Când ești tânăr și n-ai bani, societatea îți dă pe tăcute voie să trăiești în mizerie o vreme. Poți să dormi pe canapea la un tovarăș, să mai stai câțiva ani în beci la mă-ta și la tac-tu, să stai câteva luni mai mult decât ar fi cazul cu fostul sau fosta, sau poate chiar să te dedai sfintei tradiții „futut, nu chirie" (îh).

Dar pe piața infectă a chiriilor din Vancouver, unde proporția de locuințe libere e sub 1% (pe o piață sănătoasă ar trebui să fie pe la vreo 3-4%), anii ăia de mizerie pot să se-ntindă mult peste douăzeci, chiar pân-la treizeci. Cu cât se-ncinge mai mult treaba pe piață, nu mai e vorba doar de studenți și artiști care dorm pe holuri sau prin squat-uri, ci și de profesioniști și familii în care ambii parteneri lucrează. De la ploi cu gândaci până la combinații în același pat pe care încă-l mai împarți cu fostul, VICE a stat de vorbă cu localnici din Vancouver despre cele mai dubioase combinații de locuit pe care-au fost obligați să le suporte, ca să fie în stare să-și permită chiria.

A trebuit să mai stau cu fostul meu încâ cinci luni, în timp ce ne dădeam viețile peste cap. Am dormit în același pat, iar eu am început să ies cu altcineva în timp ce încă mai locuiam împreună.

Vibe-ul era, gen, „ok, e dubios, dar am fost împreună mai mult de zece ani și nu te mai iubesc, dar nici nu te urăsc. Îmi place s-o ard cu tine pe prietenie și nu vreau să știu că locuiești în secret prin cine știe ce șopron al altcuva, așa că o să stau eu cu tine și-o să plătim împreună facturile, până-ți găsești tu altceva". Mi-am căutat luni de zile coleg de apartament, ca să mă mut într-un apartament cu două dormitoare, pentru că, unde stau acum, deși locul e cam dubios, abia mă descurc cu ce bani fac. Dar tot nu reușeam să-mi găsesc pe nimeni. Și-s pur și simplu prea bătrână, nu fac față trăitului nomad prin squat-urile din zona de est din Vancouver. La 33 de ani, nu-mi dă ghes ideea de ședințe cu toată casă sau veste de blugi purtate la comun.

Am fost sinceră cu fostul, i-am zis că TREBUIE SĂ MĂ FUT, ÎN CĂCAT, chiar dacă încă mai stăteam împreună. Am aranjat în așa fel încât să aibă fiecare timp singur în apartament într-o anumită zi, chestie care m-a ajutat să, ăă, mă dau în bărci. Și persoana cu care mă vedeam trecuse recent printr-o despărțire și tocmai se muta de-acolo, deci au fost câteva săptămâni în care niciunul n-aveam casă proprie, dar n-a durat mult. Apoi m-am mai dus eu în vizită sau ne-am văzut prin oraș.

Fostul meu știa sigur că vrea să se mute (momentan stau într-un apartament cu un singur dormitor, destul de mare, dar cu o problemă destul de gravă cu igrasia și cu un proprietar „iubitor de animale", care a lăsat ratonii să-și facă vizuini în acoperiș niște ani buni). Numai că el câștigă mult mai bine ca mine și știa că eu aș mai avea nevoie de niște timp să strâng bani pentru mutat, chirie și avans. Până la urmă, am rămas tot acolo. —Adele

Am dormit cu prietenul meu vreo câteva săptămâni pe o saltea într-un hol. Locuiam în această micro-garsonieră lângă calea ferată, 23 de metri pătrați și baie la comun. Era un cămin dintr-alea vechi care fusese transformat în locuință urbană „ieftină" pentru hipsteri și artiști. Ne-am înghesuit amândoi acolo, deci era destul de aglomerat și erau și șoareci și o sută de milioane de gândaci, dar eram în facultate, era ieftin și priveliștea era incredibilă.

Era mult zgomot din gară, așa că de multe ori te trezeau bubuituri asurzitoare chiar și din somn de moarte, în mijlocul nopții. La început a fost enervant, dar te obișnuiai destul de repede. De obicei, nu era mare lucru. Dar, din cine știe ce cauză, într-una din nopți s-a întâmplat ceva: frecvența cu care se ciocneau trenurile s-a aliniat cu frecvența clădirii sau ceva, și-a picat o bucată întreagă de tavan.

S-a auzit o PÂRÂITURĂ puternică și ne-am trezit că ploua pe noi. Cu. Gândaci. Ne-am uitat în sus și era o bucată de ciment care abia se mai ținea de acoperiș. Ne-am rostogolit de pe saltea și ne-am gândit c-o să pice toată șandramaua. Vestea bună e că n-a picat niciodată. Vestea proastă e că tot restul nopții am dormit în „bucătărie" (circa nouă metri pătrați și-o plită). Am stat să ne gândim dacă să ardem patul până la ultima cusătură sau nu.

Apoi, în timp ce ni se repara camera, a trebuit să ne scoatem salteaua pe hol. Era hărmălae și luminile erau tot timpul aprinse. Știi, gen, cum e și la carceră. Și dă-mi voie să îți aduc aminte că toate camerele de pe palierul ăla împărțeau o baie, așa că de fiecare dată când cineva de pe etajul nostru avea nevoie la baie, trebuia să se cațere peste noi ca s-ajungă acolo.

Ce nu face omul pentru 250 de dolari [circa 140 de lire sterline] pe lună. —Nicole

Am împărțit un pat într-un apartament minuscul cu prietena mea cea mai bună, timp de un an. Ea tocmai se despărțise de prietenul ei și era la facultate și n-avea unde să stea, așa că i-am zis, „Vrei să vii să stai la mine o vreme?" Era o garsonieră, vorbim de 51 de metri pătrați, o singură cameră. Pân-la urmă a fost chiar ok. Adică, gen, suntem prietene de la 13 ani. Și evident c-am dormit în același pat.

Aveam reguli, niciuna nu era combinată pe vremea aia și ieșeam mult. Dacă vreuna voia să aducă pe cineva acasă, doar ne dădeam câte-un SMS. Amândouă aveam prieteni care stăteau în același bloc, așa că puteam să-i contactăm și să le zicem: „Hei, pot să dorm la tine diseară?" Nu s-a întâmplat prea des, chiar dacă nouă așa ne place să credem. Dar a trebuit să avem un plan pentru situațiile de genul sta.

Am fost amândouă foarte fericite cât am stat împreună. Economiseam bani, ea se punea din nou pe pcioare. Așa că am ținut-o în stilul ăsta câteva luni. Și-apoi încă niște luni. Ea încă era la facultate și eu eram ocupată și ieșeam și făceam multă yoga. Deci, de fapt, petreceam amândouă mult timp pe cont propriu. După un an, ne-am zis: „Păi, ok, cred c-a venit momentul să fim adulți" și s-a mutat ea.

Cred că la-nceput a fost un pic mai dubios, dar n-am avut niciodată probleme pe bune. Eu făceam curat mult mai des ca ea, dar ea era bună la spălat vase. Are o latură bună, super creativă, încât când muta câte ceva și eu veneam acasă, eram: „Uau! Ce tare! Nu m-am gândit niciodat să pun aia acolo!" Era mult mai dubios când le spuneam altora. Toată lumea era: „Cum? Stați împreună într-o garsonieră?" Și-atunci trebuia să ne aducem și noi aminte: „A, da. Cred că-i nițel dubios, nu?" —Heidi

Timp de opt luni, am stat cu soția și cu fiul nostru într-o vilă cu zece alți adulți. Avea opt dormitoare, patru băi, două bucătării, un living, un dining și o sală de bal. Eu și soția am stat în apartamentul principal: 130 de metri pătrați, cu baie proprie. Numai baia avea 27 de metri pătrați. Fiul nostru de trei luni avea camera lui, care era, de fapt, debaraua anexată băii. Pe vremea aia ne gândeam: „Ok, e super nașpa să stai doar cu familia".

Era amestecul ăsta de oameni foarte diverși: aveam un instalator, câțiva intelectuali tineri, un actor/șofer de autobuz. Un programator online de 22 de ani. O instructoare de yoga de 20 de ani. Un „coach de sentimente" de 30 de ani, adică un fel de life coach, dar fără niciun fel de pregătire profesională. Eu eram freelancer și predam la universitate. Eram singurii care-aveau copil. Și existau multe viziuni foarte diferite despre cum să locuiești în spațiul ăla. Unii-și doreau o casă. Alții voiau un spațiu pentru evenimente în comunitate. Unii organizau aceste ceremonii cacao, adică o chestie dubioasă, de hipioți, Gaia, cu droguri, la care se-adunau și mâncau ciocolată până se spărgeau super tare, dacă poți să-ți închipui așa ceva. Erau party-uri la care toată lumea se ținea în brațe cu toată lumea și de multe ori unii se mai duceau pe cine-știe unde și și-o trăgeau, după toată chestia.

Mai era un cuplu, căruia îi plăcea să organizeze întâlniri între swingeri. În living. Puneau paravane japoneze ca să împartă camera în mai multe spații și ca să nu se simtă swingerii judecați de restul oamenilor care locuiau în casă. Toate femeile erau pe tocuri de 15. Iar eu și cu nevastă-mea stăteam în capul scărilor și ne uitam peste paravane până ne prindeau. Și dup-aia ne ascundeam sus la noi. Și petrecerile astea se tot prelungeau și noi nu puteam să dormim, iar puștiul nostru nu putea s-adoarmă și-i rugam s-o lase mai ușor, însă ei nu se potoleau și-apoi făceam ședință cu toată casa și le ziceam: „Ok, n-a fost prea ok toată faza asta, suntem cam nervoși" și ei spuneau, „Of, dar nu mai fiți așa negativiști".

Când stai cu-atât de mulți oameni, problema e că trebuie să stabilești niște sisteme și acorduri, ca să meargă ok. Trebuie să stabilești cine-o să facă curat la bucătărie și să inventezi metode ca să nu-și mai lase lumea căcaturile peste tot. Și de-aia aveam tot timpul ședințe cu casa. Toată vorbăria asta ne mânca o tonă de timp. Economiseam bani, dar investeam atât de mult timp. —Sam

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre chirie:
Poveștile colegilor de apartament din România care-ți mănâncă ficații
Poveștile astea din cartierele de vile ale Bucureștiului te fac să apreciezi viața la bloc
Berlin, orașul unde românii nu se simt emigranți