De ce e bine să fii pretențios

Mereu am urât pretenţiozitatea. Cred că şi tu. Nimeni nu vrea să fie considerat pretenţios. Dacă arunci un ochi pe Twitter, o să vezi că termenul ăsta e folosit cel puţin o dată pe minut pentru a-i condamna pe alţii pentru tot felul de chestii. Savurezi un latte de soia? Eşti preteţios. Ai o lampă de birou mai fancy? Eşti pretenţios. Să-i spui cuiva că e pretenţios a devenit cel mai simplu mod de-ai critica gusturile.

Dan Fox a scris o carte intitulată Pretentiousness: Why It Matters , care îmbină cultura populară cu arta înaltă, filosofia cu versurile rap şi sistemul lui Stanislavski cu George Clooney. Pe lângă faptul că identifică originile pretenţiozităţii şi explică de ce o urâm, lucrarea asta demonstrează că atitudinea asta e un element important al progresului.

Aşa că am stat de vorbă cu Fox ca să aflu de ce e bine să fim pretenţioşi.

VICE: Hai să începem cu ceva ușor. Ce e pretențiozitatea?
Dan Fox: Definiția din dicționarul Oxford sună cam așa: „încercarea de a impresiona prin mimarea unui statul, unui talent, unei culturi etc. mai mari decât sunt acestea de fapt". În sensul comun, „pretenţios" înseamnă „snob", „afectat", „exagerat", „ostentativ" sau chiar „strident", deşi niciunul dintre termenii ăştia nu înseamnă acelaşi lucru. Cuvântul ăsta e folosit într-o gamă foarte largă de situaţii. Nu există consens asupra înţelesului lui.

Dar tu susţii pretenţiozitatea?
Din clipa în care îţi dai seama de ce folosesc oamenii cuvântul ăsta ca insultă, realizezi că lucrul ăsta spune mai multe despre cel care insultă decât despre cel insultat. Când spui cuiva că e pretenţios, îţi arogi un fel de „autenticitate" pe care o pui în antiteză cu impostura celui vizat. Oamenii se folosesc de chestia asta ca să închidă gura altora sau ca să respingă lucrurile pe care fie nu le înţeleg, fie diferă prea mult de viziunea lor. Pretenţiile sunt semnul unei minţi curioase. Ce e rău în a te arăta interesat de ideile şi lucrurile din jurul tău? Eşti pretenţios dacă afişezi entuziasm? Nu o să duci o viaţă prea interesantă dacă îţi refuzi sau le refuzi altora curiozitatea.

În carte, spui că fenomenul ăsta a căpătat un rol social. Poţi să elaborezi un pic?
Insulta asta e folosită ca să întărească diviziunile de clasă. E un fel de a le spune oamenilor să nu se preocupe de lucrurile care depăşesc sfera lor socială. De obicei, se presupune că pretenţiozitatea este o scurtătură pe care unii o folosesc ca să parvină. Dar de multe ori, pretenţiozitatea este pur şi simplu felul unora de a fi ei înşişi. De obicei, e o atitudine mult mai inocentă şi mai autentică decât se crede.

De ce suntem obişnuiţi să urâm persoanele pe care le considerăm pretenţioase?
Pentru că suntem obişnuiţi să tratăm cu neîncredere toate persoanele care nu sunt ceea ce par, chiar dacă suntem fascinaţi de ele. Poţi să găseşti exemple în sensul ăsta chiar şi în mitologia clasică, unde avem legende despre zei sau creaturi care îşi schimbă forma. E evident şi din faptul că îi iubim şi îi urâm pe actori în acelaşi timp. Mai mult, în Occident, încă din perioada iluministă, autenticitatea a devenit o valoare către care aspirăm cu toţii, un concept foarte strâns legat de imaginea noastră de indivizi democratici. Pretenţiozitatea interferează cu idealul ăsta.

Corect. Dar mie mi se pune pata pe unii pretenţioşi, trebuie să recunosc. Nu sunt perfect. Îi privesc ca pe nişte diletanţi şi impostori. De ce?
Are legătură cu autoritatea pe care le-o acordăm profesioniştilor şi cadrelor didactice. În domeniul artelor, de exemplu, e mult mai productiv să experimentezi decât să urmezi nişte reguli, aşa cum fac profesioniştii. De cele mai multe ori, diletantul nu cunoaşte modul „corect" de a face ceva, aşa că e mult mai predispus decât profesionistul să descopere un mod inovator de a face acel ceva. Un profesionist cu o gândire fixă nu ar putea face aşa ceva. Pe de altă parte, nu cred că s-ar bucura nimeni să fie operat pe cord de un diletant.

Un diletant mai poate fi şi o persoană autodidactă. Lucrul ăsta se poate vedea mai ales într-un domeniu precum muzica pop, de exemplu. Întreaga istorie a muzicii pop a fost modelată şi inovată de amaturi, de oameni care ai învăţat să cânte de unii singuri, în propriile dormitoare şi băi, nu de absolvenţi de conservator.

Cred că o să trebuiască să îmi schimb un pic perspectiva. Dar să rămânem la tema muzicii pop. Kanye West. Omul ăsta e probabil un geniu, dar o arde patetic uneori.
Nu cred că e vorba de un comportament premeditat. Nu cred că West stă în studio şi se gândeşte: „Astăzi o să scot o piesă pretenţioasă." Din contră. Face muzica pe care vrea să o facă. Pretenţiozitatea e doar în percepţia ascultătorilor. În muzica pop, există un anumit stereotip asociat cu „autenticitatea": de exemplu, imaginea unui bărbat alb, rănit, părăsit de iubită, care-şi varsă sentimentele într-o solo de chitară acustică. Nu se poate spune că aşa ceva ar fi mai autentic decât stilul emfatic al lui West, care, să fim serioşi, face nişte chestii destul de interesante.

Am ascultat de curândul albumul To Pimp a Buttefly al lui Kendrick Lamar. Se poate spune că sunt pretenţios pentru că-s alb, fac parte din clasa mijlocie din Anglia, dar îmi place să ascult muzică rap despre rasismul sistematic din Statele Unite?
Ce ţi s-ar părea mai autentic să asculţi? Mumford & Sons? Doamne fereşte.

În niciun caz.
Nu văd de ce este nesincer să asculţi un album care descrie nişte experienţe foarte diferite de ale tale prin care a trecut o altă persoană. De exemplu, o întreagă generaţie de producători tehno de culoare din Statele Unite, din Detroit-ul anilor '80, au fost inspiraţi de Kraftwerk, un grup de patru tipi albi din Dusseldorf, cu studii în muzica clasică, care făceau muzică despre tehnologie, în Europa postbelică. Şi Afrika Bambaataa din New York-ul anilor '80 a fost inspirat de piesa „Trans Europe Express" a celor de la Kraftwerk, pe care a şi folosit-o ca sample în piesa lui „Planet Rock". Ai spune că interesul pe care şi l-au manifestat artiştii ăştia faţă de Kraftwerk e nesincer?

Nu pentru că lumea ştie că tipii ăştia fac artă mişto. Dar înţeleg ce zici.
Unul dintre experimentele pe care îmi place să le fac e să iau un album sau un film foarte popular şi să-l descriu oamenilor fără să precizez cum se numeşte şi cine l-a creat şi să văd dacă-l consideră pretenţios sau nu.

Ia zi.
De exemplu: un album-concept despre o fanfară militară edwardiană, cu melodii într-o gamă largă de stiluri, de la rock psihedelic, la muzică clasică indiană, la compoziţie avangardistă europeană şi vodevil. Pe coperta albumului se află Karl Marx, Carl Jung, Marlene Dietrich şi Karlheinz Stockhausen.

Cred că ştiu despre ce vorbeşti.
E vorba de Sgt Pepper's Lonely Hearts Club Band al celor de la Beatles, un album care sună incredibil de pretenţios, dacă omiţi să precizezi numele trupei şi elimini toate asocierile pe care le faci cu aceasta: faptul că are un renume mondial, faptul că e un produs britanic de export, faptul că a fost un vârf al culturii pop în anii '60.

Contextul face totul, atunci.
Pretenţiozitatea este o forţă în domeniul artelor, pentru că presupune asumarea unor riscuri, cum ar fi eşecul. Pe de altă parte, dacă nu faci decât să urmezi nişte reguli prestabilite, nu ajungi nicăieri.

Ai prefera să fii autentic şi să fii văzut ca pretenţios, sau să fii pretenţios şi să fii văzut ca autentic?
Interesul meu faţă de filmele „artistice" străine alb-negru, muzica ciudată, cărţile bizare, arta modernă şi aşa mai departe, mi s-a părut autentic întotdeauna. Au început să îmi placă pentru că îmi aratau alte moduri de a privi lumea şi mi-au oferit alternative interesante la viaţa pe care o duceam în orăşelul în care am crescut. Nu a fost niciodată ceva patetic, deşi în ochii unora, sunt un pretenţios. Dar astea-s preocupările mele. E ceea ce-mi place să fac. În cazul ăsta, nu mă deranjează că unii mă consideră pretenţios. După aproape 20 de ani de lucru în domeniul artei contemporane, nu mă aştept să primesc un certificat de la Biroul Naţional pentru Autenticitate care să dovedească că n-am fost un labagiu pretenţios.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre artă:
Cum influențează sms-urile erotice arta
Studentul ăsta și-a mâncat șoldul pentru artă
Așa arată creierul tău, în fractali
Ce se întâmplă când distrugi un tablou de 1,5 milioane de dolari