Șapte tipuri de studenți pe care o să-i întâlnești ca profesor în România

Am terminat o facultate de șomeri și, pentru că vreau să-i fac și pe alții nefericiți sau doar pentru că nu știu ce vreau să fac cu viața mea, am ajuns profesor la aceeași facultate. Profesor asociat, mai exact, că n-am modul psihopedagogic sau doctorat, dar lucrez în domeniu, așa că se presupune că mai știu una-alta și pot împărtăși studenților. Partea nasoală ca prof asociat e că ești la plata cu ora, adică primești puțin spre deloc. Așa că acum scriu texte despre asta ca să nu mor de foame.

Cei mai mulți studenți sunt mai blazați decât mine (măcar eu am motiv, că bursa lor e de câteva ori mai mare decât salariul meu, acum după ce le-a mărit-o PSD-ul) și își dau seama încă din anul al doilea că nu vor să profeseze în domeniu, deci vin la facultate pentru cinciul ăla blanao. Dar nu toți sunt la fel și fiecare îl obține după un set de skill-uri atent lucrate:

E ăla cu bursă de merit, care a venit cu zece pe linie din liceu și nu știe ce-i aia să nu aibă dreptate. A fost mereu șeful clasei și îi făcea adevărată plăcere să strângă banii pentru cadourile de Crăciun ale profesorilor. În timp ce noi ne îmbătam pe la majorate, el se pregătea pentru olimpiade. Mergea și la alea la religie sau educație civică doar pentru că putea. Ajuns la facultate, nu se mulțumește cu note sub 10 și în general învață bine, iar când nu înțelege, îl depășește ceva sau doar n-are chef, compensează cu lingușeala. Vine la tine la sfârșitul orei să pună întrebări în privat (deși ai avut Q&A la final), mimează exagerat interesul și în general face tot posibilul să iasă în evidență.

Odată am picat câțiva olimpici și-au plâns de față cu profesorul titular de curs, până m-a rugat să „mă mai uit o dată peste temele lor”. Pentru olimpic e mai rușinos să ai o restanță decât să plângi pentru o notă la 20 – 21 de ani.

Creativul croșetează povești mai ceva ca bunică-ta goblenuri. I s-a stricat ieri laptopul și a pierdut proiectul, n-a fost net în cămin tot weekendul și n-a avut cum să trimită tema, a trimis pe mail, jură că a trimis, dar nu știe ce are mail-ul în ultima vreme, i-a mai făcut figuri și la alte materii șamd.

Pe ăsta înveți repede să nu-l iei în serios, să-i dai dreptate la orice vrăjeală doar ca să scapi de el și să-i pui oricum nota pe care o merită. Atâta timp cât e cinci oricum n-o să protesteze și de cele mai multe ori chiar dacă-l pici nu-i pasă în mod special. Revine la anu’ cu aceeași harneală.

E student în 2018 și n-are Facebook. Nu mai vorbesc de Instagram, Snapchat sau alte nebunii. Tot anul lui e pe un grup închis de Facebook unde poți să le trimiți teme, link-uri relevante legate de subiectele discutate la clasă, feedback și anunțuri, uneori urgente, legate de oră, doar lui trebuie să-i dai separat un e-mail, pe care de cele mai multe ori nu-l vede la timp.

În mod normal, studentul Amish nu te încurcă prea tare, își vede de treabă în ritmul lui și aia e. Dar o dată la câțiva ani astrele academice decid să te ia la mișto și nefericitul ăsta ajunge șef de an. Adio centralizare a întregului an într-un Google Drive, cu foldere organizate frumos pentru fiecare student. Trucul e să găsești repede pe altcineva care să se ocupe de treburile administrative, dacă nu vrei să aștepți două săptămâni o listă cu studenții și grupele.

Ăsta îți salvează ora de cele mai multe ori, atunci când ai un seminar sau laborator și vrei să și discuți una-alta cu studenții, nu doar să predai. Nu e neapărat cel mai sârguincios, în niciun caz tocilar, de multe ori e student de nota 8-9 pentru că nu prea-și bate capul, dar, spre deosebire de cei mai mulți colegi, știe chestii. Citește fără să fie împins de la spate și nu încearcă să-și mărească notele cu lingușeală de doi lei. Deșteptul e specie rară, cam unul la 30 de studenți, și dacă ai ghinionul să prinzi o grupă fără niciun deștept, mai bagă vreo 10 slide-uri la prezentările alea, că o să cam vorbești singur anul ăsta.

Ăsta e o subcategorie a deșteptului, doar că e și cel mai blazat din an și are impresia că știe deja tot ce urmează să spui. Uneori îl prinzi în toane bune și ai ce discuta cu el, alteori doar stă acolo și așteaptă să se termine ora, la fel ca toți ceilalți din clasă. Teroare pentru colegii de an, deșteptul nihilist abia așteaptă prezentările în fața clasei, moment în care strălucește: nu ratează nicio ocazie să le sublinieze greșelile, pufnind cu dispreț la fiecare dezacord sau „nu se merită”.

Vine mai mereu la ore, dar nu face niciodată nimic. Cu toate astea, se oferă ori de câte ori are ocazia la tot felul de proiecte și sarcini. Promite că se ocupă, știe el, cunoaște, rezolvă, după care nu mai auzi de el. Și, când într-un final îl întrebi ce s-a mai întâmplat cu proiectul ăla, are mereu o scuză bine pregătită, pentru că politicianul este prin definiție și creativ. E în stare să vină la costum tot anul și să nu-și facă nicio temă. Iar când îl confrunți cu asta, te asigură că le-a făcut pe toate, dar nu mai știe ce s-a întâmplat cu ele, probabil s-au pierdut prin mailuri pe undeva. La final, când tragi linie, singurele proiecte pe care le-a dus la bun sfârșit sunt două-trei pseudorelații cu colegele de an.

Mai e o categorie de politician, studentul Houdini, ăla care vine vreo jumătate de an și pare să se țină de treabă sau reușește cât de cât să-și vrăjească o cale prin facultate, dar la un moment dat dispare fără vreo urmă și nu mai aude nimeni de el. Peste câțiva ani îl găsești pe Facebook, e consilier local în Deva. Și, desigur, politicianul simpatic sau descurcăreț, ăla care reușește să treacă prin facultate cu note decente, fără să facă mai nimic, singura lui abilitate fiind aceea de a-și găsi mereu un grup pentru proiecte în care aportul să fie cât mai mic.

Sala de curs e doar un alt podium pe care să-și expună ultimele ținute. A venit aici pentru o diplomă, orice diplomă, nu contează, n-ar putea să-i pese mai puțin de ce predai, cu ce se mănâncă facultatea în general, cine e premier sau în ce emisferă trăiește. Îți dă add de cum te găsește pe Facebook și imediat invite să-i dai like la pagina blogului de fashion cu 300 de likes, unde scrie zilnic. Îți dă follow și pe Instagram doar ca-n secunda doi să dea unfollow, așa are 3 000 de followers și doar vreo 100 de oameni la follow, nu se încurcă cu plebi ca tine care nu știu să se îmbrace și ce-i fin în viață.

Exaltatul, echivalentul frat boy-ului american, pentru care fiecare curs e o oportunitate de recrutare. Toată viața lui la facultate se învârte în jurul asociației: proiecte, ședințe, team building-uri, asociația e noua lui familie și numai despre asta vorbește. Desigur, a uitat de mult că e la facultate, mai dă pe aici din când în când, în perioadele fără prea multe proiecte, în rest nu prea o să ai treabă cu el, eventual când au câte un proiect la care le mai trebuie un speaker în domeniu. Îl surprinzi uluit la sfârșit de an, când nu înțelege de ce are notă așa mică, deși el a făcut atâtea.

Notă: Din motive evidente (să nu-mi dispară chiar toți studenții de la ore), am preferat să-mi păstrez anonimatul.