Tu cât de Charlie eşti?

După masacrul de miercuri, din redacţia săptămânalului de satiră Charlie Hebdo, câteva sute de oameni, majoritatea români, dar şi musulmani ori reprezentanţi ai altor prezenţe statale oficiale în România, precum şi oricine altcineva iubeşte libertatea, au venit la poarta Ambasadei Franței la București să aprindă o lumânare și să-şi prezinte condoleanţele.

Ambasadorul Franţei a ieşit de vreo două ori să vorbească și președintele Klaus Iohannis a transmis condoleanţe poporului francez şi familiilor celor omorâţi.

A scris și un mesaj în livre de condoleances, caietul destinat celor care vor să-şi arate respectul faţă de cei decedaţi. L- a postat integral și pe Facebook, aşa cum a fost scris de mână, de parcă l-ar fi învăţat pe de rost.

La ora patru după-amiază, când am ajuns, cartea de condoleanţe era umplută mai bine de jumătate. După primele patru pagini, am numărat vreo douăzeci de oameni, de la români simpli până la mesaje de la ministrul de Externe al României, Bogdan Aurescu şi până la mesaje scrise într-o limbă arabă.

Cu mâinile-mi tremurânde din cauza celor minus zece grade, am surprins pagina asta, o caricatură cu un mesaj simplu sub desenul Mariannei, simbolul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, valorile Revoluţiei Franceze, aşa cum şi-a imaginat-o Delacroix în 1830.

Poarta Amabasadei Franţei a fost prilej pentru vechi cunoştinţe să se reîntâlnească. E genul ăla de întâmplare, similară înmormântărilor, care transmite emoţia aceea ciudată, a revoltei combinate cu o oarecare senzaţie de împăcare cu situaţia. Emoţia asta o simţi atunci când, pe la mijlocul editorialului semnat de Laurent Joffrin, directorul Liberation, îi citeşti o idee care te pune pe gânduri: desenatorii de la Charlie au ilustrat, timp de jumătate de secol, însuşi raison d'etre, motivul existenţei presei.

Cu riscul de a suna patetic, altfel simţi un astfel de carnagiu cu jurnalişti când eşti un jurnalist, altfel te doare când mor într-un asemenea fel oameni al căror scop este acela de a-i lumina pe ceilalţi. Şi nu e vorba neapărat de Charlie, ci de orice jurnalist sau fotoreporter omorât de terorişti. Libertatea de exprimare nu omoară şi nici nu e negociabilă, iar în momentul în care cedezi cea mai simplă formă a libertăţii tale, rişti să o pierzi integral la un moment dat.

Fatma, o femeie musulmană care trăieşte în România, şi-a exprimat regretul în scris. Câteva ore mai târziu, pe Facebook, a scris „NU - terorismului, DA - vieţii şi libertăţii de exprimare, gândire şi conştiinţă" și a publicat două poze cu lumânările şi florile depuse la Ambasada Franţei. Mai simplu de-atât, ca să înţelegi că nu trebuie să-i confunzi pe toţi musulmanii cu teroriştii, nu cred că există.

Aş fi vrut să pot încheia cu o glumă pentru că, aşa cum spunea Eftimie de la Times New Roman, dacă noi nu mai glumim, teroriştii câştigă. Aş copia cu nesimţire gluma celor de la Le Figaro, aş spune că cei de la Charlie „au murit de râs". E o glumă proastă tradusă în română. Dar, sincer, cred că orice glumă aş încerca să fac ar fi la fel. Eu, unul, nu pot decât să mă întristez când văd jurnalişti omorâţi.

Cel mult, pot doar să spun atât: dacă-ţi pasă de libertatea ta, mergi la Ambasada Franţei şi aprinde o lumânare pentru oamenii de la Charlie sau lasă o garoafă. Asta ca să-ţi aminteşti că fiecare dintre libertăţile tale e cel puţin la fel de importantă ca întreaga ta libertate de care te bucuri acum.

Mai citește despre atentatul terorist din Paris:
Trei bărbați înarmați au masacrat 12 oameni în Paris Cei mai cunoscuți satiriști europeni răspund la masacrul din redacția Charlie Hebdo Susținătorii Statului Islamic și al Qaeda îi aplaudă pe atacatorii „Charlie Hebdo" pe Social Media O scurtă istorie a controverselor și violențelor care au lovit Charlie Hebdo