În anii 80, pe când lumea stătea la cozi interminabile pentru orice, iar un pachet de Kent îți deschidea aproape orice ușă, accesul la tehnologie era un lux pe care puțini și-l permiteau. Amplificatoare, casetofoane sau pickup-uri erau obiecte care puteau fi achiziționate doar de la cei ce le aduceau prin contrabandă din afara țării: șoferi de tir, piloți, marinari și în general oameni care aveau ocazia să iasă legal din țară și să se întoarcă cu traista plină de bunătăți de prin vest.

Pe vremea aia, tata era un tânăr electronist în devenire și mare pasionat de muzică. Își dedica mare parte a timpului și cam toate resursele disponibile achiziționării a diverse aparate. Astfel, am avut privilegiul să cresc într-o casă plină de beculețe, butoane, VU-metre, casete, benzi și discuri.

Era un candy shop vizual în care am crescut și care m-a influențat în ceea ce aveam să fac mai târziu.

Repede-înainte vreo 10-15 ani și iată-mă elev în școală generală. Cortina de fier se ridicase, între timp şi România se bucura de libertatea culturală venită odată cu deschiderea granițelor. Pe străzi începuseră să apară mașini străine, iar prin cartiere duduia Dj Bobo şi 2Unlimited. Deși pe afară apăruseră deja CD-urile, la noi au pătruns mult mai târziu, suportul preferat fiind casetele audio pe care le puteai găsi pe toate străzile, la tarabe.

Da, în era pre-internet şi pre-mall, îţi achiziționai muzica de la tarabă. Şi nici nu trebuia să te deplasezi prea mult, pentru că întotdeauna era ceva la maximum zece minute de mers pe jos. Eu cumpărăm rar, pentru că se ocupa taică-meu de treaba asta şi aveam cam tot ce apărea. De obicei mai luam când trebuia să fac cadou cuiva la vreo zi de naștere. Bineînțeles că nu erau originale, dar faptul că aveau o coperta lucioasă şi un brand pe ele, le făcea să pară cât de cât decente.

Brandurile cele mai întâlnite erau Vivo şi Music Factory şi era mereu o dezbatere la bloc despre care sunt cele mai bune. Asta pentru că puteai avea surpriza neplăcută să lipsească melodii sau să fie cu totul altceva pe casetă decât ce era scris pe copertă. Astfel de cazuri se rezolvau de obicei la mica înțelegere cu tarabagiul, pe care trebuia să-l convingi cumva că nu ai șters tu din greșeală apăsând butonul REC.

Garanția se onora şi în baza inspecției vizuale a benzii de către vânzător pentru mici defecte ce puteau apărea în urmă ascultării în casetofonul tău de căcat, inspecție precedată de o derulare manuală cu un creion sau un pix Atlas.

În perioada aia aveam la mine în camera un amplituner, un casetofon deck şi două boxe, mai mult decât pot spune despre colegii mei de generală cărora setup-ul li se părea destul de SF. Ocupația mea principala era să trag muzică de la radio. Acum poate părea stupid pentru unii, dar dacă nu voiai să-ți cumperi nu știu ce compilație Summer Hits 97, cam asta era singurul mod prin care puteai să ai o piesă care îți plăcea.

Nu era chiar treabă ușoară, pentru că aveai o idee cam ce e în rotație la radio, dar nu știai exact când dau piesă ta, așa că eu țineam deck-ul pe play, record, pause, toate apăsate şi îmi vedeam de treabă prin cameră. Când auzeam piesa, săream să apăs pause că să înceapă înregistrarea. Și cam așa umpleam casetele cu compilațiile mele.

Câteodată mai prindeam din greșeală și ceva jingle-uri de la radio, pe care le editam ulterior, sau pur si simplu trăgeam peste. Cu casetele astea de obicei făceam senzație pe la zile de naștere, în timp ce ne delectam simțurile cu fursecuri făcute în casă și suc de la dozatorul TEC.

Ignoră muzica proastă din fundal, ți-am scos clipul ăsta pentru nostalgie

Pe atunci nu mă gândeam să vând casete, pentru că piața era suprasaturată de casetele ieftine de la tarabă. Însă doi-trei ani mai târziu, când am ajuns la liceu, am văzut în asta o oportunitate relativ lejeră de a mai face un ban de buzunar. Asta se întâmpla prin 99-2000. Nu dispăruseră încă tarabele cu casete, însă manelele înlocuiseră eurodance-ul pe tarabă, iar clientela mea de liceu avea gusturi mai rafinate.

Apăruse albumul Bagabonții 99 de la Paraziții și reclama pe Atomic suna ceva de genul:

Asta că să-ți faci o idee despre cât de mult se împământenise noțiunea de tarabă în cultura populară a vremii.

Am început treaba prin clasa a zecea cu un prieten din cartier care învăța la alt liceu. Ne-am gândit că dacă facem un catalog comun o să putem acoperi două piețe. Eu mă ocupam de partea tehnică şi de promovare în liceul meu, iar el se ocupa de logistică şi marketing în liceul lui.

Tata avea o colecție considerabilă de CD-uri şi de casete pe care am folosit-o ca bază. Aveam un CD player şi un deck legate printr-un amplituner, pe care le foloseam ca să tragem muzică de pe CD-uri pe casete. Făcusem în Word niște coperte generice cu numele artistului, albumul și un tracklist pe spate. Le scoteam la imprimantă şi le decupam ca să încapă în carcasa de casetă.

Părinții mei îmi luaseră recent calculator, iar asta îmi simplificase mult munca. Am legat un casetofon deck pe ieșirea audio de la calculator şi compilam tracklist-ul în Winamp. Problema cu casetele era că se înregistrau în timp real, deci trebuia să facem compilațiile cât să încapă pe fiecare side și să întoarcem caseta după jumătate de ora pentru side B.

Mai bine de o oră te uitai cum se trage. Dacă ceva nu ieșea bine, o luai de la capăt. Când aveam cinci-șase comenzi pentru a doua zi, se întâmpla să stăm până noaptea târziu ca să le terminăm.

Nu uita că eram elevi la liceu şi a doua zi aveam școală. Noroc că ai mei aveau problemele lor şi de obicei se culcau devreme.

Inițial vindeam o casetă cu 15-20 de mii de lei vechi. Ca referință, un pachet de țigări era în jur de 10-12 mii de lei. Cumpăram blancuri de la un chioșc dintr-o stație de RATB cu vreo opt mii de lei. Ulterior am descoperit că puteam lua mai ieftin din magazinul Muzica sau din Pavilionul H, dar am micșorat şi prețurile că să fim competitivi. Nu vindeam cantități industriale, dar lumea cumpăra constant şi ajunsesem să avem clienți fideli.

Rockerii erau cei mai consecvenți şi dispuși să investească în muzică. Pentru că era greu să fac rost de Iron Maiden sau Dimmu Borgir, aveam o combinație cu un prieten rocker, căruia îi înregistram pe degeaba că să-mi dea ce mai avea el pe acasă.

Între timp m-am conectat la o rețea de cartier și asta a schimbat complet jocul, pentru că mi-am dat seama că maneliștii erau o piață mult mai bună. Am găsit o grămadă de manele în rețea. Deși inițial am fost reticent, cererea publicului m-a determinat să fac şi un catalog de manele. Dacă nu luau de la noi, luau de la alții, deci de ce să nu le luăm noi banii? Maneliștii cumpărau orice prostie nou apărută de la Adi Minune sau Salam și plăteau fără să negocieze.

Ca să fie în pas cu tehnologia, tata a decis să cumpere un CD writer. A dat comandă la nu știu ce firma şi a așteptat două săptămâni să vină. A costat 200 de mărci. Nu-mi aduc aminte exact cât însemna asta în banii vremii, dar știu că era mult. Bineînțeles că ne-am apucat să tragem CD-uri și să variem oferta cu filme şi jocuri. Cu toate astea, tot muzica se vindea cel mai bine.

Însă în lumea pirateriei bătea vântul schimbării și casetele nu mai erau la așa mare cerere. La un CD ne scoteam mai bine, pentru că dura 10-15 minute să-l facem, comparativ cu caseta, la care stăteam minimum o ora. Vindeam CD-ul cam cu 30 de mii, iar la cerere, şi pentru o sumă în plus (evident), reproduceam color coperta originală. Aveam o agendă în care notam comenzile, banii încasați sau de încasat, datoriile, contactele clienților şi previziuni pe următoarea perioadă.

O țineam pitită într-un șifonier pentru că în capul nostru ne credeam clanul Soprano, iar acolo erau dovezile care ne puteau înfunda pe viață.

La un moment dat paranoia a devenit atât de intensă, încât am distrus-o şi am recurs la post-it notes, pe care le păstram doar cât era nevoie.

Pe lângă asta, mai aveam si niște activități auxiliare care ne ajutau în mod indirect. De exemplu făceam MP3-uri de pe viniluri. Pe atunci se vehicula ideea că unele rarități din domeniul muzical nu se vor mai găsi în curând. În categoria asta, inclusesem, de exemplu, un disc cu Run DMC, pe care îl luasem de la niște tarabagii de la Universitate și care se găsește bine mersi și acum.

Așa că luam discurile de vinil și le trăgeam în calculator. Procesam sunetul într-un program, ca să scoatem fâsâiala și păcănelile, băgam un pic de amplificare, apoi împărțeam în track-uri, pe care le denumeam frumos.

Vinilurile aveau oricum sunet bun, iar, după un pic de procesare, rezulta o matriță pe care o foloseam ca să multiplicam în continuare pe casetă sau pe CD. Muzica bună era greu de găsit, așa că foloseam orice sursă. Accesul la internet era foarte anevoios și scump.

Din banii pe care îi făceam, de obicei ne luam haine, iar o parte o reinvesteam în materiale. Am dus-o așa până prin 2002, când am terminat liceul, dar spre final deja se cam dusese sfârâiala. Lumea începuse să dea de rețele de cartier și de internet, iar oamenii nu mai aveau nevoie de serviciile noastre.

Am rămas cu multe casete, sute de casete, dovada vremurilor în care internetul nu schimbase încă totul.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre anii 90:
Cu ce replici agățau adolescenții din România, în anii '90
Ce am învățat din revistele românești de adolescenți din anii '90, de la muzică la educație sexuală
Hainele purtate de românce în anii '90 erau mai penale decât hipsterelile de azi