A sta în chirie, în România, e un sport extrem ce se practică în adolescență și tinerețe, pentru câțiva ani. După care, a locui cu chirie devine un fel de stigmat, lumea se întreabă ce-i în neregulă cu tine. „Măcar un ANL, o Prima Casă? O nuntă cu dar, o combinație, nimic?" Contribuie la această stare de lucruri, fiecare într-o anumită măsură: statul, prin lipsă/exces de reglementări sau prin legi proaste, dar și societatea, prin mentalități.

Goana după o locuință în proprietate a produs dramele despre care se vorbește azi mult - casele pierdute, banii pierduți și salariul „vămuit" de bancă niște ani de acum încolo. Chiar dacă n-ajungi la faliment, a fi legat de o localitate prin locuință te face mai puțin dispus să te muți pentru a-ți găsi de lucru când ești șomer sau când găsești un salariu mai mare. Ceea ce face piața muncii mai puțin flexibilă, cu consecințe pe termen lung asupra tuturor.

În condițiile în care șomajul în rândul tinerilor este, în România (24%), peste media europeană (22,2%), rata de sărăcie pe intervalul 18-24 de ani este de peste 33%, față de sub 25% la persoanele mature și puțin peste 15% la vârstnici, iar un muncitor susține doi pensionari, politicile ce încurajează achiziția de locuințe, precum Prima Casă, adâncesc gradul de sărăcie a tinerilor. Sau îi transformă în sclavi ai ratelor, pentru toată viața.

După un sfert de veac de experiență și peste 20 de locuințe luate în chirie, m-am întrebat de ce fuge toată lumea de acest aranjament, cu largă răspândire prin alte țări.

Consecințele dorinței de a fi proprietar ne plasează în topul european al proprietarilor de locuințe, alături de alți est-europeni, ceea ce ar putea să fie o veste bună (o hartă, aici). Numai că aceleași statistici ne spun că stăm înghesuiți în case - în mare, fără o cameră proprie pentru fiecare adult sau cuplu de adulți. Iar aici suntem tot pe primul loc în UE, ca și la locuirea în condiții improprii_YB16.png) - fără baie/wc în casă, locuințe insalubre, probleme de căldură sau frig prea mare.

În plus, România se află pe primele locuri în ceea ce privește numărul celor pentru care costurile de locuire reprezintă peste 40% din veniturile totale - aproape 15% din totalul populației. Au de suferit, pe lângă cei ce stau în locuințe sociale, românii cu rate la bănci pentru credite ipotecare și cei care stau în chirie la prețul pieței. Aproape o jumătate de milion de case sunt ipotecate în favoarea băncilor.

Dacă citești statisticile constați, de fapt, că tinerii români preferă să stea cu părinții până când pot să își cumpere o locuință. Ceea ce poate să însemne ori că nu-și permit să plătească o chirie, ceea ce economic s-ar numi lipsă de cerere solvabilă, ori că nu există prea multe locuințe de închiriat, ceea ce înseamnă lipsă de ofertă și are ca efect creșterea prețurilor și, deci, scăderea și mai mare a cererii solvabile, adică a numărului celor ce-și permit să plătească o chirie. Ori, pur și simplu, societatea te educă în sensul respingerii acestui mod de locuire.

Cu privire la modul în care au fost dobândite locuințele, lucrurile sunt complicate, dar merită amintite pentru a fi mai ușor de înțeles motivele pentru care românii sunt așa de mari iubitori de proprietate. Răspunsul simplu este: pentru că majoritatea n-au fost proprietari, nici în istoria mai îndepărtată, nici în cea apropiată.

Și a urmat marea împroprietărire declanșată de Iliescu prin Decretul-lege nr. 61/1990 privind vînzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie din 7 februarie 1990, la o zi după ce Frontul Salvării Naționale (FSN) s-a transformat în partid politic - prima pomană electorală, de proporții gigantice. Apartamentele construite de Ceaușescu s-au vândut la prețuri de 3 000-3 500 de dolari o garsonieră (cam 14 mii lei în banii de azi, la 21 lei/dolar atunci și patru lei acum), apartamentele de două camere la 5 000-5 500 de dolari (echivalentul a circa 20 de mii de lei azi), iar cele de trei camere pe la 7 000 de dolari (sub 30 de mii de lei).

Milioane de români și-au văzut visul cu ochii, devenind proprietari, iar Iliescu a fost ales președinte cu peste 85% din voturi. Unii au beneficiat de această împroprietărire, alții nu, deși blocurile au fost construite din banii tuturor. Nu se știe ce s-a întâmplat cu banii astfel încasați de stat, cel mai probabil s-au dus în consum și cheltuieli curente; cert este că nu s-au construit alte blocuri cu ei. Dacă s-ar fi vândut la prețurile pieței și s-ar fi pus într-un fond de pensii, poate că nu mai ajungeam acum la 10 miliarde de lei deficit anual al fondului de pensii. Sau erau bani de despăgubiri pentru proprietățile confiscate sau demolate.

După ce s-au vândut blocurile, FSN-ul lui Iliescu, care consideră că proprietatea e un moft, a decis să vândă către chiriași și casele confiscate de regimul comunist, producând una dintre cele mai mari nedreptăți din istoria postdecembristă. Inclusiv corupția din dosarele ANRP a fost făcută posibilă de această brambureală legislativă. România pierde tot felul de procese pentru nerestituirea proprietăților, la instanțe internaționale, iar despăgubirile le plătim noi, toți.

În aceste condiții, este doar firesc să nu existe o piață profesionalizată a chiriilor. Sunt foarte puține proiecte rezidențiale construite pentru a fi date cu chirie, așa că aproape toată oferta este dominată de particulari ce-au cumpărat un apartament ca investiție sau l-au moștenit de la părinți/bunici decedați. Pe care le închiriază studenților sau tinerilor ce au rămas, de regulă, în orașul în care și-au făcut studiile, să muncească.

Statul a avut un proiect de construire de locuințe pentru închiriere, așa-numitele blocuri ANL. Numai că acestea au avut cam aceeași soartă cu cele din comunism: în loc să fie închiriate, iar banii astfel încasați să fie folosiți pentru a construi alte locuințe, statul a decis să le vândă, după un an de închiriere. La circa 380 de euro (1.691,29 lei) pentru un metru pătrat, jumătate din prețurile de pe piața liberă, în București. Încercarea de a alinia prețurile cu cele ale pieței s-a lăsat cu scandal.

Programul e, de fapt, un fel de ajutor social pentru tinerii sub 35 de ani – chiria de 65 de lei lunar (pe piața liberă prețurile sunt de 200-250 de euro), pentru două camere. După 35 de ani chiria crește de zece ori și ajunge la vreo 650 de lei (145 de euro), încă mult sub prețul pieței. Se poate cumpăra și în rate apartamentul, cu dobândă de 3,75% în prezent (dobânda de politică monetară BNR+2%), cu avans de 15%, la prețul amintit mai sus. În total, statul a construit prin ANL vreo 36 de mii de locuințe. Iar scandalurile privind acordarea de repartiții „pe pile" au fost cu duiumul (aici, aici, aici sau aici)

O altă modalitate prin care statul a ales să se implice în problemă a fost programul Prima Casă, lansat în 2009, după ce criza creditelor ipotecare din SUA a ajuns și în România. Programul presupunea acordarea unor garanții de stat pentru creditele acordate de bănci celor ce vor să-și cumpere o casă.

La lansare, reprezentanții statului spuneau că Prima Casă va duce la „deblocarea creditării, relansarea pieței imobiliare și impulsionarea sectorului de construcții". După doar un an, producătorii de materiale de construcții spuneau că acest program nu i-a ajutat, pentru că s-au cumpărat apartamente vechi. De fapt, pare mai degrabă un ajutor de stat pentru bănci și un program social cu iz electoral.

Chiria pentru un apartament cu două camere în Drumul Taberei este între 200 și 250 de euro lunar. La cumpărare, un apartament decent în zonă costă circa 50 de mii de euro. Înainte de criză, prin 2007, costa circa 90 de mii de euro, aproape dublu. Îți trebuie avans de 7 500 euro, pentru un credit normal (2 500 cu Prima Casă). Mai ai nevoie de la bancă de 42 500 euro. (Am luat o simulare Conso.ro pe cel mai ieftin astfel de produs de la o bancă mare.)

Prima întrebare este cât va mai valora acel apartament peste 25 de ani. Unul nou acum va avea 25 de ani, firește; unul vechi va avea mult peste 50, având în vedere că după 1989 nu prea s-au mai construit blocuri. A doua este: cine se califică? Câți dintre tineri au salariul peste media pe economie?

Dacă pentru două camere ai mai putea avea dubii, la trei camere deja răspunsul e tranșant: rată! E mai ieftin și, la final, îți rămâne apartamentul, chiar dacă valoarea lui va scădea. Problema e alta: 25-30 de ani înseamnă foarte mult. Acum dobânzile sunt la minime istorice, inflația la fel, iar cursul de schimb relativ stabil.

Însă în 25 de ani se pot întâmpla multe. Dobânzile pot să crească, inflația la fel, șomajul te poate afecta și pe tine, iar astfel ratele pot deveni de nesuportat (duble sau chiar mai mari). Moment în care pierzi avansul, ratele deja plătite și casa. Iar dacă se întâmplă ca valoarea casei, din momentul în care intri în faliment, să fie mai mică decât cea de la momentul achiziționării, rămâi și dator la bancă. Asta e situația celor ce se luptă acum pentru darea în plată, de exemplu.

Pe lângă problemele cu birocrația de stat sau a monopolurilor din serviciile private pentru public, statul în chirie presupune o interacțiune complicată cu proprietarul și, dacă stai la bloc, cu administrația blocului. Cu sau fără contract, proprietarul îți poate spune să te muți, pentru că el vrea să vândă. Sigur, dacă ai contract te poți certa cu el, dar cine are chef de mizerii reciproce?

La fel, poate să-ți crească chiria și n-ai decât să plătești mai mult sau să te muți. Există niște prevederi prin Codul Civil, dar când apărarea propriilor interese presupune un proces, te lipsești și te muți, că doar de-aia ai mobilitate. Iar de problemele cu administratorii, care de obicei se poartă execrabil cu chiriașii, pentru că nu prea au ce să le facă, știe oricine a trecut prin asta.

- Ia-ți timp să cauți, nu te grăbi; e preferabil să mai stai o zi-două la prieteni sau chiar la un hotel ieftin, dar să găsești ceva mai ok; poți ieși cu 10-20% mai ieftin;
- Cumpără și ziarele de anunțuri, mai sunt și oameni ce n-au descoperit Internetul;
- Nu da banii până nu ești în locuință și ai verificat cheile, altfel poți să-ți iei țeapă;
- Dacă închiriezi prin agenție, e obligatoriu să te vezi și cu proprietarul; și o întrevedere cu administratorul imobilului e mai mult decât binevenită;
- Verifică instalațiile, aprinde toate aparatele electrice, dă drumul la apă, pornește aragazul; altfel defecțiunile le vei repara singur, pe banii tăi, după ce te vei sătura să-l aștepți pe Dorelul pe care l-a trimis proprietarul;
- Cere/fă contract; impozitul este oricum foarte mic;

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre viața la apartament:
Cum te trage în piept dezvoltatorul român care-ți vinde un apartament
Fotografii cu apartamentele burlacilor români
La dracu' cu colegii de apartament de căcat