T. Kid se lasă de iarbă

Fotografie de pe Flickr de la Berge Gazen

Anul ăsta am vizitat una dintre cele mai varză țări din lume, motiv pentru care a trebuit să fac o pauză prelungită din fumat iarbă după mai mult de nouă ani de fumat regulat. Am calculat cât timp am fumat iarbă încontinuu până acum și m-am speriat un pic. Mereu am lăudat iarba pentru lipsa de calități care creează dependență, dar totuși n-am avut ocazia să demonstrez chestia asta timp de aproape un deceniu. Singurul mod în care puteam afla dacă sunt sau nu dependent era să merg într-un loc în care să n-am șanse să găsesc iarbă.

Cu o noapte înainte să plec la drum, am fumat ca nebunul în timp ce-mi făceam bagajele. De fiecare dată când aprindeam câte un cui, mă apuca groaza când mă gândeam că n-o să mai fumez o perioadă bună. Când am ajuns la aeroport, am fumat trei țigări una după alta. Eram super anxios și chiar mă întrebam cum o să fie.

Zborul a durat 24 de ore. Deja făcusem o pauză de o zi și mă simțeam ceva mai lucid decât de obicei. Luciditatea mi s-a amplificat la momentul potrivit: am ajuns într-o țară aflată în plin război. La fiecare punct de tranzit exista posibilitatea ca cineva să ne confiște echipamentul sau să ne închidă fără motiv. După ce-am scăpat de aeroport, o dubiță cu număr de Marea Britanie ne-a luat și ne-a dus la hotel.

Hotelul era mult mai drăguț decât mă așteptam eu să fie într-o țară plină de violențe și conflicte politice. Toate funcționau: aerul condiționat se oprea constant, dar mergea, apa caldă devenea uneori maronie, piscina părea curată, dar un coleg a luat o ciupercă dubioasă. În momentul respectiv, n-aveam idee că o să stăm aici mult mai mult decât ne plănuisem.

N-am avut curajul să părăsim hotelul singuri, fără ghid. Auzisem tot felul de povești despre lucrători sociali și turiști răpiți, bătuți și loviți cu pietre în stradă. După trei zile de stat la hotel nespart, mă simțeam destul de bine. Am avut câteva schimbări de stare, dar în general am fost relaxat cum nu mai fusesem demult. Iarba reprezenta recompensa mea de la sfârșitul zilei, iar fără ea mă puteam concentra mai mult la responsabilități. Cu fiecare zi care trecea, eram din ce în ce mai nerăbdător să ies din hotel și să începem investigațiile pentru care venisem.

În a patra zi, ni s-a spus că ne puteam îndrepta spre următoarea destinație. A cincea zi a devenit a șasea, apoi a șaptea. În fiecare zi ne strângeam bagajele și așteptam în hol ca să aflăm că plecarea se mai amână cu o zi. După care o ardeam degeaba toată ziua: căutam rețele de wireless, băgam haleală în noi și nu fumam iarbă. De unde trebuia să stăm trei zile la hotel, ne-am trezit că stătusem deja douăsprezece. Simțeam că ne pierdem mințile. De multe ori m-am gândit că vreau să fumez rrrrău de tot, dar mai mult de plictiseală decât din necesitate. Nu m-a durut capul, n-am tânjit nonstop după iarbă și n-am avut niciun fel de alte simptome.

În schimb, am citit mult mai mult. Emisiunile TV cretine la care mă uit când sunt spart și-au pierdut orice farmec. M-am plictisit din primele câteva minute când am încercat să le privesc lucid. Mă gândeam că dacă nu fumez o să fiu mai puțin creativ, dar de fapt am avut mult mai multă energie și am reușit să-mi prioritizez mult mai bine sarcinile, ba chiar am reușit să întocmesc o statistică cu câte jointuri am rulat de-a lungul vieții.

Renunțatul la fumat mă afecta pozitiv, dar faptul că stăteam mereu în casă mă înnebunea. Mâncam, citeam și dormeam. În a treisprezecea zi, norocul ne-a bătut la ușă. Ne-am pregătit de plecare și de data asta chiar am fost luați cu un avion cu două elice, care a tot aterizat în mijlocul deșertului și apoi decola iar după câteva minute. Când mai aveam puțin de tot până la destinație, am fost sunați și anunțați că permisele noastre nu erau complete și că trebuie să ne întoarcem la hotel. Dacă ne dădeam jos din avion la destinație, urma să fim arestați. Frustrarea noastră a atins punctul maxim, dar decât să enervăm autoritățile, am preferat să ne întoarcem la hotel.

În momentul în care am intrat în holul hotelului, mi-a apărut în minte imaginea unui cui aprins. Nu simțeam că sunt în stare să mai îndur încă o zi de căcat fără un cuiuț. În ziua următoare, deși am făcut o grămadă de glume despre cum o să îmbătrânim așteptând, am fost urcați într-un alt avion și am ajuns la destinație în două ore. Acolo am mai stat două zile și am obținut articolul dorit. Am mai avut de așteptat două zile pentru zborul de întoarcere și alea au fost cel mai greu de suportat. În mod ciudat, în weekendul ăla nici măcar nu m-am gândit la iarbă. Pentru prima dată în ani de zile, ciclul meu de somn a devenit normal. Nu așteptam nicio recompensă la sfârșitul zilei de muncă și nici nu simțeam că am nevoie de ea. Viața la hotel era plictisitoare ca dracu', dar mi-a dat ocazia să reflectez. Era ca un fel de închisoare cu securitate minimă.

După weekend a urmat călătoria de o zi înapoi spre New York. Când am intrat în casă, colegul meu de apartament fuma un joint. Știind că am fost într-un loc fără acces la iarbă, mi l-a întins imediat, înainte să apuc să las jos bagajele. Spre mirarea mea, m-am trezit că ezit în loc să mă reped spre el. Nu mă înțelegeți greșit – până la urmă l-am luat. După care am rulat trei cuie și le-am fumat cu super poftă. Dar n-am venit acasă disperat, cu ideea că trebuie să fumez un cui după atâtea zile de abstinență. A fost aceeași plăcere pe care o obțin când mă bucur de lucrurile care-mi plac, fie că e vorba de mâncare sau de muzică.

Experiența mi-a confirmat credința că iarba e genul de obicei de care te poți apuca și la care poți renunța oricând ai chef. Sunt sigur că există și persoane care se simt dependente și care se simt nasol când renunță brusc, dar cred că orice fumător de iarbă ar trebui să încerce o pauză din când în când. După ani de zile de fumat constant, luciditatea e un trip cu totul special.

Urmăriți-l pe T. Kid pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia