Tatuajele care au salvat femei de sclavie

Mariana Hoar își aduce aminte de frica pe care o avea de a trăi sub ocupația japoneză, dar și de durere. „Când japonezii au venit, deja ne tatuasem, ca să creadă că aveam soți”, mi-a spus ea în timp ce-mi arăta liniile fade ale unor tatuaje de pe pielea bătută de soare. „Asta înseamnă că sunt căsătorită. Făceam asta ca să ne lase în pace… De frică.”

Mariana a mimat cu degetele pe piele, mișcarea obișnuită a unui ac de tatuat. „Ac, ac, ac. Sânge.”

„A durut?”, am întrebat eu. „A durut tare de tot”, a spus Mariana.

Ne aflam în satul Umatoos, o comunitate modestă unde vedeai case cu acoperișuri de paie lângă clădiri moderne, în cartierul West Malaka din jumătatea indoneziană a insulei Timor. Într-o țară plină de regiuni izolate, Malaka e cea mai inaccesibilă.

Zona rurală e la graniță cu națiunea mică Timor Leste, o țară de 1,25 de milioane, care făcea parte din Indonezia. Malaka e mai aproape de Australia decât de capitala Indoneziei, Jakarta, iar noi am traversat Batugade, până la Timor Leste, ca să ne întâlnim cu femeile din satul Marianei.

Femeile din Malaka ocupă un loc special în istoria indoneziană, de mult uitată. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Indonezia, la fel ca o mare parte din Asia de Sud-Est, era sub ocupația japonezilor, femeile ca Mariana au reușit să confrunte realitățile dure ale vieții sub ocupație, cu o tradiție locală de căsătorie. Femeile din cultura Malaka obișnuiau să se tatueze când se căsătoreau, desene complexe pe piele, care simbolizau că „sunt luate”.

„În orașele mari, tatuajele simbolizează delicvență, că cineva e un borfaș, dar aici, tatuajele sunt moștenirea noastră, o parte din cultura atașată de o persoană”, a explicat Daniel Bria Suri, un lider de trib. „Această tradiție este moștenită și denotă filozofia unui trib. Unele simbolizează căminele tradiționale, iar altele, natura.

Când trupele japoneze au ajuns în Malaka și au inițiat o campanie brutală de sclavie sexuală forțată, cunoscută drept jugun lanfu sau „femei de confort”, Mariana și prietenele ei au preferat acul, ca să se marcheze drept măritate, în ciuda faptului că erau singure. Asta le-a salvat din a ajunge în bordelurile Armatei Imperiale Japoneze, și de un sistem care a sacrificat mai bine de douăzeci de mii de femei și 410 mii de bărbați într-o industriei tragică și nemiloasă de pe vremea războiului, care încă se resimte în națiunile asiatice.

„Tatuajele au devenit arma supremă pentru femeile amenințate de soldații japonezi”, mi-a spus Daniel. „Datorită tatuajelor de pe corp, japonezii le lăsau în pace.”

Aparent, practica de a fura femei din teritoriile ocupate pentru sclavie sexuală a devenit un standard, cu scopul de a preveni un alt incident internațional, ca cel din 1937, când forțele japoneze au violat și masacrat locuitorii din Nanjing, China, în timpul asediului. Ziarele internaționale au avut povești despre soldați japonezi care înjunghiau femei însărcinate în pântec, cum au violat alte 20 de mii de femeie și au omorât între două sute și trei sute, într-un carnagiu care a durat șase săptămâni.

Așa că liderii armatei japoneze au decis să le permită soldaților să se aline cu femei, pentru a preveni o altă dezlănțuire violentă și implicit condamnarea internațională, practic bazându-se pe ideea că un milion de violuri tacite sunt mai ok decât sute de mii de violuri foarte publice.

Forțele japoneze au ocupat Indonezia din martie 1942 până în septembrie 1945, când războiul s-a încheiat. Ocupația joacă un rol complicat în istoria indoneziană, care este atât de interconectată cu povestea independenței națiunii, încât povestirile sunt încă destul de greu de descifrat. Când soldații japonezi au sosit pentru prima oară, Indonezia era colonizată de olandezi. Cu cât olandezii s-au retras, japonezii au fost considerați eliberatorii unei națiuni oprimate.

Apoi, realitățile războiului s-au instalat. Unora dintre vârstnicii încă prezenți în orașe precum Jakarta le place să spună că trei ani sub japonezi au fost mai răi decât mai mult de 300 de ani sub ocupația olandeză. Dar povestea este mult mai complexă de atât. Japonezii au ajutat să insufle sentimentul naționalist al Indoneziei de-a lungul anilor de ocupație, oferind chiar o platformă timpurie omului care mai târziu a devenit părintele fondator al țării: Sukarno.

Mai târziu, investiția japoneză a ajutat o națiune indoneziană tânără, să crească în a 16-a cea mai mare economie din lume și cea mai mare din Asia de Sud-Est. Această istorie complicată a șters perioadele întregi de viață sub ocupația japoneză, inclusiv situația femeile pentru confort.

În timp ce alte țări din regiune, cum ar fi Filipine, Coreea de Sud și China, continuă să se lupte cu cicatricile unei politici atât de dăunătoare, guvernul indonezian a ignorat cu totul problema, a explicat Winarta, director la Independent Aid Institute (ILAI), care sprijină supraviețuitorii și verifică poveștile lor înainte de a intenta procese legale în numele lor, pentru a primi compensațiile din partea guvernului indonezian.

„Indonezia a încercat întotdeauna să ascundă istoria jugun ianfu", a spus Winarta, „Indonezia nu recunoaște existența jugun ianfu, dar am dovedit-o." Știm despre situația economică și politică din perioada respectivă [Gen. Suharto] și cât de mult am depins de relațiile noastre economice cu Japonia. Menținerea relațiilor cu Japonia a fost o prioritate, în detrimentul soluționării cazului jugun ianfu, despre care se temeau că pot provoca o ruptură".

În Malaka, tradiția femeilor ca Mariana este pe punctul de a dispărea. Astăzi, doar câteva femei cu tatuaje tradiționale au mai rămas în viață. Femeile tinere din Malaka nu mai vor să-și păteze pielea pentru căsătorie. O parte din motiv este evoluția inevitabilă spre modernizare care a avut loc în Indonezia de când și-a câștigat independența. Culturile indigene se pierd încet, în umbra unei identități naționale mai amplă.

„Tinerii din ziua de azi nu vor să se tatueze ca bunicile”, mi-a spus Daniel. „Ei preferă să folosească inele sau lănțișoare ca să arate că sunt căsătoriți.”

Dar există un alt posibil motiv pentru dispariția tatuajelor din cultura actuală a Malakei, mai exact durerea. Maria Theresia Hoar mi-a spus că tatuajele erau ceva ce femeile trebuiau să îndure, nu ceva de care să se bucure, pentru a menține tradițiile satului.

„M-a durut”, mi-a spus ea. „Nu mă întreba. M-a durut atât de tare, dar voiam să mă căsătoresc, așa că am îndurat.”

„Ne iubeam”, a adăugat prietena ei, Maria Bita. „Am vrut să ne căsătorim. Așa că am ales picioarele să le tatuăm.”

E o idee dezbătută destul de mult în sediul VICE din Indonezia, conceptul că tradiția e un lucru care trebuie conservat, dar în același timp implică un cost mare. Aceeași echipă cu care am fost în Malaka, a explorat în ultimii ani cum tradiția negoțului de neveste scumpe limitează femeile din Sumba, cum ceremoniile extravagante de înmormântare determină oamenii indigeni să-și găsească de muncă în afara comunităților din Toraja, chiar și cum festivalele de circumcizie sunt o povară financiară pentru o familie.

Ne confruntăm, în repetate instanțe, cu realitatea sacrificiilor pe care trebuie să le faci pentru a menține o tradiție, care din majoritatea punctelor de vedere, pare să moară. Chiar merită conservată orice fel de tradiție? Sincer, chiar nu știu. Dar după ce m-am întâlnit cu femeile din Malaka, observ fără să vreau cum presiunea și responsabilitatea menținerii unei tradiții cade pe umerii femeilor.

Zilele astea, femeile din Malaka nu se mai tatuează. În același timp, nici pericolul de a fi răpite și forțate să lucreze în bordel nu mai există. Când ne pregăteam să părăsim satul, Dominga Kehi, o tânără care a decis să nu se tatueze mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte:

„Ele erau atât de puternice, încât să îndure durerea tatuajelor de pe corp”, mi-a spus Dominga. „Ele au sângerat mult. Pe atunci, bunicile mele au înțeles că tatuajele erau o formă de rezistență împotriva japonezilor. Dar, acum, oamenii descoperă feluri mai puțin dureroase de a arăta că sunt luați.”

Există o juxtapunere mai bună decât asta? Am început povestea cu amintirile Marianei despre durerea cauzară, deoarece a fost ceva semnificativ pentru multe dintre aceste femei. Asta pentru că, pe atunci, pe vremurile apuse și discutabil mai întunecate, femeile precum Mariana erau însărcinate cu o tradiție, și cu realitatea de zi cu zi, care implica suferință.

Iar zilele astea, într-o țară care nu este invadată de armate și bordeluri militare, o țară cu democrație și smartphone-uri, o astfel de durere nu e mai ceva ce femeile sunt dispuse să accepte. Nu e ca și cum trăim într-o lume lipsită de suferință, ci doar trăim într-o lume, în care, pentru majoritatea, suferința cea mai aprigă nu e cea fizică.