Sunt o lesbiană franțuzoaică și nu știu de ce dracu m-am mutat în Istanbul

Sunt o femeie care locuiește în Istanbul și în ultima vreme m-am lovit de multe articole cu titlul „De ce am plecat din Turcia", sau ceva de genul, în presa locală. Iar de când m-am mutat din Paris aici, fiecare persoană pe care o cunosc mă întreabă de ce am făcut asta. Ah, am uitat să menționez că-mi plac fetele?

Conform persoanelor pe care le întâlnesc și cu care-mi petrec timpul în Istanbul, Turcia se tranformă într-un stat reacționar din cauza AKP- partidul conservator de la conducere. În ultimii ani, drepturile femeilor, homosexualilor și în principiu oricine nu se încadrează în fantezia otomană a lui Tayyip Erdogan au scăzut destul de mult. Asta devine evident dacă urmărești petrecerile locale, dar și când mergi pe stradă pur și simplu. De când m-am mutat în Istanbul în 2013, am fost urmărită pe stradă de cel puțin trei ori – două dăți pe străzi arhipline în mijlocul zilei, precum și pe una goală într-o noapte. De câteva ori am fost jignită, și de mai multe ori oamenii și-au pus mâinile pe mine. Dar contextul întâmplărilor ăstora nu contează prea mult. Ideea e că nu mi-am petrecut o singură zi în Istanbul fără sentimentul că sunt văzută ca un obiect.

Prietenii mei turci sunt femeile enervate. Ele îi alungă pe porcii care le deranjează cu o curtoazie care mă face să le respect foarte mult. În cazul meu, eu încă învăț. Am dezvoltat de fapt și niște superputeri – cum ar fi să merg fără să mă uit în jur. Cel puțin, fără să mă uit la bărbații din jurul meu, care înseamnă uneori să nu mă uit la absolut nimic. După cum a zis și o prietenă: „Orașul e superb – poți să faci tot ce-ți dorești. Dar orice ai face, va fi mereu un tip care se holbează la tine în ce-o faci."

Ca să înțelegi mai bine ce se întâmplă pe străzile Istanbulului, trebuie doar să deschizi un ziar. Anul trecut, mai mulți lideri politici le-au spus cetățenilor Turciei că râsul în public nu e un comportament demn de o femeie, că șomajul e mare din cauză că femeilor li se permite să lucreze și, desigur, că „un violator e mai nevinovat decât femeia care decide să avorteze." Între 2002 și 2011, numărul crimelor de onoare a crescut cu 1400%.

Așa, ca să răspund la întrebare: Nu mai știu de ce m-am mutat aici. Poate pentru că, printre europeni, cluburile din Istanbul sunt destul de cunoscute. De fapt, am auzit câteva persoane care au spus că „Istanbul e noul Berlin" și chestia asta mă face să zâmbesc.

Când mă distrez în piața Taksim, mă bucur de fraternitate și o diversitate pe care nu le-am văzut niciodată în Paris – sau în Berlin, că tot l-am pomenit. Dar lucrurile sunt diferite când ești un turist. Poți să vizitezi Istanbulul de o sută de ori și să nu sesizezi violența socială și sexuală din jur. Chiar și când te muți în Istanbul, nu realizezi imediat cât de mare e orașul; că locul în care stai sau ieși la o bere –Taksim, Beşiktaş, Kadıköy – tind să fie excepția de la regulă.

Când am ajuns prima dată, am ales să locuiesc în partea conservatoare a orașului, pe care prefer să nu o numesc – mai mult ca să nu-l dau de gol pe turcul gay care stă cu mine. El a vrut să stea în Cihangir, un cartier progresist, iubit de expați. Dar pentru că ăștia sunt de regulă triști, am dat ideea asta la o parte. Așa că am stat acolo pentru mai multe luni, păcălind vecinii că eram căsătoriți doar pentru că asta părea calea cea mai ușoară. Cam acum un an, când Erdoğan a amenințat că va interzice ca femeile și bărbații necăsătoriți să mai stea împreună, am trecut prin moment stresante.

Acum, locuiesc cu prietena mea în Chihangir. Vara următoare, ne vom căsători în Franța, dar legătura noastră nu va însemna nimic în Turcia. N-am crezut oricum prea mult în căsătorie, dar nu trece o zi fără să mă întreb cât de mult mai putem sta în Istanbul până lucrurile o iau razna de tot.

Conform Națiunilor Unite, Turcia se poziționează a 123-a pe lista cu 130 de țări, când vine vorba de egalitatea între sexe. Aici, să-ți declari homosexualitatea e de ajuns ca să-ți pierzi locul de muncă, să fii dat afară din casă și familia să-ți întoarcă spatele. Dar asta e o țară care i-a dat femeii dreptul să voteze în 1934 – mai mult de un deceniu înaintea Franței – unde majoritatea starurilor pop sunt transsexuali. Turcia e un paradox complet, dar nu e direct schizofrenică.

Sunt o femeie privilegiată. Am pașaportul care-mi permite să plec oricând vreau, când în același timp prietenii mei turci fac pe dracu-n patru și pierd sume mari de bani ca să obțină o viză Schengen de trei zile. Câteodată, îmi spun că voi fi integrată complet când voi decide să fac cel mai turcesc lucru posibil și să plec din țară.

Dar de ce m-am mai mutat aici în primul rând? În ciuda progresului meu în ridicarea de semne de întrebare, tot nu știu să răspund la niciuna. Ăsta e cel mai sincer răspuns pe care-l pot da până acum: m-am îndrăgostit de oraș, și nu te îndrăgostești mereu de oamenii sau locurile care trebuie.

Traducere: Dana Alecu

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre lesbiene:
Sunt o lesbiană rusoaică, dar pretind că sunt hetero ca să nu fiu persecutată Am încercat să fiu lesbiană timp de o săptămână Ce am învățat încercând să fac rost de o stripteuză în București