În fiecare an văd la ştiri nu ştiu câte variaţii ale ştirii ăsteia: X zeci-sute de români au fost spitalizaţi, după ce s-au păhăruţit şi s-au îndopat crunt de Crăciun. Dacă faza cu alcoolul o înţeleg perfect, partea cu mâncarea de Crăciun nu prea s-a lipit de mine niciodată. Adică drobul, toba, toate maţele alea, slana şi grăsimea pur şi simplu mă oripilau când eram mic.

Acum însă, pentru că am ajuns la o vârstă respectabilă şi cumva lucrez în domeniul culinar, am zis că e anul în care pot să îmi înfrunt demonii. Şi să testez mâncare românească tradiţională preparată după reţete tradiţionale, ca acu' sute de ani. M-am înarmat cu Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti a lui Radu Anton Roman şi am plonjat în experimental.

Câteva chestii importante, pe post de preambul. Mai întâi că sunt de acord cu cei care spun că rămânem o ţară insignifiantă din punct de vedere gastronomic. Avem o bucătarie tradiţională care în mare parte nu ne aparţine – micii sunt sârbeşti/balcanici, mămăliga italiano-francezo-elveţiană, sarmalele turceşti şi lista ar putea continua. Ce-i drept, avem variaţiile noastre, iar dacă stai şi scormoneşti suficient vezi că e şi ceva găteala interesantă, doar că specifică regiunilor: bulzul, varza a la Cluj, supă rădăuţeană etc. În principiu, suntem experţi în mâncare grea la stomac, gătită încet, în multă grăsime/slană/untură şi apoi păstrată în untură.

Aşadar, fără o ordine aparte, un platou tradiţional de Crăciun, care respectă toate regulile arată cam aşa: piftie, chisătură, lapte de bou, urdă, tobă, chişcă, slănină, Kaiser, şorici, carne în untură, cârnaţi şi ciolan la garniţă în untură, jumări, untură, sângerete, caltaboş (cu sau fără sânge), maţe, ciorbă de afumătură, bundărete, cozonaci, colaci şi turte. La asta mai adăugăm preparatele „noi‟: sarmale, varză călită şi salată boeuf.

Dacă ţi se pare că aproximativ 80% din chestiile de mai sus sunt doar grăsime, ei bine, ai un simţ al intuiţiei ieşit din comun. Mâncarea asta e atât de grasă încât practic poţi să găteşti altă mâncare în grăsimea ei.

M-am pus pe gătit, degustat şi disecat şi apoi căcat, dar hai să le luăm pe rând. Am făcut un platou de „antreuri‟ cu jumări, slană, tobă etc. şi unul de cârnaţi şi ciolan. Am folosit roşii cherry pentru că altele n-aveam în casă. Ce tre' să ţii minte de aici e că grăsimea merge bine cu sare şi rachiu/palincă/vin. Deci îneacă slăninuţa şi şoriciu-n sare, dă-i cu nişte pâine, toarnă ţuica pe gât. Urda e o brânzâ uşor dulceagă, dar cumva fără gust, inferioară telemelei şi, paradoxal, foarte puţin grasă. Toba e un mix de organe închegate într-o zeamă. Nu mi-a plăcut când eram mic, nu a fost cu nimic mai specială acum. Doar varianta afumată e bună, pentru că e afumată. Sarmalele sunt ca un fel de labă pentru mine. Nu ţin neapărat să le mănânc, dar dacă altceva nu e, merg şi ăstea de nevoie. Untura am făcut-o la bodegă şi nu era chiar bine separată şi mai avea bucăţi de carne şi sorici în ea, deci a fost mega delicioasă.

Am mâncat aproape tot platoul şi simţeam cum îmi creşte colesterolul şi stomacul mi se umfla, dar cumva rămâne gol şi patinează. Bine că ceapa şi rachiu' dreg totul. Ce bună e ceapă, şaormarilor de weekend cu Hugo Boss în gură!

Din tot platoul ăsta, cel mai interesant e sângeretele. Adică sânge de porc, slană, untură, şorici, orez şi maţe. Sângeretele (deşi e în esenţă cam acelaşi lucru) este sub black pudding-ul englezesc. Poate e ovăzul ăla, faptul că e destul de produs în masă la ei, însă gustul este superior.

Dar fii fără grijă! Am găsit remediul perfect ca să te poţi bucura de această delicatesă plină de sânge şi şorici. O prăjeşti în untură. Da, exact, ca americanii: prăjim grăsimea în grăsime. Ţi se pare că sângeretele, caltaboşul sau toba aia n-au gust OK? Prăjeşte-le dracului în untură! Ele erau gândite la origini să ţină aşa în maţul ăla hidos timp îndelungat, pentru că practic sunt „gătite‟ în procesul de preparare. Dar acum, spre deosebire de 1800 toamna, avem foc la dispoziţie când vrea pula noastră, deci putem să le tragem un pic în tigaie.

Au mers la fix cu vinul pe care îl tot turnam în mine şi dintr-o dată totul avea gust mai bun, iar alcoolul intra lejer. În momente ca astea, de extaz, ştii că grăsimea şi alcoolul sunt făcute unul pentru altul. Erau „acasă‟ şi se simţeau ca Han Solo in Millenium Falcon în noul Star Wars.

Am decis să nu particip şi eu la singurul sport naţional la care chiar suntem buni, mâncatul de rahat. Unele preparate româneşti de Crăciun sunt foarte gustoase. Cârnaţii de casă – picanţi, nepicanţi, cu cimbru, prăjiţi în tigaie sau cruzi - sunt geniali, mai ales cu nişte vin. La fel şi cârnaţii la garniţă păstraţi în untură. La fel şi ciolanul la garniţă păstrat în untură. De fapt, orice gătit în untură şi apoi păstrat tot în untură.

Pentru că, da, la fel cum totul are gust mai bun cu bacon, totul are gust mai bun înecat în grăsime. Animală, nu mizerie d'aia „vegetală‟. La fel şi pentru tot ce e sărat şi uscat şi/sau afumat - şorici, jumări, ciolan afumat, slăninuţă afumată, kaiser afumat, tobă ţărănească (adică aia un pic afumată şi sărată mai mult). Lebărul e bun să-l dai pe pâine cu nişte castravete murat, să le faci în ciudă ăstora care ţin post şi bagă pateu vegetal la greu.

La deserturi e şi acolo OK , dar nu m-am băgat pentru că nu mănânc dulciuri. Prefer întotdeauna o durere de stomac şi o porceală cu grăsimi şi cărnuri, decât zahăr şi dulciuri. Din câte am citit în cartea lui Radu Anton Roman, avem la dispoziţie colaci şi turte de Crăciun, plus cozonacul ăla (din care pot fi convins să iau o felie, dacă-l dau pe gât cu suficient vin).

În fine, să-ţi prezint şi o delicatesă. O reţetă tradiţională de Crăciun, dar mai din zona Ardealului: ciorba de afumătură cu tarhon. Iarăşi, luată de la Radu Anton Roman, doar că m-am decis să-i modelez un pic reţeta şi s-o duc pe culmile decadenţei. Legumele şi coastele afumate le prăjim în untură, nu în ulei, pentru că, pula mea, Radu, nu prea foloseau ăia ulei în sec al XIX-lea. Băgam şi nişte slănină şi kaizer afumat, să fie extra phat.

Costiţele le putem trage în untură cu nişte usturoi şi chives. Bagăm şi o lingură-două de bulion, un pic de ardei iuţi tăiaţi mărunt, şi, pentru că da, suntem în secolul XXI, nişte liquid smoke pentru că sună mişto şi îi dă un gust extra smokey.

La sfârşit, bagi smântâna lichidă (min. 30% + Gran Cucina sau Mega Slaagroom 40%) şi vezi cum d-abia se amestecă şi rămân sloaie de grasă ce e ciorba. E bine. Aşa tre' să fie. Mega grasă. Dovadă că ciorba mi-a returnat o inimioară. Mersi, ciorbiţo!

A doua zi m-am trezit într-o atmosferă împuţită, cu un picuţ de foame. Bineînţeles, am făcut şi vreo două drumuri la WC, dar se putea şi mai rău. Odată am făcut un detox vegan, de am transpirat până în tălpile pantofilor şi m-am simţit, şi la propriu şi la figurat, ca şi cum aş fi mers o oră printr-un canal, adâncit până la genunchi în rahat.

Prin comparaţie, acum a fost softcore. Chiar îmi mai făceau cu ochii jumările ălea rămase în frigider. Surprinzător însă, nu prea am fost mahmur. Explicaţia ar fi că grăsimea aia şi cu alcoolul s-au absorbit reciproc. Sau că rezist OK şi la mâncare grasă şi la alcool. Îmi imaginez însă că pe alţii, mai slabi de stomac, îi loveşte destul de bine.

Concluzia finală ar fi că mâncarea tradiţională de Crăciun e în mare parte grăsime, care, în mod normal, îţi dă indigestie. Ca să acoperi asta, amesteci cu multă sare, pâine, ceapă şi alcool. Dar, ca la orice care implică alcool, e o linie subţire pe care tre' să păşeşti cu atenţie. Ca un acrobat păhăruţit la circ pe sfoară. Hai, Sărbători fericite!

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre grăsime, că tot e sezonul:
Grăsimea te transformă într-un veceu ambulant
Cercetătorii au aflat de ce francezii nu se-ngrașă de la brânză
Ghidul VICE pentru grași