Soci era un oraș la fel de dubios și înainte de Olimpiadă

Acum șapte ani, am fost trimis în Soci ca să fac cel mai cretin lucru pentru care cineva poate fi trimis la 11 000 de kilometri distanță. Am fost plătit ca să zbor până la Soci și să organizez un concurs internațional de frumusețe pentru femei căsătorite. Bineînțeles, excursia a fost plină de obstacole și greșeli ale guvernului rus. Cu toții am citit despre olimpicul care a trebuit să spargă o ușă de baie ca să poată trece, despre torța care se tot stingea, despre incidentul cu cercurile olimpice de la ceremonia de deschidere și de nenumăratele probleme care au împânzit Jocurile Olimpice din 2014.

Am mai scris eu deja despre cum și-au bătut rușii joc de noi și ne-au trimis într-o excursie surpriză până în Cecenia. Acum voi detalia perioada petrecută în Soci și vă voi povesti cum n-am fost deloc surprins de tona de gafe și dezastre de PR care au caracterizat aceste Jocuri de Iarnă. Asta s-a întâmplat acum șapte ani (chiar în anul în care s-a anunțat că Jocurile Olimpice se vor ține la Soci), iar eu am fost beat în 99% din timpul cât am stat acolo, așa că voi împărtăși cu voi cele câteva momente pe care mi le amintesc clar.

Dr. Vodka

Ăștia nu se joacă cu vodca în Rusia. Vodca e peste tot, tot timpul și e o lipsă crasă de respect să refuzi un pahar (cel puțin așa îmi spuneai translatorii/eu însumi, ca să justific cantitatea enormă de vodcă consumată). Aveam douăzeci și ceva de ani, deci băusem vodcă la viața mea, dar nu ajunsesem totuși la nivelul ăla de cinism de care ai nevoie ca să bei vodcă încontinuu toată ziua. Obișnuiam să bag câte un shot între două beri la petreceri pe la tovarăși pe-acasă sau să-mi combin vodca cu suc de mere, cola sau Red Bull în club. Să beau vodcă pe stomacul gol la 7 dimineața a reprezentat începutul unui nou capitol palpitant în stilul meu de viață distrugător de ficat.

Una dintre zilele astea care au început cu vodcă s-a terminat cu sânge – și mai multă vodcă. Tot orașul era cuprins de febra olimpică sau cel puțin așa ne-au făcut să credem supraveghetorii/ghizii noștri oferiți de guvern. Mie mi se părea că tot orașul era cuprins de starea hai-să-nu-zâmbim-și-să-împingem-cât-colo-pe-oricine-ne-iese-în-cale. Eu și echipa am fost trimiși la un supermarket să vedem un meci de skandenberg între clienți care era transmis de stația locală de radio. Nu sunt expert, așa că nu vă pot garanta că majoritatea rușilor pe care i-am întâlnit erau morocănoși și fără chef, dar dacă una dintre principalele mele opțiuni de divertisment ar fi să ascult la radio un meci de skandenberg, și eu aș împinge cât colo necunoscuții când aș merge pe stradă.

După tristul meci de skandenberg, am fost trimiși pe ceea ce acum sunt pârtiile olimpice de schi de la Soci. Chiar dacă era februarie, nu prea era zăpadă, cum nu e nici acum. Era doar gheață. Doamnele au făcut niște curse de alunecat pe tobogane gonflabile în timp ce le-am filmat. A fost destul de plictisitor, cu excepția faptului că unele doamne au refuzat să-și dea jos tocurile și au alunecat și dat cu curul de gheață. Căzăturile sunt mereu amuzante și dau bine la TV.

După ce am terminat de filmat doamnele, cameramanii ruși ne-au servit pe mine și alți membri ai echipei cu niște vodcă. Probabil ca să sărbătorim încheierea filmării. Sau poate pur și simplu pentru că aveau vodcă la ei. Cui îi pasă? Am băut. Cu alcoolul în vene și curajul la nivel maxim, ne-am dat și noi cu curul pe pârtie. A fost distractiv. Ce ne mai place nouă, oamenilor, să manipulăm gravitația în scopuri de divertisment!

Principalul nostru producător, Eric, care petrecea ca-n liceu chiar și în timpul muncii, s-a urcat pe tobogan și a început să zboare în josul dealului. S-a izbit de un obstacol și a zburat în aer cu tot cu săniuța gonflabilă. A aterizat pe o buturugă în râsetele generale ale echipei. Tot râdeam și ne așteptam să se ridice și să facă o piruetă, dar nu se mai ridica.

Cineva mi-a zis la un moment dat că dacă ai căzut foarte nasol e bine să nu te ridici imediat, pentru că s-ar putea să-ți fi rupt gâtul. Încă nu știu dacă e adevărat sau nu, dar oricum l-am avertizat pe Eric să nu se ridice. Unul dintre ruși a fugit la medic în timp ce eu îl păzeam pe Eric. Îi sângera capul nasol. Picăturile de sânge îi cădeau pe zăpada albă, transformând-o într-un tablou de Jackson Pollock.

Ca într-o scenă clișeu dintr-un film prost, am avut aceeași conversație în cele zece minute cât a durat până a venit doctorul. „Unde sunt?” „Ești în Soci, ai căzut de pe sanie și te-ai lovit la cap.” „Ce fac aici?” „Filmăm un concurs de frumusețe.” „Unde sunt?” „Ești în Soci” - și așa mai departe. Până la urmă a venit doctorul. S-a uitat la Eric, l-a rugat să urmărească un stilou cu privirea și apoi a zâmbit. I-a spus translatorului că Eric o să fie bine și l-a ridicat în picioare.

L-am întrebat de rana la cap și medicul mi-a spus că o să se ocupe el. A luat sticla de vodcă pe jumătate goală și fără prea multă ceremonie l-a botezat pe producătorul-șef cu apa fermentată din cartofi, chiar acolo pe gheață. Apoi a scos o sticluță cu lichid albastru din buzunar și l-a tamponat pe cap pe Eric cu ea, făcându-l să semene cu Kano din Mortal Kombat.

Sună ridicol și a fost șocant pentru mine să văd cât de banală părea toată faza pentru ruși, dar a funcționat. Rana i-a dispărut de pe față în câteva zile și n-a lăsat nicio cicatrice. Încă nu avem idee ce era elixirul ăla albastru magic, dar am descoperit un nou mod de a utiliza vodca de care sperăm să nu mai avem nevoie niciodată.

Dați-i Cezarului ce e al Cezarului

După ce am fost relocați în Cecenia, ne-am reîntors la hotelul din Soci. În autobuz am visat toți la dușuri fierbinți și paturi moi. Când am ajuns în parcare, unul dintre membrii echipei a pufnit în râs. Ne-a arătat fațada hotelului. Toți am început să râdem în hohote. Cu același font și aceeași schemă coloristică precum versiunea originală din Las Vegas, mărețul hotel unde urma să stăm în următoarea săptămână se chema Palatul Caesar. Nu Palatul lui Caesar, asta ar fi însemnat încălcarea drepturilor de autor. Palatul Caesar. Palatul ăsta nu-i aparținea lui Caesar; era Caesar.

În fiecare dimineață, luam micul dejun la un restaurant numit Cafe USA. Inițial ne-am bucurat: oare o să ia sfârșit zilele cu cartofi fără gust sufocați în mărar? Nici gând. Locul se chema Cafe USA doar pentru că avea niște cowboy din ceramică drept decor. Sfeclă, borș și mai ales mărar. Băga-mi-aș pula-n el de mărar. Nu vreau să mai mănânc nimic murat în viața mea în afară de murături.

Cafe USA era un local normal cu o cameră pentru cină în spate care era…dubioasă. Avea niște stâlpi cromați din podea până în tavan în diverse locuri. Exista un singur separeu. Producătorul nostru executiv, Howard, o încrucișare între Neil Diamond și Robert Evans, păstra separeul pentru el. Noi, plebea, trebuia să mâncăm la niște mese și scaune mici și dubioase aranjate în jurul stâlpilor. Oare locul ăsta era deja în renovări pentru jocurile olimpice? N-avea niciun sens. Nu păreau niște coloane, erau din crom. În fine, nu m-am mai gândit la asta, oricum n-ai nevoie de lux atunci când bagi pe gât ouă murate.

Singura parte din Palatul Caesar care semăna cu versiunea lui originală din Las Vegas era cazinoul din subsol. După câteva ore de la sosirea la hotel deja spărsesem banii alocați pentru o zi (vrei 200 de dolari, dacă îmi amintesc bine). Mi-am promis să nu mai irosesc bani la jocuri. Am rezistat câteva zile. M-am săturat de vicii – jocuri, băutură, sex, pastile. A fost mare lucru că m-am îmbătat în halul ăla și am reușit să nu-mi golesc tot contul bancar la mesele de black jack.

Când filmezi într-o țară atât de coruptă ca Rusia, trebuie neapărat să angajezi un „consilier” - un om de-al locului are să-ți spună cât e ok să dai șpagă, ca să nu dai prea mult și să arunci banii aiurea. Al nostru era un fost KBG-ist alcătuit din gheață și marmură…sau cel puțin se zvonea că fusese KGB-ist. N-am avut niciodată curajul să-l întreb.

Gagiul ăsta avea doi aghiotanți care păreau să aibă vârsta mea și care mi-au devenit rapid parteneri de băut. Îi făceam să râdă și-mi plăcea să le ascult poveștile. Păreau să fi avut legături cu mafia rusă, iar cum eu eram un copil cuminte, mi se părea neiampomenit de palpitant.

Într-o noapte, după încheierea filmărilor, beam ceva la barul hotelului. M-au implorat să merg cu ei la cazino. Le-am spus că n-am noroc și au râs. „Noi facem norocul aici!” a hăhăit cel mai mare dintre ei. „Nu-ți fă griji, în seara asta ți se schimbă norocul.” Am scos o sută de dolari și m-am dus joc cu ei. Am băut și am jucat blackjack. Banii m-au ținut mai mult de data asta, mi-au ajuns până când mi s-a rupt filmul.

M-am trezit la o masă mică care arăta familiar, dar părea străină. Mi-am revenit în simțiri, mi-am dat seama că eram în camera de mese de la Cafe USA. Doar că nu era dimineață și nu erau ouă murate în împrejurimi. În câteva secunde mi-am dat seama pentru ce erau stâlpii ăia cromați.

Noaptea, Cafe USA era club de striptease.

Eric, doi alți producători și aghiotanții stăteau la masă cu mine. Au observat că mă trezisem și s-au înveselit subit. Unul dintre ei s-a ridicat și a luat o fată, care m-a condus la separeul unde Howard își mânca ouăle în fiecare dimineață. Era cabina pentru dans privat.

Pe drum spre cabină, unul dintre aghiotanți mi-a vârât o sticlă de vodcă în față. Am luat un gât. Nu se cădea să nu. Am lăsat sticla să cadă pe jos și iar mi s-a rupt filmul. A fost prima mea experiență într-un club de striptease și prima oară când am adormit în mijlocul unui dans sexi. Eric mi-a făcut o fotografie cum zăceam leșinat sub stripteuză ca să avem amintiri din noaptea cea mare.

A doua zi m-am trezit mai mahmur decât am fost vreodată. Puștanii de douăzeci de ani nu au mahmureli decât dacă luptă din greu să le obțină. Eram în chiloți, aveam doar un pantof, n-aveam șosete și nici cămașă. M-a luat panica când mi-am amintit scene de noaptea trecută.

Am sărit în sus și am verificat dacă nu cumva mă pișasem pe mine sau pe altcineva. Căcat, sper să nu mai fie nimeni în pat. Din fericire, singurele însoțitoare erau două sticle goale de vodcă. Aveam pula uscată și nu miroseam a păsărică sau a stripteuze. Apoi m-a luat al doilea atac de panică.

Îmi aminteam că mă dusesem la bancomat la un moment dat, dar când? Câți bani scosesem? Aveam doar vreo cinci sute de dolari în cont, dar aveam nevoie de ei să plătesc chiria când ajungeam acasă. Dacă-mi jucasem toți banii sau îi dădusem striperițelor, eram futut. Mi-am căutat portofelul. Nu era în buzunar.

Disperat, am căzut din pat și am început să pipăi covorul. Până la urmă am atins ceva din piele care semăna cu portofelul meu, dar era diferit. Stătea deschis și umflat. L-am luat și mi-a venit să vomit. Am fugit la baie cu portofelul în mână și am vomat deasupra veceului. M-am șters la gură, am aprins lumina și m-am holbat la portofel.

Avea în el patru mii de dolari.

N-am avut timp să procesez de unde aveam banii ăia, de ce îi aveam sau cum îi câștigasem. Întârziasem juma' de oră la micul dejun. Am făcut gargară cu apă de gură, mi-am pus o cămașă curată și apoi am fugit pe scări spre Cafe USA. Acolo m-au întâmpinat producătorii și aghiotanșii. Toți au izbucnit în râsete și apluaze când am intrat în bar.

Unul dintre aghiotanți m-a luat de gât și mi-a șoptit în ureche: „Vezi, ți-am zis eu că o să ți se schimbe norocul.” Toți s-au căcat pe ei de râs. În capătul celălalt al camerei, din separeul lui privat, Howard ne-a săgetat cu o privire severă în timp ce mesteca un ou murat.

Josh Androsky e un scriitor/comedian/fan karaoke. Îl găsiți pe Twitter: @ShutUpAndrosky

Traducere: Oana Maria Zaharia