Eşti pasionat de New Age? Porţi cumva cristale energetice la gât? Te-ai gândit vreodată serios să te apuci de reiki? Dacă da, e foarte posibil să fi auzit de Dr. Masaru Emoto, „omul de ştiinţă" japonez care a făcut nişte boabe de orez să putrezească doar cu nişte cuvinte urâte. Pur şi simplu a stat şi a înjurat boabele de orez şi cică astea ar fi început să se descompună.

Principala lui specialitate este apa, totuşi. Emoto spune că H2O-ul este profund legat de conştiinţa noastră individuală şi colectivă. A scris chiar şi nişte (multe) cărţi despre asta: Apa vol. I, II şi III; Adevărata putere a apei; Viaţa secretă a apei şi încă vreo opt cărţi care conţin cuvântul apă în titlu.

Într-unul din „studiile" lui, Eomoto a pus apă în 100 de vase Petri, cărora le-a desemnat o anumită aură: pozitivă sau negativă. Emoto a spus lucruri frumoase „apei pozitive" şi lucruri nasoale „apei negative", după care a băgat vasele Petri la congelator, ca să îngheţe. Aparent, apa negativă formase nişte cristale de gheaţă „urâte". După asta, şi-a pus echipa de „cercetători" din Tokyo să spună lucruri nasoale unor vase cu apă din California, prin telefon. Rezultatele au fost identice.

Emoto a continuat să studieze fenomenul ăsta în mai multe feluri şi a ajuns la concluzia că aura noastră, cuvintele, gândurile, intenţiile şi sunetele pot afecta structura moleculară a apei. Uite, aici ne vorbeşte despre experimentul cu orezul:

Ideea e în felul următor: dacă o aură negativă e în stare să facă asta apei, imaginează-ţi ce ar putea să facă unui corp uman, care e format în proporţie de peste 60% din apă.

Ideea asta mi s-a părut foarte interesantă. Filosofiile New Age sunt un fel de religie pentru oamenii care fug de responsabilităţi, ca mine. Eu îmi citesc horoscopul săptămânal şi încerc să văd cum relaţionează stările mele de căcat cu aliniamentul planetelor. Am urmărit toate episoadele din Spirit Science, o serie animată care explică conceptele New Age de bază. Sunt gata să accept orice idioţenie mistică care mi-ar putea eleva existenţa deasupra realităţii crunte că sunt o bucată de carne destinată să moară pe o piatră care se învârte în spaţiu. Sunt nimic. Am nevoie de o călăuză.

Ştii cum se pune: trebuie să vezi ca să crezi. Dacă ar fi să accept filosofia lui Emoto, mă gândeam, ar trebui să o testez de una singură. Aşa că fix asta am făcut.

Am găsit pe internet un experiment inspirat de lucrările lui Emoto: iei două mere, unuia îi vorbeşti urât, celuilalt îi vorbeşti frumos şi după 25 de zile, primul va fi mucegăit şi vai de capul lui, iar a doilea se va fi păstrat mai bine. O grămadă de bloggeri şi amatori au încercat experimentul ăsta şi toţi pretin că a funcţionat. Am cumpărat un măr, l-am tăiat în două jumătăţi egale şi le-am pus pe fiecare într-un borcan cu etichetă, ca să ştiu căruia să îi vorbesc urât şi căruia să îi vorbesc frumos.

Înainte să le închid în borcane, m-am gândit să îmi exersez un pic aura pe ele: am sărutat mărul iubirii şi i-am vorbit sexy.

Apoi, am continuat experimentul ăsta total ştiinţific şi am urlat cât am putut de tare la cealaltă jumătate de măr. Cred că au sărit şi câteva picături de scuipat pe ea din cauza asta. În fine, am lăsat borcanele în spatele biroului editorului, gata să putrezească.

Pentru început, i-am citit mărului urât nişte comentarii răutăcioase de pe pagina de Facebook a revistei VICE. „Sunteţi o adunătură de hipsteri jegoşi. Sper să muriţi dracului", am urlat eu. Mi s-a părut că îl văd cum tremură.

În fiecare dimineaţă, înainte să încep lucrul, mi-a concentrat toată ura şi negativismul în borcanul urii şi toată dragostea în borcanul iubirii. Ura a venit de la sine. M-am gândit la toate comunicatele de presă care descriu noua colecţie a nu ştiu cărui desginer vestimentar drept „îndrăzneaţă". M-am gândit la faptul că mi-am atins apogeul fizic l 18 ani şi nouă luni. M-am gândit la toţi oamenii care merg cu autobuzul şi ocupă două scaune când e aglomerat. Sugeţi pula, oameni buni. Sugeţi pula.

Dragostea, însă, era o corvoadă. „Eşti foarte mişto", „eşti cel mai tare", „hai, măruleee", bla bla bla. Am făcut asta în fiecare zi.

(Ştiu ce-o să zici: „Nu te-ai ţinut de asta. Credeai că o să scapi mai uşor dacă faci un material foto şi nu ai vorbit cu merele zi de zi, leneşo". Dar, pe cuvânt, că am vorbit cu ele în fiecare zi, mai puţin o dată, când întârziasem şi eram stresată şi pur şi simplu am uitat. Oameni suntem.)

Încă după primele zile, se anunţau veşti proaste pentru teoria lui Emoto. Cumva, mărul urât s-a menţinut destul de bine. Pe suprafaţa lui abia dacă se depusese un strat fin de mucegai, în timp ce mărul iubit se transformase în ceva oribil. Peste noapte, îi dăduseră un fel de mustăţi umede care acum stăteau lipite de peretele borcanului.

Am hotărât să duc lucrurile şi mai departe. I-am arătat mărului iubit profilurile foştilor mei iubiţi şi i-am citit şi mai multe comentarii de pe Facebook: „Pari o pizdă proastă", spunea unul dintre ele. „Du-te-n pula mea, curvă ordinară", spunea altul. Chestii nasoale rău.

Pe la sfârşitul celei de-a treia săptămâni, devenise destul de greu să te uiţi la mărul iubit şi să încerci să mai spui lucruri frumoase. Duhnea oribil. De fiecare când desfăceam borcanul mă lovea un damf dulce acrişor de vomă. Mărul era maro şi complet infestat de mucegai. Arăta complet diabolic. Mărul urât, totuşi, încă rezista. Era, în continuare, acoperit doar de acelaşi strat fin şi pufos de mucegai verde.

În punctul ăsta, mă plictisisem şi abia aşteptam să termin experimentul. La fel şi ceilalţi din jur. Administratorul ne-a informat că trebuie să aruncăm merele, pentru că se transformaseră într-un risc de sănătate. Dar noi l-am refuzat. I-am spus că trebuie să ducem asta la capăt.

Pe la jumătatea săptămânii, s-a întâmplat asta:

Mărul iubit şi-a creat propria umiditate şi a transformat borcanul într-un terariu transpirat. Era ceva aproape satisfăcător la toată imagina asta. Nici acum nu îmi dau seama ce. O fi fost oare o reacţie violentă şi umedă la vorbele mele de bine? Mărul ăsta câştiga. Ştiam amândoi asta. Iar prin „câştiga" vreau să zic „nu se supunea unor reguli arbitrare pe care le-am citit pe un blog oarecare".

În fotografia de mai sus e mărul iubit în ultimul stadiul al metamorfozei. Nu am nimic de spus despre el. Nu pot să mă mai prefac. S-a terminat între noi doi.

Pe de altă parte, uite-te la mărul urât. Dacă-l cureţi puţin, e numai bun:

Editorul nostru pe Europa îmi lăsase nişte post-it-uri. A avut noroc, pentru că le-am găsit în aceeaşi zi în care am terminat şi prostia asta de experiment.

Tot ce mai rămăsese de făcut era să scot merele din borcane şi să le arunc la gunoi.

Am deschis borcanul mărului iubit cu multă grijă.

Abia după am realizat că deschisesem cutia Pandorei. Dacă mai era vreun dubiu care din mere a fost mai putred, faptul că nu am mai mâncat niciun măr de când am mirosit mărul iubit ar trebui să îţi ofere câteva indicii.

Prin comparaţie, mirosul din borcanul cu mărul urât era tolerabil. Adică nu era mai rău decât mirosul din dormitorul lui frate-miu: înţepător, umed şi neplăcut, dar nu complet dezgustător.

Îmi doresc ca teoria lui Emoto să fi fost corectă. Îmi doresc ca mărul urât să fi putrezit mai repede şi ca mărul iubit să fi rămas numai bun de mâncat. Dar nu a ieşit nimic de genul ăsta. După a doua săptămână, mi-era clar că nu a contat că am urlat la unul din mere şi m-am făcut că îl sărut pe celălalt. Procesul natural de descompunere nu a putut fi oprit.

Încă mai cred în adâncul sufletului că pozitivitatea e bună, iar negativitatea e rea – pentru societate, pentru propria sănătate mintală şi bunăstare, pentru simplul fapt de a nu fi muist cu ceilalţi din jur. Dar rezultatele nu mi-au confirmat credinţa asta.

Am învăţat ceva din experimentul ăsta? Da, am învăţat că ura oamenilor care comentează pe Facebook ne alimentează, ne dă viaţă şi ne face mai puţin vulnerabili decât ar trebui să fim.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre experimente cretine:
Cum e să ţi se umfle testiculele
Am fost la castrat de porci și m-am îndopat cu fudulii
Am spus „Da" la orice, timp de o săptămână, şi am ajuns la spital
Le-am zis „da" tuturor tipilor care s-au dat la mine pe stradă