Fotografiile lui Cristian Munteanu făcute în Groapa Văcărești îți arată o lume în care n-ai să ajungi niciodată

Cristian Munteanu este un fotograf care a vrut să documenteze viața din Groapa Văcărești. Îi știi câteva dintre imagini de la începutul acestui an, când VICE ți-a arătat cum trăiesc cei mai singuri oameni din București. Acolo unde orașul a uitat să mai privească, el a ajuns în aprilie 2013 și a început să fotografieze. Timp de un an și jumătate s-a întors și a documentat în imagini Groapa. A vorbit cu oamenii, le-a urmărit viața dintre stuf, maidanezi și sărăcie, a realizat foarte multe cadre și de ieri a adunat 24 dintre acestea într-o expoziție pe care o poți vedea până la sfârșitul lunii, la magazinul F64, din Capitală. După deschiderea oficială a expoziției, l-am întrebat pe Cristian Munteanu ce l-a motivat să fotografieze acel loc și oamenii săi. „Până să ajung în Groapa Văcărești, nu știam de cât de puține lucruri ai nevoie ca să trăiești. Mai mult, nu cred că am trăit vreodată cu adevărat senzația de foame. Când ești un om din oraș, ajungi acasă și mănânci, ajungi la o covrigărie și cumperi ceva", a spus Cristi. I-am cerut să dea o notă sărăciei din Groapa Văcărești, cam cât de jos e viața cotidiană acolo. „Pe o scară de la unu la zece, acolo cred că doi, unde unu ar fi în momentul în care n-ai ce să mănânci", mi-a răspuns. Am vrut să aflu mai multe despre ce înseamnă sărăcia într-un astfel de loc, dar și dacă de la oamenii ăștia poți învăța ceva mai mult decât se vede în poze și decât crezi.

VICE: Cum reacționează oamenii din Groapa Văcărești când vin fotografi?
Cristian Munteanu: Sunt foarte circumspecți. Când ajungi acolo te întreabă direct ce cauți. Oamenii care au fost, aveau un aparat ca să pozeze locurile și au fotografiat delta și pe ei, le-au dat poze, iar unii i-au ajutat și cu alte lucruri. Și așa s-a creat un reflex. Ideea e să le explici că tu ești acolo pentru altceva, iar dacă sunt oameni care vor fi mișcați de fotografiile pe care le prezinți tu pe net și vor veni în Groapa Văcărești, aia e fix treaba oamenilor care doresc asta.

S-au ascuns vreodată de poze?
Niciodată, dar asta pentru că am creat relația treptat. Am început cu familia lui Sandu, căreia i-am spus să nu mă bage în seamă, să-și trăiască viața firesc, numai c-o să fiu cu aparatul după ei. Cu timpul, celorlalte familii li s-a părut că fac parte din firescul Văcăreștiului și s-au deschis și ei.

Care e ritmul unei zile în Groapa Văcărești?
În unele zile sapă după fier, fac scheletul, din stuf, pentru coroane de flori sau adună metal și plastic, pe care le duc la centre de colectare. În altele doar ies din barăci şi petrec restul zilei prin Groapă, fără să facă mare lucru. Diferența de ritm între o zi de iarnă și una de vară este dată de copii. Când e cald, copiii trezesc la viață toată Groapa Văcărești, dar iarna, când stau mai mult în baracă, pentru că n-au haine groase, odată cu ei „hibernează" toată lumea. Iarna nici adulții nu mai pleacă după fier, iar coroane de flori fac mai rar. Şi-n restul oraşului se schimbă oamenii în funcţie de anotimp, merg iarna cu capul în jos, sunt posomorâți, sunt abătuți. Dar în Văcăreşti e o stare generală de tipul acesta, e o ceaţă care coboară peste Groapă și face ca viața să se petreacă în șoaptă.

Își fac oamenii de acolo rezerve pentru iarnă?
Din punct de vedere al alimentației nu-și permit s ă facă asta, dar o fac cu hainele. Lucrurile groase sau mai bune sunt ținute pentru iarnă, iar cele jerpelite sunt purtate vara.

Se mai pot integra oamenii aceștia în societate?
Cei mai mulți dintre ei da, dar au nevoie și de un ajutor extern. Faptul că oamenii n-au încredere să-i angajeze e un factor care îi ține departe de societate. Dar sunt și exemple pozitive, cum e Vasile, care e angajat dinainte să ajung în Groapa Văcărești. Mi-a povestit că, de când şi-a găsit un loc de muncă, a devenit mai disciplinat, mai atent, pentru că nu vrea să piardă venitul. Iar banii l-au ajutat foarte mult, el mutându-se între timp cu chirie. Ai încercat să surprinzi ceva special în fotografii?
Căldura dintre oameni. Umanitatea, cu bune și cu rele, care iese la iveală în niște condiții extrem de dificile. Cei mai mulți oameni din exterior au senzația că se poartă rudimentar unii cu alții, pentru că-s romi, ceea ce e fals. Dincolo de lipsa de educație, inerentă, există foarte multă tandrețe între ei, de la părinți către copii și copiii între ei, chiar dacă se mai altoiesc uneori la modul rezonabil. Am văzut scene în care copilul unei familii era atacat de maidanezi, iar copiii altei familii au sărit să-l ajute.

Referitor la animale, am văzut în multe poze porumbei. Devin hrană?
Nu, nicidecum. Gică este columbofil(n.r. îi plac porumbeii voiajori), oricât de paradoxal și bizar ar părea asta. Ține atât de mult la ei, încât pisicile au fost dresate să nu se atingă de ei. Acum are 34 de porumbei, dar erau mai mulți înainte să intre în spital din cauza unor arsuri produse de un incendiu. Dintre toate personajele astea, există vreun mascul alfa, un senior în Groapa Văcăreşti?
Nu, dar Gică are cumva un alt statut. Nu este însă atât de pregnant, cât să fie luat drept bărbat alfa, dar îi este luată în seamă opinia.

Unul dintre cele mai celebre proiecte de documentare a romilor este Gypsies al fotografului Josef Koudelka. Este Ultimii oameni din Groapa Văcărești un proiect de o anvergură similară pentru București?
Nu știu dacă poate fi vorba de așa ceva și nici n-am căutat să fac asta. Dar una dintre dorințele mele ascunse, pe care o dezvălui acum, e să continui și în alte orașe din străinătate, tot pe comunitățile nomade care locuiesc pe lângă apă, cum stau cei din Văcarești în delta formată de cele două izvoare subterane. Dar eu îi fotografiam pe oamenii de acolo și dacă erau galbeni, negri, asiatici, rromi sau orice altceva, cu egală plăcere.

Ce evenimente importante din viața lor ai surprins?
Și deces, și botez. Din păcate pentru fotodocumentar, dar din fericire pentru mamă și copil, singura nașterea din Văcărești a avut loc la spital, cum era bine și normal să fie. Decesul Florinei, o fetiță în vârstă de opt luni, într-un incendiu, și botezul Reginei au fost cele mai importante momente fotografiate în Groapa Văcărești. De asemenea, am fost acolo și când primăria le-a distrus locuințele improvizate.

Cum petrec sărbătorile?
În Văcărești, cu familia, și cred că sunt singurele zilele în care muzica se aude ceva mai tare. Am asistat, în 2013, la sărbătorirea Paștelui, însă, spre marele meu regret, încă nu fotografiam toate familiile din Groapă, iar una dintre ele a avut un miel, pe care l-a tăiat și a făcut apoi o masă câmpenească. De abia după câteva săptămâni am reușit o legatură și cu respectiva familie, dar momentul Paștelui fusese ratat din punct de vedere fotografic.

Care e cea mai mare problemă pe care o au?
Fără îndoială, lipsa unui venit stabil. De aici decurg și probleme cu mâncarea, acestea fiind și principalele motive de dialoguri pe un ton mai aprins. Însă apropierea momentului în care Groapa Văcărești va fi declarată Parc Național, înseamnă că și cele doua familii rămase încă acolo, vor trebui să se mute cu chirie, iar asta va fi o alta problemă. De unde un loc de muncă, capabil să le aducă banii necesari pentru închirierea unei camere? Iar în cazul familiei Nedelcu, Măuța și Florin, cea mai importantă problemă e tocmai imposibilitatea de a găsi bani pentru chirie, aceasta fiind condiția pe care au pus-o cei de la Asistența Socială pentru a le înapoia copiii.

Cât de mult te-ai apropiat de ei și cum te-a schimbat perioada asta în care i-ai documentat?
Am început fotodocumentarul la sfârșitul lui aprilie 2013 și l-am încheiat pe 31 decembrie 2014. Prezența mea printre ei a fost atât de bine asimilată, încât am putut fotografia fară teamă momentul în care Măuța și Florin își plâng fetița, pe Florina. Sau să știu lucruri despre ei pe care n-o să le spun niciodată. Îmi place să cred că am devenit mai responsabil, mai atent, mai conectat la ceea ce înseamnă viața dincolo de confortul imediat. Că m-am maturizat, cunoscând ceva mai bine natura umană. Sper să nu fie doar o iluzie.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai vezi și alte fotografii:
Am stat o zi cu cei mai singuri oameni dintr-un oraș de 3 milioane de locuitori Când fericirea ține de foame Fotografiile astea ale lui Costică Acsinte nu sunt ca cele pe care le avea bunică-ta pe sobă