Un rastafarian marocan mi-a vorbit despre sarmale, varză și mămăligă, la Festivalul Benicassim

Festival Internacional de Benicassim (FIB) se ține în stațiunea spaniolă cu același nume, în fiecare an la mijlocul lui iulie. Deși festivalul are cinci scene și atinge multe stiluri de muzică, de la rock la hip hop, eu știam de el de la niște prieteni cărora le-a rămas în cap ca cel mai tare festival la care au fost vreodată, din punct de vedere electronic. Criza economică și-a lăsat însă efectele și pe-aici și n-am avut parte de același line-up bogat ca ei, dar am trăit patru zile de party cu un public beat 80% englez, într-o regiune între munte, mare și deșert, în care nu vorbește nimeni engleza, dar locuiesc cei mai mulți români din Spania.

Până și rastamanii ne cunosc limba. „Sarmale, varză, mămăligă", mi-a spus unul dintre ei care iubea mâncarea noastră. Îl hrănise o familie de români, care l-a găzuit o perioadă, după ce a emigrat aici din Maroc, cu o barcă cu motor lungă de nouă metri, înghesuiți 50 de oameni, 45 de km, trei zile, pentru care a plătit două mii de euro. „Poți ajunge și în trei ore, dacă vii cu traficanții de hașiș." Apoi a adăugat, ca și cum ar fi fost o continuare firească: „Românii nu fumează, dar beau bereee… o ho ho." Avea un câine mic și negru, și el emigrant, italian „vagabont și lipsit de respect", pentru că dispărea pe plajă. Iar el, rastamanul, de-asta se temea de poliție, să nu-i dea trei sute de euro amendă pentru cățel.

Cățelul s-a strecurat și la festival. L-am pierdut la poarta lui, unde inițial am crezut că era scena șase. Nu era. Erau doar sute de oameni care stăteau și beau alcool de la supermarket, pentru că înăuntru era prea scump. Nu se stresa nimeni să-l bage pe blat înăuntru. Cum cererea era mare, vibe-ul înălțător și mirosul fin de speluncă, printre ei circulau vânzători ambulanți cu tot felul de lucruri necesare unui om normal la un festival de noapte: ochelari de soare, selfie-stick-uri, flori de plastic de pus în păr și bere la doi euro. Și români. Era un cuplu ca brazii, mâncau semințe, ziceau că nu mai e de muncă la bostani și la ceapă, iar acum vând bere, dar n-aveau cu ei o ladă frigorifică. Așa că n-am putut decât să speculez că au venit să împrumute din vibe-ul efervescent al festivalului și să ducă în țară.

Înăuntru, un litru de bere era nouă euro, la pahar. Doar apa era la sticlă, dar fără dop, „ca să nu arunci cu el în scenă", după cum mi-a spus un barman. L-am înțeles la The Prodigy, unde lumea arunca pahare prin aer and shit, am văzut chiar și niște cârje și m-am gândit la Ponta, după care am înjurat că m-am gândit la Ponta. Se practica sportul pe-acolo, fetele făceau roata, iar solista de la Florence and the Machine a făcut făcut crowd-diving. A cântat de pe umerii publicului și, nu doar mie mi-a sunat ca o Laura Stoica mai tânără, pentru că erau bărbați care făceau triplutulupuri nereușite. I-am întrebat ce-au luat, dar nu vorbeau engleză.

Vessels au fost foarte spațiali. Monki a pus techno de febră musculară la brațe și la ceafă, apoi a trântit Fat Boy Slim, Fugees și Jungle is massive. Prea populist pentru mine. La Timo Mass se dansa cu toți dinții, iar la The Zombie Kids a fost dezmăț, când au mixat Billie Jean de la Michael Jackson. Mie techno-ul spaniolului Edu Impernon mi-a făcut festivalul, imaginează-ți cum era mulțimea, dacă DJ-ul, care nu se mișca foarte mult, se ștergea cu-n prosop. Erau 35 de grade, dar când ieșeai din mulțime, la temperatura asta ridicată era foarte răcoare.

În momente din astea, marcajele către toaletă, niște stâlpi de telegraf, îți salvau reputația, dacă nu erai bărbat cu un gard prin preajmă. Foarte des, din unele cabine se auzeau voci care acompaniau concertul de la scena mare. Era super full mereu, ca la metrou la orele de vârf, ceea ce prelungea așteptarea la infinit, așa că am intrat în vorbă cu o colegă de coadă: „Aștept aici de-un secol, zici c-au intrat cinci pastilați la bustul gol în toi toi și nu mai pot să iasă", ca imediat să se audă un trosnet de ușă și să cadă din toi toi, ca bolovanii, cinci pastilați la bustul gol, care nu mai puteau să iasă. Twilight zone.

Mai ales după ora unu noaptea, când toată lumea trăia orice moment la maximum: necunoscuți care-ți cântau You got the love, în drum spre budă, oameni sinceri care se culcau obosiți lângă scenă și se trezeau cu-n penis desenat pe spate, vârstnici care mi-au amintit de Viorel Lis, întrebarea „Te-ai pierdut?" - varianta spaniolă pentru formula „Vii des pe-aici?", Jeff care-și căuta prietenii de trei zile, bărbați în haine de femeie și bărbi vopsite în culori vii. O astfel de barbă portocalie a fost și un britanic de peste 45 de ani, care descoperise festivalul datorită mamei lui, care era aici pentru a cincea oară. Ne-a dus cu el la scena mare, unde Blur urca adolescente alături de ei, să le ia în brațe, în uralele mulțimii, să o cunoaștem pe cea care „m-a făcut așa cum sunt, nebun. Nebun ca ea. Dar nu mă fac praf în fața ei." Pe drum a mai luat în echipă două fete de 20 de ani și a făcut cu ochiul: „I've still got it."

Mama stătea în dreapta scenei, în față, probabil pe singurul scăunel din festival. Ținea ritmul cu piciorul, aplauda, se legăna de la stânga la dreapta și rula tutun. Când ne-a văzut, s-a ridicat toată un zâmbet și ne-a pupat pe toți. Ne-a întreabat din ce țară suntem și s-a făcut că-i dă un pumn lui fi-su, când i-a spus că suntem din Bulgaria. „E nebun, e vina mea!", a confirmat ceea ce-mi spusese mai devreme copilul. Care i-a cerut bonurile de bar să-i ia ceva de băut și dus a fost, cu cele două fete. „Mie de fapt îmi place să vin singură, ca să fac ce vreau fără fi-miu aici", mi-a mai spus.

La final de festival, la scena South Beach, transformată ad-hoc în plajă, nisipul era bătătorit și se ridica în aer ca praful în Mad Max. În apa din piscină, ca cea din canalizare, petrecăreții se aruncau ca-n ultima redută de pe glob. Pe măsură ce festivalierii părăseau Benicassim, faleza se umplea de bătrâni în baston, care timp de patru zile stătuseră ascunși în casă, asteptând „să plece englezii ăștia alcoolici nebuni". Stiu asta de la maseuza plajei, o româncă de 25 de ani, careia i se plângeau clienții octogenari.

Vezi mai jos, mai multe fotografii.

Urmărește VICE pe Facebook.