Felicori realizează rapid că sunt personalități care nu sunt tratate sau explorate adecvat în domeniile academice și de specialitate. Gândește-te, de exemplu, la „hazardele formale” ale lui Marcello D'Olivo și la arhitectura sa „organică și sinusoidală”, așa cum povestește Felicori. „După ce i-am descoperit opera, m-am întrebat cât de multe încă nu știu despre secolul al 20-lea și de câte piese aveam nevoie ca să-mi completez studiul.”

Coperta cărții, produsă de NERO și Prima O Mai.

Cel mai bun mod și loc pentru a umple golurile s-a dovedit a fi acest grup virtual, care s-a transformat rapid într-o comunitate activă, eterogenă și pasionată. „Am realizat că dorința mea de a trece dincolo de limitele istoriei arhitecturii predate în facultate era împărtășită de mulți oameni”, explică ea. „Atât de mult încât, într-o perioadă scurtă de timp, grupul a devenit un succes. Însă cel mai interesant lucru pentru mine este că Forgotten Architecture nu a implicat doar un public de specialitate, ci unul general.”

De fapt, când te strecori pentru prima oară în lumea acestei „arhive de proiecte finalizate și dispărute”, simți că ai intrat într-un univers comun al celor obsedați de spații urbane și cele mai suprarealiste imagini. O viziune pe care să o adaugi lângă cea a lumii deja conturate de internet, unde peisajul ia forma unei singure întinderi neîntrerupte de spații liminale, non-spații și locuri pustii.

Mai ales că arhitectura secolului al 20-lea este plină de prezențe care continuă să ne fascineze, iar relația concretă pe care o avem cu spațiile în care trăim, pe care le frecventăm și le folosim, ne influențează inevitabil, atât pe noi, cât și pe profesioniștii din domeniu. „Arhitecții ca mine simt nevoia să-și revizuiască rolul pe care-l au în societate, acum mai mult ca niciodată”, explică Felicori. „Mulțumită Forgotten Architecture, am înțeles că trecem printr-o revizuire radicală a disciplinei și că există o nevoie de a clădi un dialog arhitectural cu ajutorul altor metode de comunicare, cum ar fi social media.”

Nu e prima oară când platformele precum Instagram și Facebook au potențialul de a ajuta la crearea și creșterea unei comunități înfloritoare. „Cu siguranță că succesul Forgotten Architecture ar trebui să-i facă să reflecteze pe cei care persistă în gândirea că arhitectura este o disciplină elitistă”, adaugă autoarea. „Am învățat că dacă împărtășești din cunoștințele tale poate fi o metodă puternică de a genera proiecte colective.”

Deloc surprinzător, eseurile care însoțesc capitolele cărții au fost lăsate pe seama „persoanelor celor mai active din grup, celor care au împărtășit cele mai multe proiecte legate de o temă macro specifică. Pe unele pe care nu le mai văzusem înainte am ajuns să le cunosc mulțumită paginii”.

În același mod, „Alegerea curatoriată pentru corpul central al cărții folosește categoriile publicate cel mai frecvent pe grup ca schiță de conținut”, explică Felicori. „Arhitectură efemeră, benzinării, discoteci și sate de vacanță, case și locuri de joacă.”

Vittorio Giorgini, Casa Saldarini, Piombino (LI), 1961-62. Foto prin Archivio Vittorio Giorgin

Printre relațiile născute prin intermediul grupului, Felicori o menționează pe „Giulia, proprietara casei proiectată de Etttore Sottsass pentru Arnaldo Pomodoro între 1966 și 1968. Când poate, își deschide casa publicului ca să fie vizitată de membri Forgotten. Dar de-a lungul timpului s-au legat relații minunate cu arhitecți și rude ale designerilor decedați, fotografi, proprietari ospitalieri și mulți alți oameni.”

Însă numele Sottsass nu pare să apară întâmplător, având în vedere că există o „tendință naturală de a publica proiecte din anii 1960 și 1970”, subliniază creatoarea Forgotten Architecture. „Aceștia sunt anii în care arhitecții se îndepărtează de viziunea tradițională a disciplinei și ia naștere ceea ce era atunci definit ca arhitectura radicală, fantastică și vizionară”.  Acel tip de concepție care încearcă să combine arhitectura cu alte discipline o fac un teren fertil pentru discuții pe teme politice și întrebări existențiale. 

Torsten Johansson, Tivolaj Art Playground, Copenhaga, Danemarca, 1958. Foto prin Jesper Johansson.

Unul dintre cele mai semnificative și interesante exemple este imaginea de pe coperta volumului La Scarzuola de Tomas Buzzi, sau mai degrabă interpretarea lui a Orașului Ideal. „Asta e una dintre operele cele mai recente create de Buzzi care alege să-și interpreteze visele, utopiile și viziunile onirice prin design. Le oferă o formă prin designul acestui spațiu absurd în inima lui Umbria.”

Cartea în sine este de asemenea rezultatul anilor de cercetare a arhivelor și studiilor, cât și consultarea materialului pus la dispoziție de fotografi profesioniști. Unele imagini au fost recuperate direct de la arhitecți, rude sau cei care conduc acum studioul, în timp ce altele au provenit din arhivele publice sau de la fotografi care au fotografiat din nou clădirile. 

Cu toate astea, „Avem atât de mult material încât am putea lansa mai multe numere până ajungem la un box set”, concluzionează autoarea. „Mai sunt încă multe lucruri care pot fi adresate: de la colonii la hoteluri, de la baruri și restaurante la primării și tot așa.”

Cartea este produsă de Prima o Mai (un proiect de Ratiger + NERO Editions), cu susținerea Carhartt WIP. O poți precomanda până pe 7 iunie pe Prima O Mai. În continuare poți vedea mai multe fotografii:

HOFLAB, Extensie a Cimitirului din Pila (PG), 2000. Foto prin HOFLAB

Ken Isaacs, Plaja Matrix, Westport, Connecticut, USA, 1967. Imagine prin Cranbrook Archives, Cranbrook Center for Collections and Research. Foto de Kenneth Dale Isaacas Papers.

Ettore Sottsass Jr., Casă pentru Arnaldo Pomodoro, Milano, 1966-1968. Imagine prin Nicola Nunziata și Fabrizio Vatier

La Scarzuola de Tomas Buzzi. Foto prin Bianca Felicori

Mario Bacciocchi, Biserica din Santa Barbara, San Donato Milanese (MI), 1954. Foto de Stefano Perego Photography

Dante Bini, Villa Antonini Vitti, Costa Paradiso, 1968. Foto prin Giulia Ricci

Vittorio Giorgini, Casa Saldarini, Piombino (LI), 1961-62. Foto prin Archivio Vittorio Giorgini

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.

Dar poți să ignori modelele albe tonifiate, cu standarde corporale nerealiste, care domină astfel de imagini de travel? Le vezi pretutindeni: fac surf super încrezătoare cu abdomenul lor în pătrățele și bronzat, femei suple în bikini care promovează subtil ideea problematică despre cum ar trebui să arate „un corp pentru plajă”, femei cu părul blond și buze roșii care sorb mimosa la piscină, cupluri heterosexuale cu un copil explorând o nouă țară.

O nouă inițiativă intitulată The All-Inclusive Photo Project încearcă să echilibreze acest deficit și să tragă la răspundere companiile de travel, ca să ajute la sublinierea lipsei de diversitate în imaginile de marketing pentru călătorii. Proiectul, lansat de compania Celebrity Cruises, conține fotografii făcute de unii dintre cei mai renumiți fotografii din lume - precum Annie Leibovitz și Giles Duley - ca să creeze prima librărie de imagini open-source din lume axată pe diversitate. Oricine poate folosi imaginile astea gratuit, mai ales companiile de travel, presa și agențiile de publicitate ca să-și facă materialele de marketing mai incluzive.

Un grup râde pe puntea unei nave de croazieră. Foto: Giles Duley

„Timpul liber nu este monopolizat de cât de alb ești”, a spus pentru VICE fotografa Naima Green, care este implicată în inițiativa asta. „Deci trebuie să reîncadrăm și să arătăm reprezentări diferite ale tuturor celor care se bucură de aceste călătorii. Iar cadrele și imaginile sunt de asemenea luxoase, decadente și de calitate superioară fiindcă există această idee că ce e de calitate este alb.”

Ideea de a arăta un grup divers de oameni care pur și simplu se simte bine, fără un mesaj fățiș politic, a fost mereu centrală în opera lui Green. În seria sa fotografică din 2013 „Jewels from the Hunterland” a fotografiat artiști, scriitoare și oameni creativi de culoare în spații urbane verzi.

Michaela Duerson, model, actriță și artistă voice over, se relaxează făcând yoga pe puntea unui vas. Foto: Naima Green

Green a mai spus și că modul cum arătăm „nu trebuie să fie la fel” ca identitatea pe care o avem. „Poți fi foarte feminină și să te identifici ca genderqueer”, a spus ea. Cu toate astea, Green nu respinge fotografia mai conștientă politic cu oameni queer și de culoare. „Fotografiile mai luxoase nu limitează alte moduri de existență. De asemenea nu neagă felul în care persoanele de culoare trăiesc în orașe sau cum cartierele noastre sunt subfinanțate. Dar și celălalt lucru e de asemenea adevărat: că ne place și să petrecem timpul în parc, să mergem la plajă sau la spa și că poate nu suntem mereu captivi în spații betonate și neglijate.”

Ideea de a arăta oameni dintr-o gamă mai largă care se bucură de timpul liber se află și printre imaginile fotografului australian Jarrad Seng. Una dintre cele mai izbitoare fotografii ale lui este cea a unui bărbat în scaun cu rotile care se întâlnește cu un cangur în timp ce este la plajă cu soția și cu fiul lor, încadrați de apele turcoaz ale mării din spatele lor. 

„Aia a fost fotografia de vis”, a spus Seng. „În zonă era destul de înnorat când am ajuns. Dar imediat cum mi-am scos camera, s-au risipit imediat norii, a ieșit soarele și au apărut niște canguri.”

Pentru Seng, care este de origine malayo-chineză, nevoia de a vedea oameni care arată ca el pe ecran a devenit clară abia când a participat la o probă pentru ediția australiană a emisiunii americane Survivor, în 2017.

Cuplu căsătorit, Jessie Stoelwinder și Em WIlliams, la călărie cu tânăra lor fiică. Foto: Jarrad Seng

„Când gazda m-a pus să numesc unii dintre concurenții mei preferați de la ediția americană, am reușit să-mi amintesc doar cele două persoane asiatice pe care le-am văzut în copilărie.”

Seng a ajuns să facă parte din emisiune, dar atunci a fost prima oară când a realizat că n-a fost o coincidență că participanții lui preferați erau asiatici. „De cele mai multe ori, când vezi un personaj asiatic masculin la TV este hacker sau tocilar. Dar acum, că lucrez în industria travel, am observat gradual că toți oamenii din aceste imagini turistice arată la fel și nu era niciunul cu care să mă identific.”

Puterea imaginilor și impactul lor de neuitat i-au fost dezvăluite într-un mod destul de dramatic lui Giles Duley. Pentru cea mai lungă perioadă, Duley a fost fotograful preferat pentru publicații precum GQ, Esquire și Arena. I-a fotografiat pe Mariah Carey, Marilyn Manson și Lenny Kravitz, ca să-ți dau câteva exemple.

Apoi a venit momentul decisiv în anul 2000 care urma să-i schimbe viața.

„În timpul unei anumite ședințe foto, a început o dispută legată de rochia unei actrițe”, a spus Duley pentru VICE. „Editoul urla, iar actrița plângea. Am stat pur și simplu acolo și m-am gândit că asta nu e lumea din care vreau să fac parte. Am renunțat la fotografie și am realizat că foloseam instrumentul ăsta incredibil de puternic doar ca să perpetuez stereotipurile.”

Duley a luat apoi o pauză ca să se gândească la ce-și folosea talentul și aptitudinile.

„Când m-am reîntors la fotografie, am vrut să folosesc acea putere de manipulare ca să spun poveștile oamenilor”, a spus el. „Se discută despre a da o voce oamenilor. Nu dau nimănui o voce, oamenii au propria voce. Am vrut să-mi dau la o parte egoul din asta și să-mi folosesc privilegiul de bărbat alb ca să fiu o oglindă în care să se reflecte poveștile lor.”

Amy Conroy, o jucătoare britanică de baschet paralimpic, bate palma cu modelul Tim pe plajă. Foto: Giles Duley

Duley și-a pierdut trei membre în timp ce documenta războiul din Afghanistan la începutul anilor 2000 după ce a călcat pe o mină. De atunci, fotografiile lui au reflectat numai adevăruri mai profunde. 

„Se spune că necazurile ajută la creșterea compasiunii, iar arta lui Giles pare cu siguranță să reflecte asta”, a spus la un moment dat Angelina Jolie despre fotografiile lui.

În proiectul All-Inclusive Photo Project, în una dintre fotografiile lui Duley apare Monique Dior Jarrett - model și campioană la dans în scaun cu rotile - care se relaxează la un pahar cu prietenii într-o croazieră.

Duley a adăugat că imaginile astea nu pretind că reprezintă adevărul complet al niciunei comunități - persoane de culoare, queer sau cu dizabilități -, ci doar unul dintre multiplele adevăruri. 

„Imediat cum fac o fotografie, îmi îndrept camera într-o anumită direcție. Nu știi ce e în spatele meu sau lângă mine. Aleg doar o fracțiune de secundă dintr-o zi, nu pot să-ți spun că ăla e adevărul”, a spus el. „Dar te pot asigura de sinceritate. Fotografia vine la pachet cu multă responsabilitate, acum mai mult ca niciodată și cu toții avem nevoie să vedem o perspectivă mai largă a lumii.”

Poți vedea mai multe fotografii din proiect mai jos:

Waris Singh Ahluwalia, designer, actor și activist sikh american, meditează în camera sa. Foto: Annie Leibovitz

Paola Mathé, antreprenoare, directoare de creație și creatoare a Fanm Djanm (care înseamnă „Femeie Puternică” în creolă haitiană) născută în Haiti, se relaxează cu fiul ei în grădina de pe acoperișul unei nave de croazieră. Foto: Annie Leibovitz

Courtney Jones și Michaela Duerson (în față) beau cocktailuri într-o piscină de pe o navă de croazieră în timp ce Micah Ramos (în spate) citește. Foto: Naima Green

Abby Chava Stein, o autoare, activistă, blogger, model, speaker și rabin americană transgender se relaxează pe puntea unei nave de croazieră. Abby este prima femeie transgender publică crescută într-o comunitate hasidică. Foto. Annie Leibovitz

Jillian Mercado, actriță și model american, una dintre puținele modele profesioniste care are o dizabilitate fizică vizibilă din industria modei, la masă. Foto: Annie Leibovitz

Rachel Fleit, o scriitoare din Brooklyn, directoare de creație la Killer Films Media și activistă pentru femeile cu alopecia, face baie în ocean. Foto: Annie Leibovitz)

Fondatoarea mișcării MeToo, Tarana Burke. Foto: Annie Leibovitz

La un moment dat, multe dintre aceste locuri din Rusia, Bulgaria și Kazahstan reprezentau culmea progresului tehnologic. Dar, de-a lungul timpului, au rămas abandonate și depășite. Proiectul lui Tkachenko descoperă și surprinde aceste structuri pe vremuri importante care sunt acum niște fantome.

Fotograful din Moscova face fotografiile doar iarna. Aceste imagini înzăpezite izolează structurile de geografia lor și devin astfel ca niște portrete care pot fi examinate. VICE a vorbit cu Danila despre sursele lui de inspirație și procesul creativ.

​Fotografii de Danila Tkachenko

VICE: Când ți-a venit ideea să începi proiectul „Restricted Areas”?
Danila Tkachenko: Mi-a venit din întâmplare. M-am dus să-mi vizitez bunica într-un orășel care pe vremuri era secret, pentru că acolo au inventat oamenii de știință sovietici bomba nucleară. Am aflat că în 1960 a fost o explozie acolo, la depozitul nuclear. A fost contaminat un teritoriu imens și mulți oameni care locuiau în zonă s-au îmbolnăvit. Așa am ajuns la ideea că progresul tehnologic are și dezavantaje. Nu le aduce oamenilor doar un viitor luminos, ci le poate face și rău.

​Fotografii de Danila Tkachenko

Îmi poți spune cum s-a dezvoltat seria?
Am căutat clădiri care promiteau progrese tehnologice, dar au eșuat. A trebuit să aștept mult ca să am condițiile potrivite pentru fotografiat pentru că iernile nu mai au zăpezi ca altădată. Cred că și asta e tot consecința progresului, încălzirea globală.

​Fotografii de Danila Tkachenko

Cum ai găsit locurile și clădirile respective?
M-am documentat mult pe internet și am călătorit în zonele acelea doar iarna. Uneori era imprevizibil: după cum am menționat, a trebuit să aștept vremea potrivită, dar asta nu garanta nimic, pentru că unele obiecte erau situate la mare distanță. Uneori se întâmpla ca vremea să se schimbe drastic până ajungeam la ele.

​Fotografii de Danila Tkachenko

Ce aparat foto folosești?
Un aparat pe format mediu, Mamiya 7, care e destul de ușor și face imagini la calitate foarte bună. Drumul până la aceste locuri a fost lung, așa că e important să ai totuși un aparat ușor.

​Fotografii de Danila Tkachenko

De ce ți se par atât de interesante aceste eșecuri tehnologice?
Pentru că sunt o metaforă, o imagine și un mijloc de a interpreta aspirația utopică spre progresul tehnologic.

​Fotografii de Danila Tkachenko

Urmărește VICE România pe Google News

Dacă ai avea sute de mii de dolari ca să-i cheltui pe o fosilă de dinozaur pe care să o ții în sufragerie, unde te-ai duce? În Europa, unde e unul dintre puținele locuri în care poți găsi costume de cosmonauți, meteoriți de pe Marte, suveniruri de la Hollywood și artefacte din toată lumea: Theatrum Mundi din Arezzo, Toscana. 

Jumătate Wunderkammer și jumătate galerie de artă, Theatrum Mundi este deschis doar pe bază de invitație potențialilor cumpărători și este în general foarte discret. Cu toate astea, în exclusivitate, am reușit să obținem acces și să-l intervievăm pe creator: Luca Cableri, un bărbat în vârstă de 49 de ani cu un aspect dandy, care e colecționar și dealer de obiecte prețioase. 

Când nu călătorește în căutare de obiecte pe care să le vândă cumpărătorilor anonimi și foarte bogați, Cableri - un „proprietar al unei galerii imposibile” - așa cum se definește singur - întâmpină clienții în „amurgul permanent” al Wunderkammer-ului său. Draperiile sunt mereu trase, lumina este slabă și nu există ceasuri.

Luca Cableri pozează cu ghearele originale ale lui Wolverine; în spatele lui, o fotografie făcută în orbită de către NASA

„Impresionant”, „incit”, „surpriză”: toți ăștia sunt termenii pe care-i folosește des Cableri în timp ce discutăm. E încălțat cu pantofi din piele de piton (chiar și ei par de colecție, dar fiindcă sunt foarte la modă acum, nu îi tratează ca și cum ar fi), iar cu ghearele originale ale lui Wolverine îmi arată o fosilă veche de 280 de milioane de ani. 

După ce-mi prezintă unele dintre suvenirurile care sunt la vedere - inclusiv fosile de dinozauri, dinți de T-Rex, sabia laser originală din Star Wars, bagheta lui Harry Potter (din Deathly Hallows) și un costum de cosmonaut folosit pentru o misiune sovietică - mă invită în biroul lui, ascuns natural în spatele unei uși din biblioteca salonului. 

VICE: Salut, Luca, hai să începem cu lucrurile de bază. Ce este Theatrum Mundi?
Luca Cableri: Theatrum Mundi al meu s-a născut din ideea unui Wunderkammer, sau „camerele cu minuni”, care din secolul al 16-lea până la Iluminism - când Enciclopedia lui Diderot și D'Alembert a început să catalogheze totul - au fost create de nobili și cărturari cu scopul de a te lăsa cu gura căscată. 

Aici vreau să fac același lucru: să surprind și să incit pe oricine îmi trece pragul. Expozițiile vin din locuri îndepărtate și diferite. Le caut, le găsesc și le pun într-un nou context. Filosofia din spate este să mut o piață de nișă într-una mai mare, de lux. Într-o piață namibiană poți da peste un fragment de meteorit, aici îl pun într-o cameră alături de alte obiecte extraordinare. E ca și cum ai face o fotografie unei zebre pe vârful Everest. Dacă știi cum să unești lumi diferite nu creezi haos, ci uimire. 

Interiorul Theatrum Mundi. În centrul camerei: extraterestrul original din filmul „Alien”

Hai să o luăm pas cu pas: cum a început totul?
Eu vin dintr-un oraș mic din provincia Gorizia, am studiat dreptul în Urbino numai fiindcă era aproape de Rimini (râde) și am început primele vânzări la târguri din distracție. Am cumpărat obiecte vechi și le-am revândut. Cum ar fi lucruri precum fiarele de călcat poloneze. 

Apoi, după ce am absolvit, am ajuns să lucrez la Christie's (una dintre cele mai prestigioase case de licitații din lume) în Londra și acolo mi s-a deschis mintea: am descoperit adevăratele dinamici din lumea artei. 

Și ai ajuns până la urmă să vinzi dinozauri. Cum e posibil să vinzi atât de mulți?
Se crede că toți dinozaurii ar trebui să fie în muzee, dar lumea e plină de fosile. Unele sunt foarte rare, altele absolut comune.

În zone precum Wyoming sau Carolina de Nord din Statele Unite sunt atât de multe, la fel și în Mongolia. Problema ar fi mai degrabă să le scoți din pământ, fiindcă rămășițele aceluiași dinozaur pot fi la 500-600 de metri distanță unele de altele. 

În stânga, un fragment de meteorit marțian, în dreapta, un dinte de T-Rex care poate valora 80 de mii de euro

Dar e legal să iei o fosilă de dinozaur?
Depinde. În unele state din SUA, da. Legea spune, dacă o simplificăm puțin, că ce găsești e al tău dacă deții pământul. În Italia, o lege veche făcută de Mussolini este încă valabilă (1 iunie 1939, n.1089 - legea Bottai) care spune că bunurile găsite în subteran sunt proprietatea statului. A fost creată ca să protejeze descoperirile arheologice, dar se aplică și fosilelor.

Deci aici, în Toscana, dacă sap și găsesc o fosilă în grădină nu pot să o vând…
Nu-i bai, nici nu o să găsești vreuna aici: pe vremea dinozaurilor totul era sub apă. 

OK. Dar sunt reguli sau legi pentru importarea obiectelor în Italia?
Sunt legi internaționale, implementate de Interpol, care sunt foarte stricte, de exemplu în cazul arheologiei. Dar nu-mi pasă prea tare de genul ăsta, am avut doar câteva sarcofage în trecut. În principiu, toate obiectele care sunt mai vechi de 50 de ani au nevoie de autorizație și pentru import și pentru export. Cumpărăm totul din afară, nu avem nimic care vine din Italia. Cerem pur și simplu un „certificat de liberă circulație” de la oficiile vamale ale administrației italiene. 

Păcat. Dar cum e cu costumele spațiale și meteoriții? Unde găsești obiectele astea, există o piață?
Ține de surse. Aceste obiecte se găsesc în colțurile lumii. De exemplu, costumele spațiale sovietice le găsești în Korolev sau Moscova, meteoriții în Namibia sau Maroc și trebuie să ai contact direct cu cei care le recuperează.

Sursa va fi mereu partea dificilă. Dacă vorbim, de exemplu, despre meteoriți, prima oară am mers la un târg și, de acolo, cu puțină răbdare am ajuns la fel de departe ca cei care iau Jeep-ul de dimineață și pleacă să le caute în deșert. 

Deci există cineva care care caută meteoriți ca job și apoi te sună….
A durat ani de zile, dar da. Te știu, știu că ești o galerie serioasă care plătește imediat. Sunt oameni care nu vor prea multe probleme.

Sus, costum spațial sovietic Sokol, utilizat la bordul navelor Soyuz; jos, un fragment de meteorit

Hai să trecem la clienți. Care este clientul tău obișnuit?
Fără să dau nume, cel mai frecvent este un colecționar eclectic care are o casă frumoasă și vrea să adauge un obiect anume, cum ar fi un cap de triceratops, care îi seamănă. Sau vrea un costum de Batman pentru birou. Sunt oameni care au companii, dar și nume importante din modă, cinematografia internațională sau, de exemplu, un miliardar canadian din lista Forbes cu cei mai bogați cinci sute de oameni din lume. 

Deci totul se rezumă la bogați?
Oamenii ăștia au o super disponibilitate. Să fiu clar: prețurile aici pot fluctua de la mii de euro până la câteva milioane.

Dacă vrei un fragment dintr-un asteroid marțian, știi că riști să cheltui o mie de euro per gram (valoarea aurului este în jur de 50 de euro pe gram). În general, astea sunt obiecte cărora le crește valoarea în fiecare an, este o piață în expansiune. 

Dar știi unde ajung obiectele? Unde le pun clienții?
În unele cazuri, da, ne arată unde le-au pus, ne trimit poze. De obicei în case, iahturi sau birouri. Majoritatea dintre ele sunt folosite ca mobilier. 

Scuze, dar unde merge o bucată de pe Marte?
Pot fi o mulțime de soluții frumoase (râde). De exemplu, un client și-a atașat trei fragmente de meteoriți într-un perete iluminat divin. Un lucru frumos, foarte elegant. Un altul, un francez, a pus un dinozaur foarte mare într-un castel, iar un client indonezian în sufragerie. Sunt obiecte excelente de mobilier ca să spargi gheață, să începi conversații cu musafirii. 

Bineînțeles că dacă vezi un dinozaur, inevitabil vei vorbi despre asta.
Exact (râde).

Directorul pozează lângă motocicleta din filmul Easy Rider și un crocodil împăiat de la finalul secolului al 19-lea. Crocodilii de pe tavan erau un must în Wunderkammer.

Cum selectezi obiectele pentru galerie? Pe baza a ce îți cer clienții sau ai alți parametri?
Dacă nu primesc cerințe speciale de la un client, aleg obiectele care mă fascinează. Un lucru nu trebuie să lipsească niciodată: trebuie să fie unic, extraordinar. Mă plimb, vizitez târguri, expoziții, citesc cărți și dacă ceva îmi gâdilă imaginația, pot decide să-l caut.

Fiecare obiect are propria poveste și asta mă interesează, asta vreau să comunic celor care-l vor cumpăra. Când vine vorba despre obiecte foarte speciale, cei care vor să le cumpere știu deja câteva lucruri - deși recent au apărut mulți oameni bogați noi care cumpără doar pentru estetică. 

Costume originale

Cum te asiguri că obiectele pe care le cumperi sunt autentice?
Deci, fiecare categorie e o poveste în sine. Hai să vorbim despre meteoriți. Sunt trei mari categorii: cei de pe lună, de pe Marte și cei care au o formă interesantă din punct de vedere estetic. Bineînțeles că ăștia sunt meteoriți care au lovit Luna sau Marte și apoi au căzut pe Pământ, într-o zonă unde pot fi recuperați, cum ar fi în deșertul Sahara. Vei înțelege că ăștia sunt o serie foarte rară de factori, și de aici și valoarea lor. Cine știe câți meteoriți există care au căzut în mare și pe care nu-i vom recupera niciodată. Când se descoperă un meteorit, tăiem 20 de grame și trimitem bucata la Washington unde este analizată, ca să înțelegem dacă e de pe Marte, de pe Lună sau de pe o altă suprafață. Sperăm apoi să fie certificată și inclusă în International Meteorite Bulletin. 

Cu costumele spațiile, lucruri stau altfel. În cazul ăsta sunt specialiști care verifică dacă chiar este original. Din păcate, sunt o mulțime de falsuri. Iar la suvenirurile din cinematografie, cer mereu un COA (Certificat de Autenticitate), adică certificatul american care arată autenticitatea unui obiect. Totuși, am două sau trei surse în care am încredere și pe care le folosesc, altfel sunt o mulțime de vânzători și e foarte dificil să înțelegi cine e serios și cine vrea să-ți tragă țeapă. 

E vreun obiect la care încă visezi?
Când eram mic, visam să fiu astronaut. Pentru mine costumele spațiale sunt grozave, o modalitate de a pune în practică visul pe care-l aveam. Dar acum, singurele lucruri care mă interesează sunt obiectele de artă din cinematografia americană. 

Când le-am dus prima oară la expozițiile internaționale, mulți au strâmbat din nas. Nu le-au considerat artă. După părerea mea este o mare neînțelegere: multe obiecte, de exemplu scutul lui Captain American, extraterestrul din Alien, au fost create de adevărați maeștri. Nu toate obiectele din cinematografie sunt opere de artă, dar unele da. 

Ce se vinde mai bine?
Istoria naturală se vinde singură, are deja un public cu case de licitații internaționale foarte solide: deci dinozaurii și meteoriții. Un schelet de T-Rex la Sotheby’s se vinde cu 30 de milioane de euro. Când vine vorba despre vânzarea fosilelor de dinozauri, poți de asemenea să mai adaugi un zero și se vinde oricum. 

O ultimă întrebare. Ce zici despre NFT-uri? Te interesează?
N-aș zice. Poate că sunt de modă veche, dar sunt în principal un hedonist: vreau să văd, să mă uit și să dețin un obiect. Să plătesc două milioane pentru un video cu Michael Jordan nu îmi oferă aceeași euforie. 

Interviul a fost editat și scurtat pentru lungime și claritate. Mai jos ai și alte imagini din galerie.

Biroul lui Luca Cableri, care e accesibil printr-o intrare ascunsă în biblioteca din camera principală

Luca Cableri, directorul Theatrum Mundi, la biroul său din Arezzo

Captură de pe site-ul Theatrum Mundi

Recuzită originală în sala principală din Theatrum Mundi

Fosilă de amonit, una dintre primele ființe care au populat Pământul, descoperită în Maroc, expusă și de vânzare la Theatrum Mundi în Arezzo.

Reproducere originală a personajului Mystique din saga X-Men

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.

Urmărește VICE România pe Google News

Cordon bleu probabil congelat la 25 de euro, fondue cu cea mai ieftină brânză și vită bourguignon la 33 de euro… Turiștii se pot bucura de gustul Franței la prețuri exorbitante, dar merită, pentru că văd în depărtare Turnul Eiffel, nu? Ce dacă sunt înconjurați de hoarde de alți turiști?

În Saint-Michel, pe trei alei sunt concentrate o sută de bistrouri, clătitării și shaormerii. Fiecare are în fața intrării chelneri cu un meniu în mână care încearcă să atragă înăuntru pe oricine se apropie de ei. Majoritatea localurilor par să respecte regulile, și anume, au prețuri fixe, indiferent dacă e vorba de un client local sau un turist. „Poliția trece des pe aici, trebuie să fim cinstiți”, îmi spune un patron de restaurant.

Totuși, același tip nu se jenează să umfle prețurile în funcție de naționalitatea celor care îi calcă pragul. Afară, restaurantul are un meniu fix, dar la geam apar produse care nu sunt în meniu și care atrag clienții: vin roșu, melci, mâncăruri vegetariene – fără niciun detaliu despre prețuri. Intru în restaurant și managerița mă așază la o masă. Îi explic în engleză că vreau prețurile meniului vegetarian. „Așezați-vă”, insistă ea, cu un puternic accent franțuzesc. Mă așez. Îmi oferă meniul, care tot nu are prețuri. Îi cer prețul unui meniu vegetarian. Îmi zice că e 19 euro.

O săptămână mai târziu, revin în același loc, îmbrăcată ca o pariziană care se respectă, cu tocuri și părul ușor ciufulit. Meniul m-a costat doar 15 euro. E clar că prețul diferă în funcție de client. Dar restaurantele care îi țepuiesc cel mai tare pe turiști sunt cele din jurul Champ-de-Mars, care sunt mult mai elegante decât cele din Saint-Michel. Puține dintre ele au un meniu la intrare, deși legea franțuzească le cere asta. Mâncărurile sunt scrise pe geamuri sau pe pancarte pe mese, fără prețuri.

Un cuplu de americani se așază la o masă cu vedere spre Turnul Eiffel să deguste melci și vin roșu. „Nu am urmat niciun ghid turistic, pur și simplu ne-am dus unde ne-a îndemnat inima”, mi-a zis Tom, râzând. Când i-am întrebat de prețuri, au zis că nu s-au interesat, au ales doar produsele din vitrină. Mă gândesc că nu sunt foarte scumpe, ar trebui să fie vreo douăzeci de euro. Am verificat meniul și, într-adevăr, un platou cu 12 melci era 22 de euro. O nimeriseră. E mult, dar ideea e că multe persoane au tendința să cheltuiască mai mult în vacanță, pentru că vor să se relaxeze fără să se gândească la bani.

Doar câteva dintre restaurantele din zonă afișează un meniu. Majoritatea se bazează pe chelnerii care le enumeră clienților câteva feluri de mâncare atrăgătoare ca să îi convingă să intre. Unele restaurante au chiar meniuri diferite pentru clienții străini și cei francezi. E cazul unui restaurant italian care are terasa foarte aglomerată. Fiecare fel de mâncare costă cu câțiva euro mai mult pe meniul pentru străini. Știu asta pentru că am vorbit în engleză și mi-au adus un meniu în engleză, după care am revenit mai târziu și am vorbit în franceză și am mâncat mult mai ieftin.

Meniul pentru turiști

Meniul pentru francezi

Aveline a fost țepuită în felul ăsta acum câțiva ani, lucru pe care l-a denunțat pe rețelele sociale. Se pare că persoanele asiatice sunt țepuite instant când intră într-un astfel de restaurant. „Eram cu familia la restaurant și ne-au dat un meniu pe care nu erau trecute mai multe feluri de mâncare pe care le vedeam pe mesele celorlalți clienți. Când le-am zis în franceză că vrem un anumit fel de mâncare care nu se găsea în meniu, chelnerul s-a uitat la noi surprins, a zis Ah sunteți francezi! Și ne-a adus alt meniu cu prețuri mult mai mici. Am fost șocată.”

Ave mi-a zis că e adesea victima acestor escrocherii, pentru că se vede că e de origine asiatică și chelnerii cred că e turistă: „Deja știu să cer mereu meniul pentru francezi când mă așez la o masă, ca să evit orice neplăceri.”

Oficiul Francez pentru Protecția Consumatorului, responsabil pentru astfel de infracțiuni, n-a vrut să comenteze pe subiect.

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.

Urmărește VICE România pe Google News

Am vrut o destinație budget friendly, deci Mexic, Zanzibar sau Republica Dominicană au sărit din schemă din prima. După mai multe destinații tăiate de pe listă, de la Maroc, Madeira, Valencia sau Gran Canaria, am ajuns să cumpăr un bilet de avion rezonabil pentru un zbor București-Tenerife. Zborul e direct și durează vreo șase ore, iar în sudul insulei, pe coasta Adeje, vremea se menține undeva între 21-23 de grade, așa că un sejur de o săptămână a părut varianta perfectă pentru planurile mele.

Hostelurile mi se par în continuare cele mai tari locuri în care poți să stai prin alte țări când ești tânăr și vrei să-ți găsești anturaj din toată lumea. Doar că de data am zis că trebuie să-mi accept apropierea de 30 de ani și că merit un sejur de relaxare și răsfăț. Am zis să și scriu despre ce poți să faci în Tenerife într-o săptămână din mijlocul iernii, dacă și pe tine te tentează să fugi de zăpadă mai ceva ca românii de factura la energie pe februarie. 

În Santa Cruz

Te-ne-ri-feee

După câteva recenzii citite pe net, șapte zile au părut suficiente pentru un sejur în sudul insulei, în care să mă bucur de plajă, nisip negru, excursii în parcuri naturale, tapas, sangria și cluburi cu muzică latino. Ei bine, realitatea a fost puțin diferită raportată la așteptări. Bonus, a urmat o perioadă în care nu am putut să-mi scot din cap melodia aia kitchoasă lansată prin 2013, din care rămâneai doar cu refrenul „Te-ne-ri-feee”.

În primul rând, trebuie să știi că în Tenerife găsești bătrâni britanici și irlandezi la fiecare pas. Inițial, am făcut o rezervare la un resort cu teren de golf și piscină exterioară încălzită (da, știu, sună fancy și opulent, dar nu e așa scump precum pare), cam departe de plajă, dar cu condiții de patru stele pe care în mod normal nu mi le-aș fi permis în vacanțe așa lungi. Ironia a făcut ca, în seara în care am ajuns să fac check-in-ul, cei de la recepție ne-au spus că s-a produs o încurcătură și au făcut un double booking pe camera noastră.

Așa am ajuns la un alt hotel, în centrul stațiunii Playa de las Americas, într-o cameră cu vedere la ocean, aproape de centrul cluburilor de noapte și, bonus pentru încurcătură, mic dejun inclus. Te încântă în general ca român chestiile mărunte, dar gratis, așa că schimbarea asta a fost bună din toate punctele de vedere. 

Și dacă tot am zis ceva de priveliște, de la etajul șase și ultimul al noului hotel puteam admira lejer piscina de nudiști de pe terasa hotelului de vizavi. Aș spune că nu e chiar prima imagine pe care vrei să o vezi dimineața la cafea. Dar, dacă te tentează o vizită, am aflat că se numește Tigotan Lovers & Friends, este descris ca Adults Only și oferă un program variat de divertisment, orice ar însemna asta. 

La prima plimbare nocturnă, stațiunea părea destul de pustie, plină de bătrâni și destul de liniștită, în special pentru o seară de vineri. Am căutat în jur un restaurant cu specific spaniol, că deh, la asta te aștepți când mergi pe o insulă care aparține Spaniei, corect? Nimic de genul în apropiere, așa că am ajuns la un restaurant libanez, unde am mâncat cel mai bun falafel pe care l-am încercat până acum.

Pe măsură ce te apropii de faleză, o să dai de o stradă numită Veronica Strip, un fel de centru vechi din București, cu multe baruri și oferte la băutură de nerefuzat, în special datorită băieților marocani care te invită insistent înăuntru. Nu-ți recomand însă să aterizezi direct acolo ca în aceeași seară după zborul de șase ore. 

Vedere de la hotel

Mi-am dat seama rapid că Tenerife nu e chiar Spania

Am întrebat un ghid din fața hotelului dacă o săptămână e suficientă să bifăm cam toate atracțiile turistice de pe insulă. Se pare că una în plus nu ar fi stricat, în special dacă nu-ți închiriezi mașină. Dar chiar și așa, cu autobuzele care ajung cam la toate punctele principale de interes de pe insulă, reușești să-i înțelegi pe deplin farmecul.

Aici cred că e cel mai pitoresc loc din Europa în mijlocul iernii. La doar o oră distanță de mers cu mașina, poți să treci de la a face plajă, înot sau surf, la zăpadă, climă aridă, iar un pic mai în nord să dai de ploi torenţiale. Toate în aceeași zi.

Dacă pleci la drum în căutare de experiențe latino, surferi, sangria și caracatiță servită pe scobitoare, probabil ar trebui să te duci în Barcelona sau mai în nordul insulei. Sudul insulei pare colonizat de britanici, americani și irlandezi, cu irish pubs la fiecare colț, english breakfasts, beer pints și alt alcool mult și ieftin.

În principiu, insula asta oferă ceva pentru fiecare. În ianuarie, însă, vorbim de extrasezon, așa că găsești mult mai mulți bătrâni în vacanță, indiferent de destinație. Este raiul jucătorilor de golf și tenis, deci paradisul oamenilor care și-au permis să joace treburile astea la viața lor. Ca tânăr, poți să te bucuri în schimb de bronz, lecții de surf, băutură la prețuri ok și peisaje care o să te facă să visezi în următoarele luni din scaunul de birou. 

Pe scurt, asta ce-am bifat într-o săptămână în Tenerife:

Nightlife

Șapte zile din șapte nu am dus lipsă de viață de noapte, deși toate localurile se închideau în mod oficial la ora 12. Neoficial, distracția ținea în stradă până dimineață. Veronica Strip e cea mai populară stradă a stațiunii și centrul distracției indiferent de anotimp. Aici am avut șansa să mă întâlnesc cu toți oamenii tineri pe care nu credeam că o să îi văd vacanța asta. Am bifat mai multe beach bar-uri destul de decente, dar îți recomand Papagayo Beach Club pentru o seară în care chiar nu vrei să stai jos.

Priveliște de la Los Gigantes

Vamos a la playa

Sâmbăta am declarat-o zi de plajă, în special pentru că aveam nevoie de niște relaxare după zbor, check-in și noaptea pierdută pe străzile din centru. Primul popas pe timp de zi a fost pe Playa de Las Americas, unde am fost complet absorbită de cele mai mari valuri pe care le-am văzut vreodată. Insula este clar paradisul surferilor și am admirat timp de câteva ore bune mișcările impresionante ale băieților de pe plăci. Free shows are the best shows.

Unele dintre cele mai cunoscute plaje de pe coasta Adeje sunt cea de mai sus și Playa de Troya, unde poți sta liniștit pe prosop sau îți poți închiria un șezlong cu doar trei euro. S-ar putea să ți se pară o glumă dacă mergi la noi pe litoral în sezon, dar nu e. 

Piscinele naturale din Los Gigantes

Un check point simpatic este și stațiunea Los Gigantes, denumită așa datorită unor stânci uriașe pe care le poți vedea cam de pe toată coasta de sud-est a insulei. Apropo, numele Los Gigantes nu e despre stâncile uriașe, așa cum credeam. O legendă spune că numele este legat de giganții despre care spaniolii credeau că se ascund în peșterile din zonă, atunci când au venit să cucerească Tenerife.

Musai de văzut aici sunt piscinele naturale, în care poți face baie în sezonul mai cald. Eu m-am bucurat doar de peisaj, dar chiar și așa a meritat drumul.

Un platou de la La Hierbita

Santa Cruz

Dacă vrei să vezi și partea urbană, în care locuiesc aproape jumătate dintre toți cetățenii insulei, poți să-ți rezervi jumătate de zi pentru o vizită în Santa Cruz. Recunosc că nu am fost atât de impresionată, însă am avut parte de un prânz care a salvat situația. Dacă ești fan fructe de mare, merită să te oprești în localul tradițional spaniol La Hierbita, pentru un platou care include caracatiță, creveți, calamari, cod, hamsie și încă un tip de pește neidentificat. Alunecă foarte bine cu niște pahare de vermut roșu, să nu zici că nu mă gândesc la toate.

După ce am făcut plinul, am făcut o plimbare prin magazinele din Plaza de España și la Auditorio de Tenerife, iar apoi am vizitat Parcul García Sanabria, cel mai mare parc public din Insulele Canare. Are o mare parte din ceea ce poți găsi într-o grădină botanică, dar gratuit. Am încheiat seara cu o sangria genială la Vintage Pub și i-am dat înapoi spre sud.

Cel mai mare parc acvatic din lume

Poate una dintre cele mai cool și exotice atracții turistice din Tenerife, Siam Park este și cel mai mare parc acvatic din Europa. Mi-am petrecut ziua de naștere în toate toboganele și tot am simțit că nu am avut suficient timp la dispoziție. Dacă îți place genul ăsta de adrenalină, asta ar putea fi cea mai amuzantă zi din tot concediul. 

Am privit balene în largul oceanului

Pentru 40 de euro, o sumă destul de rezonabilă pentru ce include, poți să rezervi un tur cu barca din portul stațiunii, care te va duce în larg pentru o vizită magnifică în habitatul natural al balenelor și delfinilor cu reședința în Tenerife. Cum nu sunt neapărat fană a grădinilor zoologice, am zis că experiența asta sună destul de bine. Timp de cinci ore m-am relaxat complet în aerul sărat, cu băutură la discreție, paella și delfini sărind în jurul nostru. Highlight-ul a fost oprirea la poalele Los Gigantes, unde am făcut o baie revigorantă în ocean. 

La vulcanul Teide

Vulcanul Teide

Man, aici trebuie să îți iei neapărat haine adecvate de mers la munte. Parcul Național Teide, situat în centrul insulei, e renumit pentru drumețiile și peisajele diverse de la un kilometru la altul. Poți urca la vulcan doar cu telecabina, pe care trebuie să o rezervi în avans. A fost una dintre cele mai bune zile petrecute în Tenerife, în principal pentru că peisajele montane sunt pur și simplu uluitoare. Ai impresia că faci o călătorie de pe Lună pe Marte, într-un film SF pe cele două planete.

După ce Revolutul a tras linia finală a bugetului pe care l-am investit pot să zic lejer că aș fi cheltuit aceeași bani, dacă nu mai mult, pe o săptămână la Predeal sau Poiana Brașov, în aceeași perioadă.

Cât m-a costat toată distracția

• Zbor direct dus-întors: 150 de euro.
• Cazare Hotel Coral California: opt sute de euro / două persoane, cu mic dejun inclus cu puțin noroc.
• Transport pe insulă: în funcție de punctul de destinație, prețul unui bilet de autobuz poate varia de la doi până la șapte euro pentru Playa Las Americas – Santa Cruz. 
• Excursii: 38 de euro la Siam Park, 40 de euro turul cu barca, 37 de euro telecabinele pentru Vulcanul Teide.
• Going out: aprox. 250 de euro pe mâncare la restaurante și încă vreo sută de euro pe băutură în oraș. 
• Shopping: o pereche de pantaloni și o cămașă de la Flamingos Vintage Shop plus o revistă Vogue, pentru că nu sunt fan magneți m-au costat 40 de euro.

Nu știu despre tine, dar după vacanța asta abia îmi aștept pensionarea. Îmi propun să mi-o ard fix ca britanicii din Tenerife în ianuarie: bronzată și pe o dietă bazată pe băut prosecco în miezul zilei, în timp ce dau ture pe scuter with my younger half și facem mișto de tipa din hotelul de vizavi care se holba dimineața la piscina noastră de nudiști. Cheers, mates!

Am hrănit pisici de mare

E bine să știi încă de la început că hrănirea acestor pești plați ca o plăcintă se face de obicei în spații sigure, pe baza unui instructaj prealabil, și nu în habitatul lor natural. Deși par niște creaturi periculoase, pisicile de mare sau peștii Stingray, cum li se mai spune, sunt inofensive dacă te ții departe de coada lor. Gura se află într-o parte inferioară a corpului, pe dedesubt, iar pentru a ajunge la bucata de pește, se vor urca pe mâna ta.

Eu am aflat destul de târziu că nu au dinți și m-am gândit că acest amănunt te-ar putea ajuta, în caz că vrei să te bucuri și tu de o astfel de experiență, dar te temi că vei rămâne fără degete. Ai grijă însă, există numeroase specii de pisici de mare și nu toate sunt la fel de drăgălașe ca Stingray.

Am încercat peste 15 fructe exotice de care nici nu auzisem până atunci 

Snake fruit, longsat, carambola, sapodilla, rambutan, mangustan, cempedak, jackfruit, you name it. Totuși, cel mai mult am savurat ananasul zemos, tăiat de localnici direct pe barca lor, pe cadența valurilor domoale din Maya Bay. Pe cuvânt că are alt gust în Thailanda, mai ales după câteva ture de scufundări în căutarea lui Nemo. 

Am vizitat un templu al falusului 

se pare că pe negru nu e neapărat mai mare

Pe plaja Phra Nang din Peninsula Railay am descoperit un templu al fertilității. Într-o grotă săpată în stâncă stăteau așezate ofrande de toate formele, culorile și mărimile, de nici nu mai știam unde să-mi mut privirea. Gură-cască cum eram, puțin mai lipsea până să mă înfig cu dinții într-o sculptură oferită zeilor, căci m-am împiedicat de stânci și mi-am pierdut echilibrul chiar la baza templului. Așadar, mare atenție pe unde calci, în caz că ajungi în zonă și nu ții neapărat să descoperi cum sunt spitalele din Asia.

Am băut suc la pungă

Cele mai autentice experiențe le-am trăit în mijlocul localnicilor, care m-au învățat să adopt stilul lor de viață. Așa am ajuns să mănânc orezul de pe frunzele de banană în loc de farfurie sau să nu mai folosesc furculița atunci când înmoi bucățile de roti canai în sosul de curry.

Cu toate astea, am fost destul de sceptică atunci când am primit suc de mango într-o pungă legată la gură, în care era vârât un pai. După ce am mai petrecut ceva timp în George Town, nu mi s-a mai părut deloc ciudat ca și mâncarea să fie servită în același mod.

Am vizitat un sat plutitor

Am luat un longtail boat și am ajuns pe insula Panyee, unde o mână de oameni își duc traiul într-un fel atipic. Locuințele lor sunt construite pe niște piloni ridicați în mijlocul întinderilor de apă, însă acest lucru nu reprezintă pentru ei un impediment de a avea o viață ca a celor de pe uscat. Cresc găini legate de copane cu frânghia, ca să le țină la adăpost de valuri, dar au și un teren de fotbal gonflabil. Echipa locală a reușit chiar să fie printre primele din clasament. Asta zic și eu ambiție.

Am împărțit camera cu șopârlele gecko

Bungaloul reprezintă o cazare ieftină și la îndemână, iar eu nu am stat deloc pe gânduri atunci când am găsit o astfel de căsuță suspendată, în apropierea plajelor thailandeze. Eram încă novice în ale backpacking-ului și nu știam că astfel voi fi nevoită să împart camera cu simpaticele șopârle gecko, care se strecoară printre scândurile distanțate și se plimbă în voie pe pereții încăperii, printre așternuturi și bagaje. Am stat în alte locuri care n-aveau piscină, așa că până la urmă am lăsat șopârlele-n pace, să-și vadă de treaba lor și am văzut partea plină a bazinului. 

Am mers cu ia-mă nene

Uneori a fost destul de dificil să ajung dintr-un loc în altul, din cauza rețelei deficitare de transport public. În zona deluroasă din Cameron Highlands nu circulă nici autobuze, nici tuk tuk-uri, așa că în locul mersului pe jos, am preferat să stau la ocazie. Se pare că localnicii nu sunt prea obișnuiți cu fețele noi căci, contrar a ceea ce se vede la televizor, puțini au fost cei care au oprit. Totuși, lucrurile sunt simple – imediat ce mașina frânează, sari în carlingă cu tot cu rucsac, iar când vrei să cobori, e suficient să bați de două ori în geam. Easy peasy, n-ai de ce să te gândești de două ori când vine vorba de un drum gratis. 

Am plătit doi dolari la un restaurant Michelin

În Singapore există un hawker (food cart) apreciat în special pentru puiul în sos de soya, pe care îl prepară încă din 2009. Șapte ani mai târziu, locul a fost inclus în ghidul Michelin și, chiar dacă numărul clienților a crescut semnificativ de atunci, prețul a rămas același – doar doi dolari singaporezi pentru o porție consistentă.

Până în 2021, a fost cea mai ieftină mâncare premiată cu stele Michelin din lume, asta pentru că anul trecut restaurantul lui Chan Hon Meng a pierdut distincția. Dacă ajungi în Singapore, merită totuși să treci și asta pe lista. Mie mi-a plăcut mai mult roast pork, așa că nu prea contează steaua aia.

Am înotat într-un infinity pool cu vedere spre turnurile din Malaezia

la Crângași nu am piscină

Contrar preconcepțiilor, cazarea cu acces nelimitat la piscina infinity a fost una dintre cele mai convenabile pe perioada șederii în Asia, căci pentru nici 20 dolari pe noapte, am admirat orașul de la înălțimea celor 37 etaje. Locul este destul de renumit în industria travel, însă cu toate astea nu a fost deloc aglomerat și am putut să mă bălăcesc în voie, cu turnurile gemene Petronas pe fundal. 

Am luat prânzul într-o plantație de orez

Pentru unii ar putea părea banal, însă experiențele culinare de acest fel pot fi într-adevăr unice. Pentru a spori efectul timpului care se scurge domol și întoarcerii la traiul simplu, nu trebuie să faci mare lucru – este suficient să te descalți, să te așezi pe podeaua colibei din lemn din mijlocul câmpului de orez și să te bucuri de priveliștea din fata ochilor. Orice ai alege să mănânci, sunt sigură că meniul ți se va părea desăvârșit în acest cadru idilic. 

Am băut ceai în cea mai mare plantație din Asia de Sud-Est

Întinsă pe o suprafață de peste 3 200 hectare, adică 32 milioane mp, BOH Tea Plantation din ținuturile înalte ale Malaysiei este cea mai mare, dar și cea mai veche plantație de ceai. Fie că ești curios să cunoști istoria locului, ori vrei să mănânci o prăjitură cu ceai verde sau poate doar să privești culegătorii într-o zi obișnuită la muncă, îți garantez că experiența va fi ca o gură de aer proaspăt. Cine ar fi zis că ceaiul negru, verde și alb provin de la aceeași plantă, culeasă în diferite stadii și lăsată la fermentat timp diferit? 

Am băut un cocktail la ultimul etaj al hotelului Marina Bay Sands

Nu îți poți da seama de grandoarea locului decât după ce urci la ultimul etaj al hotelului Marina Bay și privești tot ce e dedesubt. Nu am mai fost în niciun alt oraș unde să mi se pară că sunt personajul unui film SF, însă aici totul pare desprins dintr-o realitate paralelă. Barul este deschis oricui și funcționează pe bază de rezervări. Priveliștea merită toți banii și între noi fie vorba, prețul este mai mult decât rezonabil pentru ceea ce primești. În caz că te hotărăști să urci pe puntea suspendată care unește cei trei zgârie-nori, trebuie să fii atent la dresscode, pentru că au reguli clare cu privire la ținută.

Am urcat pe o platformă din sticlă la sute de metri înălțime

Turnul KL din Kuala Lumpur este al șaptelea cel mai înalt din lume, cu o platformă panoramică de observație amplasată la 276 de metri de sol. Nu îmi amintesc mare lucru din ce am văzut prin podeaua transparentă, însă dacă tu nu ai rău de înălțime, te poți bucura cu adevărat de experiență. Trebuie însă să te înarmezi cu puțină răbdare, pentru că rândul tău este dat de numărul bonului de ordine și sunt destul de mulți cei care vor să se pozeze la înălțime. 

Am urcat pe cel mai lung pod curbat și suspendat din lume

Mi-am testat din nou limitele și rezistența la stres în Langkawi, pe Sky Bridge, podul de șapte sute de metri înălțime, care are pe alocuri și pasaje transparente. Faptul că este construit pe un singur pilon de sprijin nu m-a ajutat să mă relaxez și aș fi luat-o la sănătoasa dacă aș fi știut unde este capătul. Dacă ești mai curajos ca mine, ai șansa să te bucuri de natură așa cum a lăsat-o maică-sa, căci de jur împrejur se întinde pădurea tropicală, iar în depărtare vezi insulele din arhipelag străpungând albastrul mării. 

Am mâncat vestitul durian

Ai nevoie de mănuși dacă vrei să mănânci durian

Cei mai mulți sunt reticenți să încerce ceva cu un miros specific atât de neplăcut, de sulf, ouă clocite și șosete murdare, însă eu am ținut neapărat să gust durianul, supranumit și regele fructelor. Deși mirosul e într-adevăr oribil, fructul țepos este un paradox alimentar, căci pe cât de urât pute, pe atât de bun e la gust. Either you love it or you hate it, nu există cale de mijloc. Din cauza duhorii sale puternice, durianul este interzis în hoteluri și în transportul public în Asia de Sud-Est. Legenda spune că un avion nu a mai plecat de la sol din cauza mirosului de durian venit dinspre cală și s-a pus în mișcare abia după ce fructul a fost îndepărtat. Ai avea curaj să-ncerci? 

Pe final, ceva ce nu ar trebui să faci

Cica și ciocolata face bine cand ai Dengue

Am făcut febra Dengue – febră, frisoane, vărsături și erupții, le-am bifat pe toate. Când credeam că am depășit momentul critic, au apărut și sângerările interne, însă până la urmă totul s-a terminat cu bine datorită medicilor care m-au ținut sub supraveghere mai bine de o săptămână.

Dacă te aventurezi în zone unde există risc mare să te îmbolnăvești, precum Malaezia, Filipine și Indonezia, trebuie să știi că repelentele de la noi nu au niciun efect împotriva țânțarilor care transmit această boală. În plus, nu există niciun tratament specific, tot ce poți să faci este să te hidratezi și să iei un paracetamol. Până la urmă, o călătorie în Asia nu înseamnă doar fun and games.

În ultimii ani, aceste apartamente pentru sex au devenit foarte răspândite în Franța. Influențate de succesul filmului Fifty Shades of Gray și inspirate de hotelurile cu tematică sexuală din Japonia, Brazilia sau Mexic, acestea sunt niște camere sau apartamente pentru cupluri cu o atmosferă șic, plăcută și romantică. Conform estimărilor profesioniștilor din domeniu, în prezent există aproape o mie de astfel de camere în Franța.

Ele oferă diverse servicii, în funcție de sumele investite și de contextul dorit de proprietari. „Toate au un substrat obraznic, dar e mai mult sau mai puțin explicit sau subtil”, explică Samuel, manager al unei astfel de camere și cofondator al Love'nspa, una dintre principalele platforme care aduc la un loc camere pentru sex din Franța și din Belgia. Unele se bazează mai mult pe decorații cu conotații sexuale, altele oferă și accesorii BDSM.

Deschisă în 2020, camera pentru sex din Rennes face parte din ultima categorie. Pe site, promite, pe lângă trei accesorii erotice, „o imersiune într-un univers idilic, pentru o noapte obraznică sau un weekend romantic […] un apartament de o sută de metri pătrați cu decorații neobișnuite, care îți va oferi contextul perfect pentru dragoste și sex”. Sunt încântat că iubita mea a fost de acord să mă însoțească, pentru că ar fi fost foarte dezamăgitor să fac investigația asta singur.

Ca preț, te costă 250 de euro pe noapte, o sumă medie în acest sector al pieței care probabil va deveni foarte profitabil. „Trebuie să ai fonduri pentru început, ca să nu oferi condiții de doi lei. Sectorul nu e încă saturat, dar există concurență”, mi-a zis Baptiste, proprietarul a două camere pentru sex din Metz. „Și poți să-ți arzi aripile, pentru că serviciile trebuie să fie ireproșabile, mai ales curățenia”, a zis Samuel de la Love'nspa. La prețul ăsta, ar fi culmea să dai peste o pată de spermă în sufragerie.

Ajunși la locație, suntem întâmpinați de Celine, gazda noastră. E o prietenă a proprietarului, Didier, care are grijă de apartamentul din Rennes, pentru că proprietarul se ocupă de alte două apartamente similare aflate la cincizeci de kilometri distanță.

„Nu e nimic mai detestabil decât să închiriezi o cameră de hotel și să te confrunți cu privirea persoanei de la recepție, care știe foarte bine de ce ai venit acolo”, a zis Baptiste. Dar aici avem de-a face cu persoane foarte prietenoase și relaxate, care te ajută să te simți confortabil.

De cum intrăm, privirea ni se oprește pe crucea Sfântului Andrei, instalată majestic spre capătul coridorului central. Pe ea îți poți lega partenerul sau partenera de încheieturi și glezne. „Avem și instrucțiuni pentru clienți”, ne-a zis Celine. Eu n-am mai văzut un astfel de accesoriu decât în filmele porno obscure. Ceva mai târziu, când o inspectăm, observăm niște amprente de la alți vizitatori. Ni se face poftă.

Ce să-ți mai zic, nu sunt expert în lux, dar apartamentul ăsta pare să fie luxos. Coridorul central dă spre o sufragerie luminoasă cu un televizor imens, o boxă, două fotolii din piele, un bar cu o bară pentru dans, o canapea tantra, special concepută ca să faciliteze anumite poziții sexuale, cât și un leagăn erotic. Această cameră comunică direct cu o bucătărie ultra echipată, unde găsești toate tigăile și oalele pe care ți le poți imagina.

În dreapta coridorului, după ce trecem de faimoasa cruce, dăm peste un duș spațios, dotat cu un tub mare de lubrifiant, situat chiar lângă dormitor. În fața patului decorat cu petale de trandafir e un alt televizor imens. În capătul camerei e o saună. Peste tot pe pereți sunt fotografii sau desene cu conotație sexuală, chiar și la baie. Didier, proprietarul, ne-a zis că apartamentul a fost al lui înainte să-l transforme în unul pentru sex. „E un tip excentric de fel”, ne-a zis Celine ziua următoare.

Înainte să plece, gazda ne-a lăsat un număr de telefon să o sunăm în caz că avem nevoie de ceva. M-a bușit râsul la gândul că poate o s-o sun pentru că s-a întâmplat ceva tâmpit, gen s-a blocat iubita mea în leagăn. Sigur pereții ăștia au văzut multe astfel de întâmplări. După câteva secunde interminabile în care tipa nu reușește să închidă ușa, suntem în sfârșit singuri. Primul pas e să tragem obloanele, pentru că ferestrele dau spre stradă. Izolarea fonică e destul de slabă, ceea ce înseamnă că auzim bine traficul din Rennes.

Mă uit mai atent prin apartament, în timp ce iubita mea citește pe scaunul tantra. „E foarte bun pentru spate”, îmi zice, după care se întreabă câte persoane or mai fi stat pe el și cum l-or fi folosit. Oglinda de pe tavan i se pare perfectă pentru făcut selfie-uri din noi unghiuri. Apoi se dă în leagănul erotic ca un copil fericit, cu o inocență dezarmantă.

Pe masa din bucătărie, printre petale de trandafir, o sticlă de vin ne așteaptă cuminte într-un suport în formă de penis. Dar e goală, doar de decor. Ni se oferă, în schimb, o șampanie gratis din partea casei. Decorul e un amestec de lux, romantism și vulgaritate.

Dar la nivel de confort, nu am de ce să mă plâng. Oricât de pretențios ai fi când dai 250 de euro, chiar nu prea ai ce să critici. Sauna a fost superbă, chiar dacă era să o stric la un moment dat, pentru că m-am jucat prea mult la butoane. Ieșit de la căldură, îmi pun un halat pufos, brodat cu numele cazării – îmi imaginez că numai bogătanii și snobii poartă așa ceva. Îmi torn un pahar de șampanie și sorb elegant.

Toți proprietarii camerelor pentru sex pe care i-am contactat m-au asigurat că nu au doar clienți bogați. Doar Samuel, cofondatorul platformei Loven'spa, crede că aceste camere sunt rezervate mai mult bogaților. „Am înțeles că unele camere au fost închiriate de fotbaliști sau actori mari. Clienții foarte bogați au pretenții mari, dar sunt dispuși să plătească până la o mie de euro pe noapte”, a adăugat el.

Didier a zis că urmează să deschidă alte camere într-o casă nouă pe care tocmai a cumpărat-o pe care le va închiria cu opt sute de euro pe noapte. „Trebuie să fii un pic nebun ca să faci asta, pentru că e un risc. Dar e un risc care-mi place”, a zis el. L-am întrebat ce părere ar avea dacă în camera lui ar veni lucrătoare sexuale sau s-ar filma filme porno. „Nu mă deranjează foarte tare, dar oricum am camere la intrarea în fiecare apartament și sunt foarte atent. Dacă mi se pare dubios vreun client, îl țin sub observație.”

L-am întrebat dacă nu se simte ciudat uneori să le închirieze altor persoane un loc pentru plăceri sexuale. „Ideea e ca oamenii să petreacă o seară mișto sau mai multe într-un loc de vis. Nu are de ce să mi se pară ciudat.”

Articolul a apărut inițial în VICE Franța.

Între munții împăduriți, lângă Fukushima, există Iino.

În orașul cu mai puțin de o mie nouă sute de locuitori e liniște. Drumurile abandonate nu duc nicăieri și unele magazine rămân închise tot anul. Un strat fin de praf acoperă centrul turistic al orașului. 

Dar în ciuda tăcerii ciudate există indicii că Iino nu este doar un alt oraș părăsit.

Peste tot prin oraș vezi statui cu extratereștri. Mascota orașului este un extraterestru alb mic care pilotează o farfurie zburătoare aurie și apare în vitrinele închise, în magazinele locale de suveniruri și în piața goala a orașului. Deloc suprinzător, unul dintre cele mai apreciate feluri de mâncare în Iino este ramen, servit într-un castron făcut din pietre, despre care se zvonește că atrag vizitatorii extratereștri. 

Poveștile despre vizite extraterestre și aterizări de nave misterioase au apărut în Iino încă din anii 1970. Tsugio Kinoshita, un cercetător de obiecte zburătoare neidentificate, a spus că a văzut pentru prima oară un astfel de OZN în 1972, la vârsta de 25 de ani.

Kinoshita era într-o drumeție pe un munte din prefectura Fukushima cu patru prieteni, când deodată a apărut în fața lor o formă asemănătoare farfuriei. „Chestia asta a apărut în fața mea. Pornea și se oprea pe cerul albastru. Apoi, dintr-o dată, a dispărut”, a spus el pentru VICE World News.

Tsugio Kinoshita, care crede că extratereștri au vizitat Pământul, descrie când a văzut prima lui farfurie zburătoare. Foto: VICE News Tonight

În septembrie 2020, Japonia a lansat protocoale ca să analizeze fenomenul aerian, lucru care a încurajat locuitorii din Iino, care cred în extratereștri, să deschidă în iunie primul laborator din țară pentru observarea OZN-urilor. În prezent un cercetător cheie în cadrul laboratorului OZN din Iino, Kinoshita crede că extratereștrii au încercat să-l contacteze ca să-l anunțe că există. „Suntem și noi aici, de partea cealaltă a cerului. Cred că au vrut doar să știm asta”, a spus el.

În Iino, poveștile despre extratereștri s-au axat de zeci de ani în jurul Muntelui Senganmori, în formă de piramidă, și a sălbăticiei din apropiere. Vârful a dat naștere la zvonuri că ar fi fost construit artificial de extratereștri. Unii chiar cred că sub el se află o bază aeriană extraterestră. 

Zvonurile au început cam în aceeași perioadă în care Iino, la fel ca multe alte orașe rurale din Japonia, a început să se confrunte cu îmbătrânirea populației și natalitatea scăzută. Temerile de otrăvire cu radiații i-au făcut pe locuitori să plece în masă după ce cutremurul de la Tohoku din 2011 a declanșat tsunami devastatoare și prăbușirea centralelor nucleare din prefectura Fukushima, care a ucis peste 18 mii de oameni.

„Oamenii cu copii au plecat din prefectură și nu se vor mai întoarce. Au trecut zece ani, dar nu se vor mai întoarce”, a spus directorul de la laboratorul OZN din Iino, Toshio Kanno pentru VICE World News.

De la presupusa sa întâlnire din 1972, Kinoshita și-a dedicat timpul descoperirii celor mai mari mistere ale universului și a colectării de cât mai multe informații despre viața extraterestră. Strânge, în ceea ce consideră a fi un ziar, toate întâlnirile cu extratereștri pe care i le raportează oamenii. 

„Nu resping poveștile oamenilor. În primul rând, ascult ce au oamenii de spus și apoi trag ce concluzii pot, le transcriu și improvizez un ziar”, a spus el.

Documentarea este cheia. „Primul și cel mai important scop este să colectez clipuri video și fotografii” cu obiectele, a spus directorul laboratorului OZN, Kanno.

Pentru Kanno, colectarea acestor date ar putea demonstra că extratereștrii există. „În lumea asta, în universul larg, sunt sigur că există un fel de creatură, în afară de noi, care nu locuiește pe Pământ”, a spus el. Kanno nu a văzut nicio navă de extratereștri, dar crede că se va întâmpla la un moment dat. 

Centrul acceptă rapoarte internaționale despre viața extraterestră, apoi investighează fiecare afirmație din sursele oferite să stabilească dacă este credibilă. 

Printre dosarele sale, laboratorul deține și aproximativ 935 de copii ale rapoartelor CIA declasificate, oferite de către avidul cercetător japonez de OZN-uri, Kinichi Arai. 

Despre orașul Iino din Fukushima se spune că atrage creaturile extraterestre. Foto: VICE News Tonight

Kanno a spus că cele mai puternice dovezi despre formele de viață extraterestre colectate de centru sunt rapoartele CIA declasificate despre obiecte zburătoare care nu sunt operate de oameni. Centrul are și fotografii cu asemenea obiecte trimise de martori care cred că farfuriile zburătoare au fost operate de către extratereștri. 

Rapoartele CIA, publicate recent de serviciile de informații din SUA, documentează mai multe obiecte zburătoare inexplicabile, detectate pe parcursul a aproape două decenii. Într-un caz, din 2014 până în 2015, piloții din Marină au raportat că au fost uimiți de obiecte zburătoare care puteau ajunge la 9 144 de metri cu viteze hipersonice, fără motor vizibil. Deși oficialii americani n-au găsit nicio dovadă de tehnologie extraterestră, n-au putut nici s-o excludă.

Japonia însăși are propria istorie de apariții de OZN-uri. Poveștile despre o navă goală în formă de farfurie care a aterizat pe coasta nord-estică a prefecturii Ibaraki, unde este localizat Muntele Senganmori, datează încă din 1803, cu peste un secol înainte de aparițiile din Iino. Documentele istorice, inclusiv ilustrații, descriu o femeie cu fața palidă care se întoarce pe țărm într-un vas care arată ciudat de asemănător cu o farfurie zburătoare. 

Fosta prima doamnă a Japoniei, Miyuki Hatoyama, și-a amintit că a fost răpită de extratereștri într-o farfurie zburătoare în formă triunghiulară. Hatoyama a scris într-o carte pe care a publicat-o în 2008: „În timp ce corpul îmi era adormit, cred că sufletul meu a călătorit pe un OZN în formă triunghiulară și a fost pe Venus”. A dat titlul cărții „Very Strange Things I've Encountered”.

Dar în spatele efortului de a face din Iino un centru și mai mare de urmărire a extratereștrilor se află și speranța de renaștere a orașului. 

Cu mult timp înainte să fie creat laboratorul de cercetare extraterestră în Iino în 2020, orașul înființase UFO Fureaikan în 1992, un muzeu care documentează presupusa viață extraterestră. Orașul a primit fonduri de la guvernul japonez, care a distribuit granturi între 1988 și 1989 ca să revitalizeze regiunile neinteresante. În interior, muzeul expune statui cu diverse reprezentări umane despre extratereștri, literatură despre astfel de creaturi și proiectează un film despre lumea extraterestră. 

Kanno, directorul laboratorului OZN, a spus că aproape jumătate dintre vizitatorii centrului sunt turiști din afara prefecturii Fukushima. „Asta se datorează faptului că mulți oameni sunt interesați de OZN-uri. Când oamenii vin aici duc la revitalizarea orașului”, a spus el.

Deși muzeul e departe de a face profit semnificativ, Kanno a spus că are un scop mai mult decât financiar - este un spațiu pentru cei care cred în necunoscutul care există dincolo de realitatea imediată.

„Este un univers mare, așa că există multe moduri de a privi ceva. Cred că e foarte important să avem visuri”, a spus el.

Un fanatic al trenurilor de când se știe, GifGas s-a apucat de train-hopping după ce a văzut clipuri cu Stobe the Hobo, un american care a călătorit astfel prin State și și-a documentat experiența pe YouTube. GifGas a locuit în apropiere de un depozit de mărfuri și a putut urmări cum circulau trenurile și când plecau. A început să studieze cu atenție programul trenurilor ca să-și planifice prima călătorie.

„Într-o zi am găsit un tren care mergea din Zeebrugge la Milano. L-am sunat pe amicul meu Rico, cu care fac graffiti, și l-am întrebat dacă vrea să călătorească gratuit cu mine”, îmi spune el la o bere într-un bar din Bruxelles. „Trenul trecea prin Elveția, Germania și ajungea în italia 13 ore mai târziu. Nu m-am mai oprit după acea călătorie. E ca un drog.”

„Train-hopping îți oferă sentimentul că faci ceva unic despre care nu știe aproape nimeni”, adaugă el. Pasiunea lui pentru aceste călătorii trece dincolo de adrenalină sau de un drum gratuit. „Îți oferă o altă perspectivă: Sunt niște condiții atât de extreme, încât atunci când ai de-a face cu situații dificile în viață, îți aduci aminte de momentele alea și-ți dau putere.”

Fotografia asta a fost făcută de amicul și partenerul de train-hopping al lui GifGas, Rico, într-una din călătoriile lor. Foto: Rico

Până acum a făcut în jur de 40 de astfel de călătorii, fie singur, fie cu prieteni la fel de aventuroși precum Rico, care a contribuit cu fotografiile pentru acest articol. Planificarea unei călătorii durează de la o săptămână la câteva luni. După ce consultă Google Maps, programul companiei feroviare și ocazional observatorii locali de trenuri, își face ghiozdanul și se aventurează sperând că totul va fi ok. „La train-hopping iubesc că nu știi unde o să ajungi”, spune el. „Sunt aventuri planificate, dar presupun și multă improvizație.”

Când călătorește vrea să vadă „cât mai mult dintr-o țară. Nu sunt interesat să merg în locuri turistice. Îmi plac satele mici, locurile unde poți vedea o cultură diferită de a ta”.

În urmă cu ceva timp, GifGas și doi parteneri de-ai lui de călătorie au petrecut noaptea în grădina unui străin la mama naibii în România. În loc să-i dea afară din curtea lui, proprietarul casei le-a adus cafea. „După aceea ne-a dus la un bar cu prietenii lui”, își amintește GifGas. „Le-am spus că plănuiam să dormim în pădure în noaptea aceea și n-au vrut să audă. Așa că am stat la unul dintre ei acasă și a doua zi de dimineață ne-a făcut chiar și micul dejun.”

Shiey, un al train-hopper cu canal de YouTube care prinde o cursă într-o zi răcoroasă. Foto: GifGas

Nu merge mereu totul ca pe roate. Prima experiență de train-surfing a lui GifGas - despre care a făcut vlogging în 2019 - a ajuns la știrile belgiene. Când a realizat că ce făcea putea să-l coste doi ani de închisoare, a început să-și protejeze identitatea, de aceea a vorbit cu noi doar anonim.

GifGas a avut parte de cea mai înfricoșătoare experiență în Italia. A subestimat faptul că, fiind o țară de graniță europeană, are securitate sporită. Gardienii au prins echipa - pe GifGas, Rico și amicul lor de train-hopping, Shiey - la granița italo-austriacă. Până a tras trenul în depou, îi așteptau zece.

Au oprit trenul ca să prindă trioul, dar au reușit să fugă în munți. „Au crezut că eram migranți și s-au mobilizat brusc. Câteva minute mai târziu am văzut că un elicopter ne căuta. Era ca și cum aș fi avut cinci stele pe Grand Theft Auto”, a spus GifGas. „Am traversat munții ca să ajungem în Austria și acolo nu ne mai puteau face nimic. Nu mâncasem nimic, eram epuizați, dar a fost unul dintre cele mai mișto momente din viața mea.”

Rico în timpul călătoriei periculoase la granița austro-italiană. Foto: Gifgas

GifGas acceptă că nu toate călătoriile sunt un succes total, dar cu toate astea este mulțumit de stilul de viață pe care l-a adoptat. „Sunt momente când nu mai poți face față. Trebuie să dormi în pădure și nu știi dacă te va ataca vreun animal sălbatic sau o să apară un fermier cu pușca”, spune el. „Dar când treci prin genul ăsta de chin, apreciezi și mai mult momentul sosirii.”

Vezi mai jos mai multe poze din aventurile europene ale lui GifGas și ale prietenului său, Rico.

Foto: Rico (@lounger03)

Foto: Rico

Foto: Rico

Foto: Rico

Foto: Rico

Foto: Rico

Foto: Rico

Foto: Rico

Foto: Rico

Photo : GifGas

Foto: Rico

Foto: Rico

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.