În România, dacă înnebunești, te ia dracu

UPDATE: Am fost anunțați că echipa mobilă psihiatrică Samusocial a primit finanțare pentru 2013 din partea BRD. Banii se duc pe medicamente, pe cazarea pe care o plătesc uneori pentru unii dintre bolnavi, pe costurile aferente mașinii echipei mobile și într-un cuantum infim spre salariul medicului psihiatru. Directorul executiv Sabina Nicolae ne-a spus: „În general e foarte dificil să găsim bani pentru activitățile noastre, pentru că grupul nostru țintă este dificil de înțeles. Dar strada are nevoie de echipa mobilă psihiatrică pentru că, într-o oarecară măsură, ține sub cotrol siguranța bucureștenilor". Lipsa echipei mobile psihiatrice timp de câteva luni s-a simțit pe stradă mai ales prin lipsa tratamentului medicamentos. Acum, echipa trebuie să-i ia pe toți de la capăt, pentru a stabili bolile de care suferă fiecare.

Conform unui studiu din 2009 al Organizației Mondiale a Sănătății, România are una dintre cele mai mari rate de boli mintale din Uniunea Europeană: 240 000 de bolnavi, dintre care 13% sunt din Brăila. Destul de nasol, pentru că în țara asta, dacă o iei pe câmpii și nu ai o familie care să aibă grijă de tine, ajungi pe străzi sau mori. Statul nu te ajută cu nimic. Nouă din zece oameni care se sinucid suferă de o boală mintală, iar în total își iau viața 3 000 de români pe an.

Nu există servicii ambulatorii și centre pentru pacienții cu boli mintale, ci doar câtva ONG-uri, mult prea puține. Nu avem centre sau spitale de psihiatrie particulare, ci spitale de stat, în care majoritatea refuză să se ducă, speriată de stigmatul de „nebun" . În plus, ducem lipsă de medici. Avem patru psihiatri, patru psihologi și nouă asistente de psihiatrie la o sută de mii de oameni, iar pentru medicii generaliști nu există un program de training pentru tratarea schizofreniei sau a depresiei. Toți cei care lucrează în domeniu s-au calificat cumva la locul de muncă. Șeful Organizației Mondiale a Sănătății în România, Victor Olsavszky ne-a spus: „Asta e situația întregului sistem de sănătate românesc - nu răspunde rapid și eficient la nevoile populației. Sistemul știe de nevoile astea, dar de abia reușește să finanțeze serviciile de sănătate de bază". De altfel, România este statul cu cele mai mici cheltuieli alocate sănătății din PIB, din UE.

Mama lui Mihai este schizofrenică. Nu are diagnosticul ăsta oficial, i l-a pus el şi taică-su după ce de trei ani nu a ieşit din casa căreia era să-i dea foc, de cinci se luptă prin lumină şi bioenergie cu demoni, sfinţi corupţi şi securişti, iar seară de seară se ceartă cu Dumnezeu. Și-a luat măsuri de precauție: o suliţă făcută dintr-o mătură, două cuţite, diverse obiecte contondente şi lame, cu care va ucide sau se va omorî în caz că o va duce cineva la spital. Ca orice schizofrenică, nu se află mereu într-o criză, are ore, zile, chiar şi săptămâni de luciditate, dar revine mereu la psihoze. Pentru că e un pericol atât pentru ea, cât şi pentru cei din jur, Mihai a încercat să o interneze, dar nu e atât de ușor.

Pe vremea comuniștilor, legea sănătății mintale era folosită ca instrument de control. Orice indezirabil politic putea fi luat de pe stradă și internat obligatoriu, pentru că trebuia să fii nebun ca să nu fii de acord cu politica partidului. Norma asta a fost schimbată de abia la 12 ani de la căderea regimului, ceea ce a permis nenumărate abuzuri și a îmbogățit mulți oameni care și-au închis rudele sau prietenii în spitale de psihiatrie, pentru a pune mâna pe proprietăți. De aceea noua lege este foarte strictă în ceea ce privește internările obligatorii, în spiritul drepturilor omului, dar deloc în favoarea lui Mihai, care vrea să o ajute cumva pe mama sa. E un cerc vicios fără scăpare.

Ca să o interneze fără consimțământul ei, Mihai are nevoie de un diagnostic dat de medic. Pentru acte, trebuie să o ducă la o consultație, dar ea nu vrea să iasă din casă. Cum nu vine nimeni la domiciliu să o consulte, soluția ar fi să cheme Ambulanța, care să cheme Poliția; invers nu se poate și nici separat. I-a explicat medicului care i-a răspuns la telefon la spitalul de Psihiatrie Obregia că mama s-ar putea sinucide dacă vede polițiști, dar i s-a zis: „Altă variantă nu există". Așa că a sunat la Serviciul de Ambulanță București, unde a fost repezit pentru că nu avea o urgență și îndrumat către Poliție, singurii care o pot imobiliza în caz că e agresivă. Poliția i-a răspuns că nu vine decât chemată de Ambulanță. Le-a explicat c-ar putea fi periculoasă pentru brancardieri și că e înarmată cu mai multe cuțite, dar ofițerul de serviciu i-a răspuns cu un simplu „Și noi ce vreți să facem?". O asistentă socială care se ocupă de oameni cu boli mintale și cu care Mihai s-a consultat în cazul mamei, i-a explicat: „Sistemul în sine e o harababură. Ambulanța și Poliția își pasează unii altora responsabilitatea pe astfel de cazuri, pentru a evita situațiile complicate. Îți recomand să suni la ambele servicii, să anunți că o persoană violentă îți pune viața în pericol și să speri că, după ce ajung la fața locului, vor acționa în tandem fără să te acuze că i-ai mințit".

Chiar dacă ar reuși să aducă Poliția și Ambulanța la el simultan, tot i-ar fi teamă că oamenii legii și brancardierii nu vor ști să convingă un om nebun să nu se rănească singur, pentru că niciunii nu sunt psihologi sau psihiatrii de meserie. În plus, chiar dacă ar reuși să o interneze, l-ar costa 35 de euro pe zi, pentru că mama nu mai are asigurare medicală, adică două treimi din veniturile familiei sale. Fără a pune la socoteală toate șpăgile din sistemul medical românesc. Așa că el și tata o țin pe mama în camera ei și au grijă să nu o supere.

Există însă o mulțime de oameni cu boli mintale fără o familie care să aibă grijă de ei sau care pleacă pur și simplu de-acasă. Fiecare cartier al Bucureștiului are un homles nebun, celebru în zonă. Vorbesc singuri, sunt deliranți, de multe ori poartă outfit-uri spectaculoase, au halucinații, cară mereu după ei un bagaj impresionant de gunoaie, iar câteodată sunt periculoși: sar în fața mașinilor precum câinii la roată sau sunt pur și simplu agresivi, în încercarea de a se apăra de un dușman imaginar. Nu conștientizează că sunt bolnavi și refuză orice ajutor izolându-se de toată lumea. Ca să le câștigi încrederea, trebuie să te vadă de mai multe ori, dar și atunci, să te recunoască e o chestie de noroc. Un asistent social ne-a spus: „Unii ajung în stradă din cauza problemelor psihiatrice, alții dezvoltă paranoia, schizofrenie și fac psihoze din cauza că nu se adaptează la viața străzii. Unele probleme sunt vizibile și le afectează viața vizibil, altele nu au nicio manifestare".

Dintre cei 5 000 de homleși din București, peste 1 200 au primit tratament psihiatric în stradă până în 2011, când s-au terminat finanțările, din partea ONG-ului Samusocial, singurul din țară care oferea astfel de servicii oamenilor străzii. O echipă mobilă formată din psihiatrul Bogdan Bordeianu și un asistent social cutreiera de două ori pe săptămână 70-80 de kilometri pe străzile Bucureștiului în căutarea homleșilor bolnavi mintal. Cazurile ușoare le chema la cabinetul ONG-ului, unde le oferea tratament, iar pe cele agitate încerca să le interneze. În trei ani s-au făcut puțin peste o sută de internări și am văzut cât de greu e să faci asta. Bogdan mi-a spus: „Un caz eșuat a fost o femeie schizofrenică care țipa într-o limbă ciudată și era extrem de agitată, iar poliția nu a vrut să ne ajute să o internăm pe motiv că la externare tot în stradă ajunge și o iau de la capăt. De altfel, puțini bolnavi fără casă beneficiază de un adăpost social după externare, cu tratament din spital. Majoritatea ajung înapoi în stradă, unde se degradează și mai rău".

De peste un an, de când nu mai există echipa mobilă psihiatrică, bolnavii mintali ai Bucureștiului sunt vizitați de medicul generalist de la Samusicial, Costin Militaru. Le oferă biscuiți cu dulceață, siringi, haine sau le bandajează vreo rană. Dar nu le mai poate oferi terapie sau medicamentație, pentru că nu are specializare și nici voie să prescrie psihotrope. Bogdan se ducea cu ei la farmacie și le cumpăra medicamentul pe loc. Costin mi-a explicat: „Serviciile sociale medicale în România nu există. Suntem neputincioși în fața sistemului. Nu s-a făcut nimic după Revoluție în afara acestei echipe mobile, care a fost desființată din lipsă de bani. Acum bolnavii mintali ai Bucureștiului nu mai sunt ai noștri decât parțial, nu ne mai putem asuma aceeași responsabilitate."

Ajutorul de urgență oferit de Samusocial îi ținea cumva pe linia de plutire, deși șansele de recuperare erau puțin peste zero. Odată cu dispariția singurului serviciu social de așa natură, cazurile în care chiar s-a reușit a ajuta niște oameni se pierd în marea de persoane lăsate din neputință, de izbeliște.

Noi am mers pe străzile Bucureştiului alături de ambulanţa serviciului Samusocial, pentru a afla pe cât posibil poveştile acestor bolnavi psihic şi a-i fotografia în mediul în care au ajuns să trăiască, ca oameni ai străzii. Vezi câteva dintre aceste cazuri mai jos:

Cucoana asta dansa prin spatele Pieţei Reşiţa, lasciv, din buric, cu sticla în mână. Când a văzut că era fotografiată şi-a pus sticla la brâu şi a cântat ceva complet neinteligibil. Era înconjurată de copii mici albi pe jumătate goi, care cerşeau alături de ea şi avea un soţ care s-a supărat pe noi şi a venit în viteză spre maşină ca să ne gonească.

Laurențiu e templierul de la Piaţa Universităţii. Poartă mereu pe cap un castron vintage de pompier. Ne-a povestit că are 19 ani de studii. A fost inginer electronist şi a avut grad militar mare. Înainte de Revoluţie a avut o nevastă şi trei copii. Aceştia l-au părăsit, iar de atunci are senzaţia că statul vrea să-i afecteze creierul cu războiul electronic şi calculatoare. Semăna la discurs cu mama lui Mihai.

Kasandra sau Viorica delira pe fond de schizofrenie la Piața Romană. Stătea în stația de autobuz cu un bagaj imens format din zeci de pungi, pentru că era în misiune, după ce îi spărsese cineva casa. Utima misiune, în care a condus o mașină care a explodat, a terminat-o cu bine. Credea că a fost crescută de mama medicului de la Samusocial și-l tot ruga să-i spună să vină să o ia de-acolo. Ne cunoștea și pe noi, ne iubise și ne lăsa toată averea ei, dar nu era mulțumită că am ajuns jurnaliști, echivalentul unor securiști.

Meri, Mariana, Marinela are 63 ani și ne-a spus că de obicei mănâncă la un restaurant lângă Ambasada Americii. Știe greacă, franceză și engleză și le vorbea pe toate în același timp. Era total incoerentă, dar foarte cochetă, îmbrăcată cu o bluză cu spate gol.

Gina are peste 40 de ani, spune că are 30 și vorbește ca un copil de cinci ani, pentru că suferă de retard. Era însărcinată, dar nu știa în câte luni. Nu fusese la doctor, că n-avea buletin. Era cu un tip pe care-l credea ta-su, deși cu o săptămână înainte spunea că e bărbatul ei.

Doamna asta doarme de câțiva ani într-o parcare, nedezlipită de aceeași sacoșă. E pașnică, vorbește singură și e foarte paranoică. Cum am încercat să o abordăm, cum a fugit.

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
La ce boli mintale ești predispus ca român?
Interviu cu un schizofrenic
Un taximetrist bucureștean mi-a dat un pumn în gură și m-a dat cu capul de asfalt