât făceam mai multă mâncare, așa că uneori am avut ocazia să gătesc un porc întreg. Sau prăjituri cu iarbă.

Primul meu turneu european a fost cu Supertramp. Muzica lor e unul dintre cele mai mari coșmaruri ale mele, iar membrii trupei erau super dificili. În perioada aia, deja nu mai erau populari și părea că vor să facă un ultim turneu ca să mai strângă niște bani. După fiecare concert, intrau imediat în taxi și mergeau la avionul lor privat. Nici măcar Katy Perry sau Paul McCartney nu făceau așa.

Cât despre locul unde trebuia să gătesc, era mereu surpriză. Am gătit în dressing, în backstage, pe un hol. Dacă aveam noroc, primeam un spațiu separat care avea deja un aragaz. A treia oprire în turneul Supertramp a fost într-un amfiteatru din Verona, Italia. A trebuit să-mi improvizez bucătăria lângă un perete al acestei clădiri minunate și, apoi, la o oră după cină, și-au început concertul. Imediat ce au început, afară a început să plouă cu găleata. Știu că sună răutăcios, dar încă mă bucur când îmi amintesc momentul ăla. A trebuit să le îndur muzica îngrozitoare în fiecare noapte. Până în ziua de azi îmi tremură mâinile când aud piesa „Dreamer". Trebuie să recunosc că mi-a plăcut stilul lor de viață rock 'n'roll: zburau prin toată lumea într-un avion privat și mergeau cu limuzine pline de șampanie.

Când am pornit în cariera de bucătar de turneu îmi plăcea mult autobuzul cu care mergeam. Avea de toate: alcool, televizoare, console de jocuri, mâncare, filme, totul de cea mai bună calitate. Se dormea neregulat și toată lumea se juca. La sfârșitul turneului, baia era cel mai curat spațiu din el, pentru că era interzis să ne căcăm la bord. Nu e prea plăcut să simți miros de căcat în înghesuială și căldură.

A fost o fază în care aproape am dat foc la autobuz cu o sticlă de absint. Am vrut să-l beau ca la carte și am aranjat lingurița și cubul de zahăr și i-am dat foc, dar vărsasem mult alcool pe masă mai devreme și focul s-a întins imediat. Abia am reușit să-l sting cu prosoape.

Drogurile erau și ele la ordinea zilei. Fiecare loc avea un intermediar: un localnic care știa unde se găsește mâncare bună și droguri bune. Acesta primea o listă de cumpărături și-și făcea treaba.

Nu vreau să zic că sunt mai sfânt decât tine, doar că atunci când m-am implicat în treaba asta, deja depășisem faza cu drogurile. Nu mai fumam decât iarbă, ocazional. Ăsta e și unul dintre motivele pentru care am renunțat să mai merg în turnee. Nu mă înțelege greșit; nu zic că artiștii fumau sau trăgeau pe nas toată ziua, dar majoritatea oamenilor care se ocupau de catering în turneu erau maniaci. Se știe că bucătarilor le plac drogurile și băutura, dar când sunt într-un turneu, duc totul la extrem. În timp ce muzicianul își mănâncă liniștit quinoa, bucătarii beți și drogați fac ca toți dracii.

Dar nu era numai distracție tot timpul. Lucram uneori 18 ore pe zi și abia apucam să ne odihnim în timp ce conduceam spre următoarea destinație. Zilele decurgeau frumos, dar mă simțeam singur. Vedeam aceleași fețe în fiecare zi, aceleași săli de concerte. De obicei, încercam să evit ceilalți membri ai echipei. Compania de producție ne dădea o rentă bunicică în fiecare zi și eu luam banii și mergeam în diverse restaurante cu stele Michelin să încerc lucruri noi. Acum nu mai câștig atâția bani și nu-mi mai permit să pun piciorul într-un restaurant Michelin. Mă îndoiesc c-o să mai fac vreodată atâția bani ca bucătar.

În cartea lui, Kitchen Confidential, Anthony Bourdain zice: „Corpul tău nu e un templu, ci un parc de distracții. Bucură-te de călătorie." Mulți dintre membrii echipei au luat sfatul la propriu. E un stil de viață nesănătos, dar foarte atrăgător. După doi ani, am hotărât că am făcut și am văzut destule. Nu voiam să mă transform în unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut. Prefer să fiu tipul plictisitor cu o viață normală, cel puțin cât de normală e posibil pentru un bucătar.