Studenți la Facultatea de Medicină din București. Fotografie de pe contul de Facebook al Boiron Romania

Constantin Cucu este doctor endocrinolog și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București. are 50 de ani, dintre care jumătate sunt petrecuți prin spitale. Și încă nu e bolnav.

Pe vremea mea, ocazional, câte unul nu se pregătea la vreun examen şi lua notă mică. Eu nu am făcut parte din această categorie pentru că învățam repede. Eram nepopular, stingher, inadecvat, guraliv, uşor bețiv şi zurbagiu, dar îmi făceam timp să învăț. Şi nu aveam nevoie de mila profesorilor.

Dar câte un coleg pica. Sau lua notă mică. Că erau profesorii exigenți. Şi totuşi, unul nu se plângea, nu cerea reexaminare, nu făcea plângere şi nu declara greva foamei.

Am fost o generație tristă. Realizată profesional, dar tristă.

Azi se pare că poți să nu vii la stagiu decât formal, să nu răspunzi trei săptămâni la nicio întrebare (fie ea o rememorare a celor spuse de asistent cu două minute înainte), să nu ştii nimic la examen (şi, în loc să fii picat direct, să ți se dea totuşi să răspunzi scris la întrebări de gâgă, dar să ai din nou ghinion) şi, în loc să te laşi sau, mai grav, să te apuci de învățat, să conchizi că eşti nedreptățit.

Să rememorezi cu obidă că, de fapt, ai elaborat valorosul gând că testicolele secretă testosteron şi că, totuşi, ai fost picat, în ciuda erudiției vădite.

Şi pe vremea noastră erau loaze, dar, cumva, se sileau să învețe. Nu considerau că profesorii îi năpăstuiesc, ci înțelegeau că dincolo de asta trebuie să încerce mai mult.

Generația de studenți actuală trăieşte o altă realitate. Nu sunt înțeleşi. Nu sunt lăsați. Sunt stresați. Sunt supuşi la aroganțe. Au parte de nedreptăți. Nu au de unde citi. Dar au nevoie de note mari şi de bursă.

Altfel, sigur, nu ştiu să răspundă la nicio întrebare, dar numai pentru că acestea sunt răutăcioase, nu citesc nimic, dar numai pentru că sunt cărțile proaste şi nu aud nimic, dar numai pentru că li se vorbeşte prea repede.

Şi toată această reprezentație tristă si de trist augur pentru viitorul nostru de pacienți are loc pe fondul în care unii dintre ei se străduiesc şi, în exact aceleaşi condiții, arată că se poate. Și că nici cărțile nu sunt neinteligibile, nici întrebările stupide şi nici medicina atât de grea.

Motiv pentru care îi felicit.

Am o grupă de studenţi simpatici. Fizic proporţionaţi, curaţi, plăcut mirositori, politicoşi (în sensul că râd la bancurile mele, chiar dacă adesea în ele este vorba despre ei, fără a riposta cu bancuri despre mine). Sorb din ochi fiecare gest pe care îl fac, absorb ca un Rowenta nou-nouţ fiecare cuvinţel pe care îl spun şi notează tot în nişte caieţele şi blocknotes-uri, folosind aparent pixuri cu mină.

Singura mică hibă a colaborării noastre este că atunci cînd îi întreb ceva, chiar dacă îi întreb lucrurile spuse, absorbite şi transcrise cu o zi înainte, se uită la mine cu ochi mai pierduţi decât ai antilopei nimerite între leu şi crocodil. Nu pot scoate de la ei nimic, nici să îi torturez ca pe Gheorghe Doja şi uneori mă gândesc că fie sunt prevăzuţi cu un canal transauricular ce bypassează complet şi inexorabil cortexul cognitiv, fie s-au născut cu nişte nevroglii ucigaşe capabile să atace şi să distrugă orice neuron s-ar încărca cu informaţii folositoare.

Fiind un pic paranoic, am verificat cu coada ochilor însemnările lor, poate că oamenii desenează de fapt pulişoare în timp ce dau din cap la vorbele mele, dar, spre deziluzia mea, nici măcar atât nu fac.

Dintr-o dată am simţit că, în loc de Socrate, ascultat, prelucrat şi transcris de Platon, sunt de fapt un fel de comentatorul sportiv Sebastian Domozină, pe un post fără audienţă, la un televizor alb-negru, aflat în altă cameră, într-o casă părăsită.

Întrucât am un suflet negru ca fundul măgarului, am contraatacat cu o întrebare de anatomie. O întrebare necinstită. O întrebare la care nu aveau cum să fie pregătiţi. I-am întrebat ceva ce nu le zisesem niciodată. Am pretins să îmi spună ce este nervul optic.

Întrebarea mea a căzut mai greu decît capul lui Ludovic al 16-lea pe eşafodul stagiului de endocrinologie. Deruta a cuprins turma de parcă ar fi fost o mână de gazele adulmecând leoaica. Apoi au început răspunsurile… Dumnezeule, atât de multe răspunsuri, de fapt doar unul - nervul care inervează ochiul.

Mofturos, nu m-am mulţumit cu atâta. Am răsucit privirile în salon şi am dibuit un domn ce părea destul de bătrân, bolnav şi absent şi l-am întrebat pe el ce crede că este nervul optic.

Pare că domnul ştia că nervul optic este nervul ce aduce informaţia vizuală de la ochi în creier. Dar ce e drept s-a dovedit că omul era profesor de matematică. Ăştia prind repede, reţin şi indiferent de vârstă. Nu avea cum să nu performeze mai bine decât grupa mea de medicinişti de an preterminal, deci nu a fost cinstit să îl întreb pe el.

Probabil că în tot spitalul găseam vreo babă care să nu ştie ce este nervul optic, să le ridic moralul studenţilor mei.

Unul din studenţii mei este un băiat înalt, subţirel şi creţ. Este un om bun, timid şi blajin, priceput în geometrie aplicată, motiv pentru care, în mod uzual, se aşază în timpul lucrărilor practice în punctul cel mai îndepărtat din punct de vedere geometric şi cel mai ascuns din punct de vedere al vizibilităţii faţă de mine, cu abilitatea unui cameleon aflat la o expoziţie de pictură.

Presiunea evolutivă a 17 ani de grupe de studenţi picotind opt luni pe an mi-a creat însă un al şaselea simţ în a dibui genul acesta de oameni, cu uşurinţa cu care un tapir înfometat dă de termite.

Când dezlănţui interactivitatea cu care îmi place să torturez în mod uzual pe mai tinerii mei colegi somnoroşi, aleg cu regularitate una din persoanele aflate în zonele cele mai inaccesibile (teoretic) controlului meu vizual, cu abilitatea omului care ştie de mult că perele zemoase cresc tocmai în vărful copacului.

Am convenit cu studenţii că nu mai sunt un om tânăr şi ca atare am multe celule nervoase luptându-se zilnic cu extincţia. Nu pot în context aloca pâlcuri de neuroni, ce ar putea găsi alte utilizări, pentru memorarea numelor lor, trebuind să ne mulţumim cu toţii, când pronumele sunt ineficiente, la decelarea adresantului frazelor mele din micile aluzii („bărbosul", „ochelarista" sau „păluga"), care sunt tot ceea ce creierul meu mai poate reţine şi reproduce.

Mi s-a părut o treabă fair, aşa că apelativul de „Creţul" a venit firesc, răsplătitor pentru timpul petrecut de om cu bigudiurile în mână, deşi poate uşor nedrept cu alte caracteristici de înălţime, corpolenţă, miopie şi orientare temporo-spaţio-gnostică a lui.

O perioadă de timp am simţit că tânărul nu părea sută la sută încântat de soluţia mea, devenind totuşi mai puţin reticent când am discutat alte variante alternative, cum ar fi „ochelaristul cu zulufi".

S-a dovedit că este un student plin de bunăvoinţă şi cu o dorinţă de a răspunde corect, măcar o dată, mai mare decât ar fi dorinţa lui Dinamo de a prinde în secolul ăsta Liga Campionilor.

Deocamdată nu are mare noroc, nereuşind aparent să înţeleagă de ce, deşi atât de bine camuflat de halatele colegilor săi, nu scapă de interesul meu cu mai mare uşurinţă decât ar scăpa un ţânţar cu burta plină de ecodetecţia unui liliac.

Azi l-am trimis să aducă o foaie de observaţie a unei paciente. A plecat cu promptitudinea cu care un profesionist al cursei de ştafetă ia startul, întorcându-se totuşi după două minute, ca un pescar cu mulineta uitată în beci, să mă întrebe de numele pacientei.

O dată ce acesta i-a fost relevat, a dispărut din nou din salon, cu hotărârea unei ordonanţe decisă să aducă generalului uniforma de paradă. De data asta, elanul l-a ţinut suficient de mult timp, nu şi norocul se pare, căci s-a întors să mă întrebe unde ar trebui găsită, de fapt, foaia respectivă, şi ce persoană exactă corespunde obscurei descrieri de „asistenta mea".

Întrucât până şi Hercule a avut parte de un număr finit de încercări, l-am cruţat de vreo nouă ordură, făcând eu cei zece metri necesari recuperării foii de observaţie. La urma urmei, am apreciat faptul că, în ciuda atâtor neclarităţi şi vicisitudini, ca un bărbat adevărat, e drept fără GPS, omul s-a zbătut, a încercat şi nu s-a lăsat mai bătut decât ar fi făcut-o un peşte uitat pe o plajă.

Mă ataşez, de fapt, de studenţii mei. Însă nu într-un mod în care ei să-şi dea vreodată seama şi în niciun caz în modul în care ei ar înţelege ataşamentul şi cumsecădenia.

Prefer să îi ştiu stresaţi, pentru că viaţa pe care şi-au ales-o va fi, minus dacă se apucă de vândut medicamente, un stres continuu. Să-i știu preocupaţi de amploarea necunoaşterii lor, când toată viaţa lor ulterioară va fi de fapt o încercare futilă de a umple acest gol.

Îi vreau descurcăreţi, versatili, maleabili şi logici, nu amorfi, adormiţi, speriaţi şi scolastici.

Chiar dacă asta implică faptul că sunt stresant, veşnic nemulţumit, cârâitor, băşcălios şi agresiv din punct de vedere intelectual. Îmi place să cred că ocazional induc în vreunul din ei vreo schimbare în bine, nu neaparat în ce priveşte memorarea sau nu a unor boli de endocrinologie, cât în filozofia mai adâncă a abordării profesiei, gândirii şi muncii în domeniu.

Din acest punct de vedere, eu şi „Creţul" am plecat pe un drum pe care îi doresc să fie cât mai lung, chiar dacă mă gândesc că implică alergătură, pas de defilare şi câteva mii de flotări.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre medici:
România prematură: Am vorbit cu medicii care refuză să facă avorturi și cu pacienții refuzați
Cum vede viitoarea generație de medici legalizarea șpăgii
Ca să ajungi medic, trebuie să dai mai multă șpagă ca pacienții