Am fost la noua cafenea cu pisici din Montreal, pe ciuperci

Fotografii de Stephanie Mercier Voyer

Am o relație defectă cu pisicile. Câteodată, creaturile astea fac o pauză din activitățile lor, cum ar fi căcarea în cutiuță sau mișunatul prin colțuri întunecoase, ca să mă privească cu indiferență sau lipsă de încredere, dar cam asta e tot. Am făcut un fel de înțelegere să ne doară în cur – pe mine de ele și pe ele de mine. Așa că atunci când VICE m-a rugat să vizitez noua cafenea cu pisici care s-a deschis în Montreal, relația mea disfuncțională cu pisicile a devenit deodată importantă.

Café des Chats e prima instituție de acest gen deschisă în Canada. Dacă nu cunoști conceptul de cafenea cu pisici, află că e pur și simplu o cafenea în care trăiesc multe pisici. Inițial, gândul de a bea espresso într-o cameră în care mișună creaturi indiferente cu gheare mi s-a părut un coșmar. Dar privită din unghiul potrivit, era o ocazie de a-mi înfrunta fricile și de a-mi repara relația cu felinele.

Totuși, m-am gândit că n-o să rezolv nimic și nici n-o să mă simt bine dacă mă duc acolo în starea mea emoțională actuală, așa că am hotărât să iau niște ciuperci înainte să trec pragul casei pisicilor.

Am vorbit cu proprietara, Nadine, cu câteva zile înainte de vizită, și a fost de acord să mă primească cu jumătate de oră înainte de începerea programului, vineri, la 9.30 dimineața. M-am întâlnit înainte cu Stephanie (fotografa) ca să beau ceai de ciuperci și să-mi pun gândurile în ordine. M-am așezat pe marginea canapelei ei la ora 8:45 și am sorbit gurițe mici în timp ce priveam razele de soare reflectate pe bibiliotecă.

După ce am terminat ceașca, am mers cu bicicletele spre cafenea și când am ajuns, mi-a făcut o fotografie în care râd nervos.

Încă aveam mintea limpede, dar aveam o mâncărime în vârfurile degetelor și știam că sunt pe drumul cel bun spre Orașul Ciupercilor. M-am uitat la Stephanie, care se juca cu aparatul foto, și mi-am dat seama că ea o să fie singura persoană din încăpere care o să știe că sunt tripat. Speram din toată inima ca lucrurile să nu scape de sub control.

Co-proprietarul, Youseff, ne-a văzut în fața cafenelei și a ieșit să ne salute.

„Bine ați venit, intrați!”

În drum spre intrare, mi-am intersectat privirea cu o pisică albă care stătea la fereastră. M-am întrebat dacă îmi putea simți intențiile duplicitare.

Am intrat pe ușă și am ajuns în zona de așteptare, unde pe pereți erau aliniate fotografii înrămate cu pisicile. Ne-am plimbat prin fața lor cu mâinile la spate, de parcă ne aflam în vreo galerie de artă.

Nadine a intrat în încăpere cu un zâmbet cald pe față, îmbrăcată într-un tricou cu pisici, și ne-a condus în cafenea. Cum nu mai era nici un vizitator, încăperea arăta ca un fel de academie privată pentru pisici cu o fântână arteziană, castronele strălucitoare, obiecte de cățărat și o inscripție pe peretele principal: „Pisica e regină”. În timp ce digeram tot ce vedeam în jur, am început să văd scântei la colțul ochilor, ca niște licurici.

Nadine mi-a făcut turul cafenelei în timp ce-mi povestea despre pisici. Îmi venea foarte tare să râd, să chicotesc ca o școlăriță. Care era faza cu oaza asta ridicolă cu pisici? De unde proveneau găluștele astea pufoase cu ochi? Nadine umbla de colo-colo ca o prințesă a pisicilor; ridica pisicile în brațe de parcă erau niște coșuri cu fructe. Era incredibil. Mi se uscase gura, așa că am cerut niște apă. Îmi simțeam corpul străbătut de un fior rece.

În momentul acela, lucrurile s-au schimbat și camera a părut să se încetinească – ca un motor care se oprește sau ca atunci când se micșorează luminile la începutul unui film. Pereții au devenit lucioși, iar vocea Nadinei a căpătat o textură ondulată, dubioasă. Încercam să mențin contactul vizual și să par prezent, dar simțeam cum alunec într-o gaură neagră. Eram foarte conștient de propria piele, pe care o simțeam ca pe un costum elastic de broască. Eram fascinat de sprâncenele Nadinei, care îi săreau în sus și în jos ca două omizi în timp ce vorbea.

„Trebuie să merg la baie!” am spus cu cea mai serioasă voce de care eram în stare.

Am închis ușa de la baie și am respirat adânc. M-am dus la chiuvetă și mi-am dat cu apă pe față. Ce bună e apa! Hai, concentrează-te, mi-am ordonat. Apoi m-am uitat în oglindă. Mare greșeală. Pielea de pe față îmi respira ca prin niște branhii de pește, mă simțeam ca un personaj din Avatar. Ochii îmi deveniseră dilatați ca niște farfuriuțe.

M-am uitat în jur și am privit încăperea. Era calmă, prietenoasă, scăldată în razele soarelui. N-aș fi vrut să mai plec de aici, dar simțul responsabilității m-a împins pe ușă afară.

Youssef mă aștepta la o masă cu o cafea și o gustărică. M-am așezat cât de relaxat am putut și l-am întrebat: Cum a început ideea asta cu pisicile?

Mi-a spus că o plănuise cu Nadine de ceva vreme și că a dormit în cafenea cu pisicile timp de trei luni înainte s-o deschidă, ca să se asigure că e ok să le lase să doarmă acolo peste noapte. Eram preocupat de cafeluță și de gustare, așa că nici nu mă uitasem bine la el încă. După o vreme mi-am dat seama că nu mă pot holba veșnic la lucrurile de pe măsuță, așa că am ridicat privirea spre el. Ochii i se învârteau încetișor ca niște discoboluri, iar obrajii îi fluturau ca două fleici de carne. Părea desprins dintr-un desen animat de groază și m-am uitat la el îngrozit și fascinat, în timp ce-mi povestea entuziast despre afacerea lui.

Am făcut un compromis: mă uitam trei sferturi din timp la fața lui și un sfert îmi aruncam privirea la zidul de cărămidă din spatele lui. În timp ce priveam zidul, am realizat că toate cărămizile se jucau și-și schimbau încontinuu locurile, iar una rămânea mereu pe dinafară, ca în jocul acela cu scăunele pe care îl jucam la grădiniță.

Yousseff se oprise din vorbit și mi-am dat seama că-mi pusese o întrebare:  „Îți place cornul? Importăm produsele de patiserie din Italia.”

Era cât pe ce să-l întreb ceva despre cărămizile dubioase, dar până la urmă m-am liniștit și i-am spus că era un corn delicios.

Yousseff a trebuit să plece și ne-am strâns mâna. M-am întrebat dacă suspectase ceva sau dacă i se păruse cel mai dubios interviu din viața lui. Simțeam iubire și puțină vinovăție față de cei doi, care erau atât de bine intenționați, dar eram epuizat de ce mi se întâmpla și simțeam nevoia de o schimbare.

Am fost atras imediat de copăcelul din covorașe cu pisici lungite la soare lângă geam. Ce creaturi magice, glorioase. Ce fărâme de viață pline de inspirație!  Fiecare atârna pe o ramură a copăcelului și toate își întindeau lăbuțele leneș. Mă simțeam mult mai puțin panicat decât când avusesem de-a face cu oameni.

Oamenii erau secundari în regatul pisicilor. După cum zicea și Nadine, ele erau starurile spectacolului. M-am și gândit: Oare ce caută aici maimuțele astea din carne, fără blană, cu dinți imenși, care zdupăie prin casa pisicuțelor, trântesc ușile și vorbesc tare?

În timp ce împărțeam un pahar cu apă cu un pisoi care se bucura de soare, ăsta micu’a început să-mi povestească despre moartea tragică a lui Joan Rivers. Părea că înțelege fragilitatea vieții mai bine decât orice altă persoană pe care o cunoscusem. M-am uitat în ochișorii lui și am înțeles deodată că era reîncarnarea lui Joan Rivers și că această minunată doamnă a comediei mă lăsa s-o mângâi peste tot, ceea ce mi se părea un pic ciudat, dar și foarte plăcut.

Ezitam să interacționez cu creaturile magice, dar Stephanie m-a încurajat să abordez una dintre ele și după aia a început să înghesuie pisici pe mine. Una dintre ele s-a dat pe parchet ca pe ghețuș și apoi s-a cățărat pe spătarul scaunului meu. Cum putusem să trăiesc toată viața fără creaturile astea atât de minunate?

M-am apropiat cât mai tare de copăcelul artificial, ca să simt că fac parte din comunitate. Am atras atenția unor clienți, care păreau la fel de lipsiți de energie ca și pisicile, dar mă priveau dezaprobator. Am observat lângă mine un tip care avea o aură superbă, așa că m-am prefăcut că citesc o carte despre pisici și am schimbat câteva vorbe cu el.

Purta sandale, sorbea cappucino cu paiul și citea și el o carte. Mi-a spus că era scriitor de foarte vreme și că dăduse șase sute de dolari la veterinar pentru că pisica lui avea probleme digestive.

În timp ce vorbea, mi-am închipuit că provenea dintr-o dimensiune imaginară numită Gork, unde principala monedă erau murăturile. Nimeni nu se punea cu el pentru că avea cea mai șmecheră fermă de murături din Central Gork - și avea niște verișori care te puteau trimite înapoi în timp și te obligau să-ți împuști bunicul, ca să nu te mai naști niciodată.

În momentul acesta deja renunțasem să mai încerc să par normal, pentru că pe pisici nu le interesa că eram pe droguri psihedelice. Am zis la revedere cărămizilor mișcătoare, copăcelului, fântâniței, lui Nadine și lui Yousseff și am intrat în lumea reală.

În comparație cu atmosfera relaxantă, terapeutică din Café des Chats, strada părea o cursă de psihopați. Voiam să le spun tuturor să încetinească. Nu știu dacă toate pisicile au abilitatea de a răspândi înțelepciune în lume, dar cele opt pisici din cafeneaua magică de pe strada St.Denis sigur au capacitatea asta, mai ales dacă iei ciuperci în preajma lor.

Urmărește-l pe Stephen Keefe pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre pisici:

Pisici clonate

Pisici, cocaină și bani

O vizită la singurul sanctuar plutitor pentru pisici din lume

Pisici confuze împotriva feminismului