Un doctor român îți povestește cum se poartă pacienții când vin la cabinetul lui

Constantin Cucu este doctor endocrinolog și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București. Are 50 de ani, dintre care jumătate sunt petrecuți prin spitale. Și încă nu e bolnav.

Una din constatările a peste 25 de ani de activitate profesională este legată de încrederea deosebită pe care femeia în general, pacienta în particular, o are pentru ecografie.

Nu vreau să afirm că uneori bărbaţii nu exagerează rolul şi semnificaţia acestei metode de vizualizare a interiorului trupului lor, dar, probabil datorită faptului că principalul set de organe de binele căruia masculul tipic se îngrijeşte sunt convenabil aşezate şi îndeobşte pregătite unei examinări directe, greul populaţiei care asigură amortizarea investiţiilor financiare ale ecografiştilor sunt de gen feminin.

Convinse că în lumea de lumini şi umbre ale sonarului adaptat la om se poate discerne cu claritate şi altceva decât dimensiuni, gâlme şi fluxuri sanguine, cohorte de femei îngrijorate de disconfortul din gât, întârzierea de o zi a menstruaţiei, în lunile cu 31 de zile, sau acumularea nepermisă de grăsime în ciuda restrângerii la doar o ciocolată pe zi se năpustesc să se înghesuie în holurile spitalelor şi policlinicilor în speranţa că, demascate, în organele lor interne se vor găsi cauze de îngrijorare şi compătimire.

Faţă de bărbat care în esenţa lui ştie că drumul spre sănătate nu trece nici pe la ecografist şi nici prin farmacie, ci presupune reducerea băuturii, fumatului, fripturilor, pierderii nopţilor şi a alergatului după femei, doamnele noastre consideră că fiecare fior, bolboroseală, disconfort sau bufeu are o cauză vizibilă la microscopul ecografiei, tratabilă cu prafuri, tincturi, pilule, injecţii sau ceaiuri de la plafar.

În percepţia mea, drama nu e nici măcar asta, ci faptul că, după o astfel de investiţie în ecografie, femeia plesnind de sănătate, practic favorită la a atinge secolul următor, deşi cu preţul băgării în mormânt a două-trei generaţii de medici, doreşte, ca rezultat al fotografiilor rezultate să primească şi bilet de voie de la felcer, să poată să se dezlănţuiască în farmacie. Undeva în planul secund văd, de fiecare dată, un bărbat nevinovat încălzind motorul în pregătirea căutării frecţiei, pilulelor sau fiolelor necesare.

Desigur nu doresc să minimalizez rolul real al ecografiei şi numeroasele aplicaţii pe care aceasta o poate avea la mulţi oameni bolnavi.

Eu am trecut prin viaţă până acum fără a fi curios de modul în care arată organele mele interne. Aş fi putut să îmi fac ecografii zilnic. Și aş fi făcut-o cu siguranţă, dacă aş fi ştiut că măcar una din ele mi-ar putea arăta că beau prea puţin, fumez la mişto şi-ar trebui să mănânc mult mai mult.

La un moment dat, am trăit bucuria codului roşu de viscol, ninsoare şi import de aer siberian prin Galați.

Mă relaxam cu câteva cărți de bridge, care tind a accentua faptul că acest joc se bazează mai mult pe gândire şi mai puțin de viteză (fapt care mă indispune un pic), şi urmăream, relativ interesat, peripețiile autorităților în lupta lor milenară cu iarna.

Un SMS a penetrat sistemul defensiv al Samsungului meu. Era o cerere de ajutor din partea unui viitor posibil pacient.

Domnul s-a prezentat, era un tânăr de 17 ani, confruntat de trei luni cu o problemă spinoasă, ce tindea a deveni insuportabilă. O problema pe care am fost conjurat a o rezolva prin telefon sau mess.

Era vorba, într-adevăr, despre o urgență, caracterizată printr-o erecție slabă, atunci când viața o cerea puternică, o moleșeală insuportabilă, ce se cerea rezolvată cu promptitudine telefonică.

În lipsa informațiilor adecvate, mi-a venit greu să intervin la acel moment. Sunt, desigur, câteva sfaturi universal valabile, o femeie frumoasă, aranjată şi placut mirositoare fiind în majoritatea cazurilor, la această vârstă, curativă.

M-am abținut totuşi.

În plus, întrucât noi medicii avem principiul „primum non nocere", nu voiam să îi transmit, fără să-l cunosc, rețeta decoctului magic din țelină şi kiwi, care să-l întărească poate un pic excesiv.

Unele momente ale practicii mele medicale sunt cu adevărat binecuvântate.

Dar, indiferent că o vorbim de intervievarea vreunei doamne mai răscoapte cu aparat auditiv expirat, de palparea vreunui sân lăbărțat ca un motan somnoros tolănit peste torace sau că încerc să localizez marginea ficatului prin carapacea de grăsime care îl protejează pe vreun om cu metabolismul mai lent, nimic nu se compară cu bucuria simplă de a palpa testiculele unui pacient.

Momentul acela de intimitate în care încerci să numeri, estimezi consistența, sensibilitatea, motilitatea, forma și sonoritatea acestora este atât de special că uneori nu îți iese din cap nici după a treia spălare succesivă pe mâini.

Plăcându-mi atât de mult acest aspect al specializării mele, mi-am cam făcut obiceiul să cred pacienții pe cuvânt, inclusiv atunci când se lansează în ditirambe elogioase la adresa testicolelor și dotării lor genitale.

Ocazional însă, nu pot găsi vreun subterfugiu și mă văd silit să propun pacientului să petrecem câteva secunde de calitate împreună, măcar pentru a exclude un cancer testicular, dacă pentru altceva nu ne-om potrivi.

Astăzi am avut parte de un astfel de moment Kodak.

Un medic de familie din Oltenia mi-a trimis un june, un pic mai păros decât ar fi vrut el să fie, să se caute pentru posibilitatea de a avea prea mult testosteron. Într-adevăr, nivelul măsurat al acestuia era un pic peste normă, nimic însă neobișnuit primăvara la oltenii cu chef de viață. Examenul testicular a arătat cu repeziciune că nu mă aflam în fața vreunuia din cazurile descrise anecdotic de testicul supranumerar la olteni, așa că a trebuit să îi spun omului că este o persoană destul de normală.

Și că singurele lucruri pe care le-aș putea propune pentru moderarea nivelului voios de hormon bărbătesc ar fi sau un anume tip de chirurgie de proastă faimă, sau o relație de durată.

Cât de prost ar trebui să mă plătească ăștia ca să renunț la genul acesta de amintiri?

Serios, cât?

Citește și alte chestii despre medici:
Ca să ajungi medic, trebuie să dai mai multă șpagă ca pacienții
Am întrebat un medic dacă poți muri de la scobitul în nas
Puteam să ajung neurochirurg, dar am ales să fiu medic la țară, în România