De ce e tabu să vorbim despre o sarcină pierdută?

O imagine cu ultrasunete a unui fetus în uter, la 12 săptămâni de sarcină (Imagine via)

La nouă săptămâni de sarcină, am simțit că ceva era în neregulă. După două săptămâni de sângerări, am pierdut bebelușul.

Nu mă simțisem bine încă de la început – cel puțin în mintea mea. Eram paranoică, simțeam că ceva o să fie în neregulă și de câteva ori pe zi mă treceau fiori între picioare. Fugeam la toaletă să văd dacă îmi cursese sânge și chiar dacă nu găseam nimic, tot rămâneam speriată. E ceva ce nu pot explica. Apoi, într-o dimineață, m-am trezit și am știut instinctiv că lucrurile o să se prăbușească, așa cum presimți când te apucă o migrenă urâtă. Am sângerat un pic când am urinat și am început să am crampe.

Când am văzut că sângerez, m-am panicat total și am început să caut pe Google simptome ale pierderii de sarcină. N-am mai putut dormi și mi-am petrecut zilele în pat, jucând Candy Crush (acum mă întristez dacă aud melodia aia de pe fundalul jocului). Am vorbit cu câteva prietene cu copii și câteva moașe și mi-au spus să nu mă alarmez, că putea fi ceva normal, dar m-au sfătuit să fiu atentă la culoarea sângelui. Dacă devenea roșu aprins, trebuia să sun la spital.

În a doua săptămână n-am avut simptome dubioase în afară de crampe din când în când. Dar la sfârșitul celei de-a doua săptămâni, m-a inundat deodată sângele. Eram în agonie. Am sunat la spital și am anunțat că pierdeam sarcina și mi-au trimis o ambulanță. M-au monitorizat tot drumul.

Când am sosit, m-au pus pe o targă în zona de recepție și am așteptat vreo cinci ore până să mă consulte. Mi-au adus oxigen și gaz pentru durere – care n-a funcționat – și, de fiecare dată când mergeam la baie, pierdeam și mai mult sânge. Eram îngrozită.

Până la urmă m-au băgat într-un cabinet, o asistentă mi-a zis că multe femei sângerează în timpul sarcinii, dar mă durea îngrozitor și știam sigur că o să pierd sarcina. Voiam doar să se întâmple cât mai repede și să scap de acest coșmar.

După vreo opt-nouă ore m-au dus într-un salon de maternitate, unde m-au rugat să mă întind, dar înainte să înceapă examinarea internă, am simțit iar nevoia să merg la baie. De data asta, când m-am așezat, am știut că ce alunecase din mine era embrionul. Dar mi-a fost prea teamă să mă uit. Am intrat în cameră total copleșită. M-au examinat două asistente drăguțe, în timp ce respiram adânc și-l țineam strâns de mână pe prietenul meu.

După ce m-a curățat, echipa medicală mi-a explicat că embrionul era foarte mic și că, deși pierdusem sarcina, nu înseamnă că nu voi putea avea copii în viitor. „Pur și simplu ați avut ghinion", mi-au zis. „Ceva trebuie să fi fost în neregulă cu bebelușul". Ne-au rugat să semnăm un formular prin care permiteam spitalului să incinereze resturile bebelușului. Eram în șoc total. Prea șocată ca să pot plânge.

Am plecat de la spital cu o pungă mare de codeină și am mers, în stare de șoc, spre stația de autobuz, unde am început să dau mesaje și telefoane familiei, să-i anunț ce se întâmplase. Apoi mi-am închis telefonul. După ce am coborât din autobuz, în drum spre casă, mă ascundeam prin tufișuri ca să plâng. Plângeam în valuri: ba de durere, ba de ușurare că scăpasem din coșmar.

Deși am reușit să-mi țin durerea sub control prin discuții zilnice cu familia și prietenii, tot am rămas convinsă că uterul meu era toxic și că n-o să pot avea copii niciodată. Mă simțeam oribilă și imensă, aveam venele umflate și, de câte ori mă uitam în oglindă și-mi vedeam silueta, îmi aminteam din nou de pierderea suferită.

Dar cumva, am găsit puterea să fac din nou mișcare și chestia asta m-a salvat din ghearele disperării. Am început să mă simt puternică. Alergam și înotam în mare în fiecare zi. Așa mi-am recuperat corpul. Dar cu mintea a fost mai greu.

Autoarea, într-o zi sportivă.

Îmi era imposibil să stau în preajma prietenelor însărcinate sau care aveau copii. Invidia urla în mine. Când vedeam un copil născut în noiembrie (luna în care ar fi trebuit să nasc și eu), mă blocam total. Am devenit obsedată, căutam pe internet cât de mare ar fi trebuit să-mi fie burta într-o anumită lună de sarcină, căutam imagini cu embrionul în săptămâna de sarcină în care îl pierdusem. Până în ziua de azi, încă îmi doresc să mă fi uitat în toaletă să-l văd.

Partenerul meu m-a ajutat să mă concentrez pe viitor și am discutat despre o eventuală nouă încercare. Trebuia să cred că sunt fertilă și că pur și simplu avusesem ghinion. Am vrut să mă grăbesc, dar el m-a calmat – aveam nevoie să-mi recuperez mintea, nu corpul. Trebuia să procesez pierderea. Când mă băgam în pat noaptea, mă gândeam că aș da toți banii pe care-i am, mi-aș vinde toate posesiunile, doar ca să pot avea un bebeluș. Dar știam că n-o să se întâmple așa ceva.

La începutul acestui an, am început să iau acid folic și să-mi văd de viața mea, cu gândul că într-o bună zi, voi fi din nou însărcinată. Iar dacă nu, o să adoptăm un copil și tot o să fie bine. De curând am dat naștere primului meu copil, o fetiță minunată. Am născut pe podeaua din sufragerie, fără anestezic și aproape fără niciun ajutor din partea moașei. Mi-a spus că sunt o luptătoare. Și chiar m-am simțit ca o luptătoare. Mă simt și acum, în timp ce scriu articolul ăsta, cu bebelușul la piept.

Dacă i-aș putea spune ceva unei femei care a suferit o pierdere de sarcină, i-aș spune un singur cuvânt: vorbește. Eu încă vorbesc despre experiența traumatizantă, chiar și acum când am un copil, pentru că nu e sănătos s-o șterg cu totul din viața mea.

Pentru cei care gândesc „ce scârbos, prea multe informații, n-aveam chef să aud toate astea" – să știți că în fiecare zi, pe un pat de spital undeva în lume e o femeie disperată, în stare de șoc, care își pierde copilul. Dacă sunteți de părere că nu trebuie să vorbim despre lucrurile astea pe o platformă publică, gândiți-vă că undeva în lume, poate chiar lângă voi, există o femeie care poartă la gât, ca pe o nicovală, vina, rușinea și trauma de a fi pierdut un copil; o femeie care își povestește în mintea ei, pas cu pas, toată experiența, pentru că n-are cui s-o povestească.

Fiecare persoană procesează traumele în felul ei și are dreptul să împărtășească cât de multe sau puține informații dorește. Dar faptul că a trebuit să vorbesc deschis despre pierderea mea de sarcină ca să pot trece peste durere m-a convins că ar trebui să înlăturăm tabuul din jurul discuțiilor despre pierderile de sarcină. Se întâmplă în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare zi, peste tot în jurul nostru, cu 15 până la 20 de procente din sarcini. E un act trist al naturii care nu e dictat de credință, vârstă sau rasă. E universal.

Când am început să vorbesc cu lumea despre ce mi se întâmplase, prietenele au început să-mi împărtășească experiențele lor despre care nici măcar nu știam, despre cum și ele, sau alte persoane apropiate lor, pierduseră o sarcină în trecut. Experiențele comune cu alții sunt o consolare enormă, chiar dacă ești extrem de îndurerată. E ca o rază de soare printre nori vocea aia prietenoasă care îți spune: „Știu prin ce treci; ești în iad, fetițo. Dar o să-ți revii."

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre sarcini:

Cu puțin timp în urmă, broaștele erau folosite ca teste de sarcină
El Salvador bagă la închisoare femeile care pierd sarcina
Este o idee foarte bună să punem teste de sarcină gratuite în baruri