Mi-au făcut cinste cei mai temuți mafioți din Japonia

Totul a început cu o vizită la salonul de tatuaje al legendarului artist tebori Horiyoshi III. E unul dintre cei mai buni artiști tatuatori de pe planetă și-un preferat al Yakuzei. Când am întrebat de ce vine Yakuza în număr așa mare la el la studio, mi-a răspuns plin de încredere în sine: „Beau la baruri de top, au femei de top și-și fac tatuaje de top." Așa că n-a prea fost nicio surpriză când au apărut doi mafioți tineri la el la salon, care m-au întrebat dacă am auzit de cărțile oicho-kabu și dacă-mi place să joc la noroc.

Le-am spus că nu mai cânt de mult la pian – jargon de escroci pentru păcănelele tip pachinko. Au râs. Nu eram sigur dacă mă luau la mișto sau dacă le-a plăcut pe bune referința. S-au oferit să mă învețe oicho-kabu și au împărțit cărțile lângă o tavă de inox cu pachete de țigări HOPE, brichete și jocuri nipone cu piese.

În timp ce jucam, am vorbit despre Yakuza și imaginea lor populară, dar greșită. Cunoscuți în Japonia drept Gokudō, sunt adeseori etichetați drept un sindicat transnațional al crimei organizate. Practic, sunt o versiune niponă a mafiei. Auzisem povești despre golănași tineri din Yakuza – puși la costum, cu părul vopsit blond – dând cu pumnul în stânga și-n dreapta prin cluburi și arzând-o cu străni, ca să le achite notele ridicol de mari din barurile cu hostesse. Și regulile lor extrem de dure sunt legendare – au fost concepute să le apere ideile de onoare și de glorie. Totul mi-a reamintit de propria mea experiență de motociclist nelegiut din țara mea, unde respectul înseamnă tot.

După câteva țigări și încercări eșuate de a ne juca ceva cu piese, m-am destăinuit despre clubul meu și despre cum faptul că am fost declarați organizație criminală în Australia a însemnat că motocicliștii nelegiuți nu mai puteau să dețină saloane de tatuaje, o îndeletnicire care-a făcut parte din cultura motocicliștilor încă de la începuturile sale, în anii '70.

La rândul lor, membrii Yakuza mi-au povestit despre persecuția cu care se confruntă din partea guvernului, care le-a interzis să mai încheie contracte și tranzacții în construcții – un domeniu care i-a susținut timp de secole întregi. I-am întrebat dacă ar accepta să le iau un interviu ca să stăm de vorbă despre asta, precum și despre rolul Yakuzei în Japonia actuală. Toți au alunecat înapoi în manierismele lor politicoase și tăcute, și-au șoptit câte ceva și-apoi mi-au spus c-o să mă sune cineva să-mi spună adresa și ora.

A doua zi, în timp ce ieșeam de la metrou în Tokyo, o dubiță cu geamuri fumurii a tras abrupt lângă mine. Ușa s-a deschis prin glisare și a dezvăluit o mână cu un Rolex plin de diamante, iar apoi silueta unui tip într-o cămașă albă, cu revere. Mi s-a spus că-l cheamă d-l S și că va trebui să mă „asculte", înainte ca șeful lui să ne aprobe întâlnirea. M-a fixat cu o expresie imobilă, în timp ce-și mângâia ciocul cu un deget mare retezat. „Cafea?", m-a întrebat.

Am înclinat capul și-am acceptat, plin de anxietate, știind că tot ce-o să-mi facă cofeina o să fie să mă arunce și mai adânc în mrejele paranoiei.

Yakuza înseamnă mult mai mult decât degete retezate, filme cu Beat Takeshi și violență fulgerătoare. Istoria lor se întinde cu peste o sută de ani în urmă, până în perioada Meiji, când pungașii nelegiuiți se împărțeau fie în tekiya – cei care făceau negoț cu bunuri furate – sau bakuto: cei implicați în escrocherii cu jocuri de noroc.

Yakuza din zilele noastre preferă să se prezinte drept descendenții spirituali ai roninilor nelegiuți (samurai fără stăpân) din secolul al XVII-lea. Adeseori, în ritualurile de inițiere Yakuza sunt afișate ecouri ale acestor clase sociale, în care sunt încorporate frânturi din ceremoniile de băut sake ale tekiya și bakuto.

În perioada asta, Yakuza este un tabu trecut sub tăcere. Mulți îi consideră o pată pe mândra moștenire a decenței japoneze. Oamenii nu vor să vorbească despre ei. Ori de câte ori am întrebat, mi s-a răspuns cu diversiuni și resentimente amare. După cum s-a exprimat un barman, „Japonia are alte calități, mult mai importante."

Conform publicației The Economist, rata criminalității în Japonia e, de fapt, în scădere vertiginoasă de 13 ani încoace. Rata crimelor, 0,3 omucideri la suta de mii de locuitori, e una dintre cele mai scăzute din lume. În această Japonie modernă, din ce în ce mai sigură, s-a afirmat că Yakuza fie se demodează, înfrânți de noile legi dure, fie pur și simplu se pierd în decor, din cauza lipsei de noi membri.

În dubă, d-l S a spart, în cele din urmă, tăcerea și i-a spus încet translatorului că par „foarte drăguț". Am continuat să conducem, fără niciun indiciu asupra destinației, dar în cele din urmă am ajuns la o clădire de birouri, unde se pare că-și au sediul. Biroul era pe două niveluri, cu patru bărbați plini de tatuaje în față care s-au uitat cum parchează duba noastră. S-au îndreptat imediat de spate și-au făcut o plecăciune.

Primul lucru pe care l-am observat a fost vârsta tipilor din față – toți aveau spre 30 de ani sau mai mult. M-am uitat cum unul dintre ei și-a tras fermoarul la hanoracul de trening Champion și am văzut că are două degete retezate de la a doua falangă. Translatorul mi-a spus că i-a zis că și-a făcut degetele să zboare. „Yubitsume!", a strigat altul, referindu-se la gestul ritualic de a-ți scurta degetele ca formă de izbăvire – o demonstrație fizică a actului de a-ți cere iertare.

Yakuza e singura organizație criminală care se-așteaptă ca automutilarea să servească în același timp drept emblemă a curajului și a pedepsei. Dacă un membru face ceva care aduce necazuri sau atrage rușinea asupra organizației, ceilalți se așteaptă ca el să-și taie imediat propriul deget, în chip de ofrandă de izbăvire. Degetele sunt tăiate cu un pumnal sau o mică sabie de samurai, o tradiție care reflectă cât de mult se bazau samuraii pe abilitatea de a ține sabia strâns în mână – cu fiecare greșeală și deget lipsă, soldatul se vede obligat să se bazeze mai puțin pe strânsoarea sa slăbită și mai mult pe grupul căruia îi aparține.

Având în vedere reputația brutală a Yakuza, l-am întrebat pe d-l S ce l-a atras în organizație. „Cred că există două scenarii tipice prin care ajungi să intri în grup", a spus acesta, prin intermediul translatorului. „Unul e acela în care o persoană care-a avut o tinerețe agitată și s-a înrăit de la o vârstă fragedă vrea să plonjeze în comunitatea Yakuza ca să-și creeze o reputație. Iar ceilalți tipi sunt adolescenți care sunt aduși prin intermediul unui membru, pentru câștiguri financiare, persoane care-și caută de lucru. Ca mine."

Acestea fiind zise, a sărit din dubă și ne-a deschis politicos ușa din spate.

Doi tipi au deschis ușile biroului. Era evident că ne așteptau. D-l S ne-a explicat că avem voie să facem câte poze vrem, cât timp nu apar oamenii din fotografiile înrămate sau fețele vreunui membru Yakuza.
În foaier, l-am întrebat de ce crede el că are Yakuza nevoie de-o imagine atât de dură. „Yakuza îi țin pe toți unde le e locul. Dacă copiii ăștia tineri n-ar avea de ce să se teamă, ar face ce le trece prin cap și n-ar mai putea nimeni să facă nimic să-i oprească", a zis el. „O să se bată pe stradă și-o să facă haos. Dar când vin oamenii de la Yakuza și-i târăsc afară din club și-i bat, pot să oprească haosul."

Am trecut prin sala de conferințe, unde mai mulți tipi stăteau de vorbă la o masă, la o ceașcă de ceai. Am observat câteva chipuri cunoscute din seara precedentă, de la studioul lui Horiyoshi. S-au ridicat în picioare și-au zâmbit. Doi dintre ei mi-au cerut adresa de mail, voiau să vadă ce poze le făcusem la tatuaje cu o seară înainte.

Anul ăsta, în Japonia s-a dat o lege împotriva conspirațiilor teroriste, în care se afirmă că tot grupul poate fi condamnat dacă un singur membru de-al său complotează la comiterea unei fărădelegi. E o lege controversată, criticată pentru că a ridicat „crimele" de genul copierea muzicii și culesul de ciuperci din pădurile protejate la același nivel cu amenințările teroriste pe bune.

Și d-l S consideră că legea e scandaloasă. „[Se] afirmă că «drepturile omului sunt egale conform Constituției», dar față de noi nu-i deloc drept. Nici nu putem să jucăm golf", a spus acesta. „Legiuitorul nu face decât să-și facă situația proprie mai convenabilă. Dacă politicienii fac lucruri rele, întotdeauna găsesc o cale de scăpare. Ei s-ar putea să fie mult mai răi decât Yakuza."

I-am povestit despre o privare asemănătoare de drepturi ale omului cu care s-a confruntat clubul meu de motocicliști sub consortul legilor VLAD din Australia. Membrii cluburilor ilegale de motocicliști din anumite state n-au mai avut voie să se asocieze în grupuri mai numeroase de două persoane în public. Nici n-avem voie să mergem pe motocicletă în grup – care-ar fi principalul scop al clubului nostru – darămite să jucăm câteva partide de golf.

Pot să empatizez cu ceea ce simt membrii Yakuza. Că guvernul încearcă să-i amuțească. Dar, conform d-lui S, s-ar putea ca motivele din spatele represiunii guvernului să fie ceva mai puternice decât o înăsprire a atitudinii împotriva criminalității.

„S-ar putea datora într-o la fel de mare măsură guvernului japonez, ca și influenței corporațiilor americane", a spus acesta. „Există anumite conflicte între organizațiile afiliate guvernului, care încearcă să implementeze anumite inițiative, cum ar fi întreținerea de spații pentru pinball (săli ilegale de jocuri de noroc pachinko), și reprezentanții industriei construcțiilor, care a fost condusă în mod tradițional de Yakuza. Guvernul încearcă să ne preia industriile și angajează diverși oameni, printre care ofițeri de poliție pensionați, pe ușa din spate. Industria de păcănelele pachinko valorează miliarde de dolari, deci e importantă.

„Asta din cauză că aceste corporații au conexiuni în guvern și colaborează. Așa că politicienii și poliția au, la rândul lor, o latură foarte tenebroasă. Nu zic că n-ar trebui să existe deloc, dar de ce noi, Yakuza, suntem singurii controlați, monitorizați și reglementați? De ce ne încătușează?"

Am sugerat că s-ar putea să aibă și ceva de a face cu istoria lor violentă. Și mi-a dat dreptate. „Sigur că facem și lucruri rele. Dar mai există și un rău necesar în societatea noastră, de care nu putem să ne sfiim. De exemplu, avem contracte cu barurile și cluburile, ca să avem grijă de ele când au necazuri. Închipuie-ți că ai un bar și se iau clienții la bătaie și suni la poliție să te-ajute, dar până ajung ei să ia buletine, să găsească dovezi, să ia declarații, noaptea deja s-a futut complet, s-a terminat petrecerea și ai dat faliment."

„Dar dacă ei ne cheamă, putem să ne concentrăm doar asupra tipului care-a început bătaia și tot restul lumii poate să se bucure de seară. Putem să-l târâm afară și să-l avertizăm să nu mai dea pe la bar, dacă o ține-așa cu tâmpeniile. Deci e mult mai rapid și mai simplu să stingi focul când ne ocupăm noi de genul ăsta de probleme."

D-l S m-a asigurat că principala misiune a Yakuza e să-i apere pe oameni. „Încercăm să fim responsabili față de localnici, indiferent dacă sunt sau nu în grupul nostru. Dacă știm că unii dintre tipii mai tineri au probleme că abuzează de doguri, noi suntem responsabili și trebuie să-i ajutăm să se lase. Practic, trebuie să ai grijă de generația tânără și să le arăți ce e bine și ce e rău. Indiferent dacă sunt sau nu în ierarhia noastră."

Ca să-și ilustreze spusele, d-l S a amintit de tsunamiul care a zguduit Japonia în 2011. S-a scris atunci că Yakuza a intervenit cu sprijin mai rapid decât guvernul – o ispravă de care încă sunt extrem de mândri.
„După cutremur, grupul nostru a dus zece dube pline de provizii oamenilor din Fukushima. Autostrăzile erau un haos și o panică totală, iar la benzinării era super aglomerat. Dar noi ne-am colantat dubele cu semne mari pe care scria «ajutoare»", a spus d-l S. „La momentul respectiv, benzinăriile spuneau că se dau doar 20 de litri [de benzină] maximum pentru fiecare mașină, dar noi le-am spus: «N-avem noi treabă cu căcaturile voastre! E o urgență, oamenii au nevoie de ajutorul nostru.» Așa că ne-am băgat în față la coadă și am dat cu flit patrulei, pentru că arătăm înfricoșători și s-au temut de noi. Am profitat de faptul că suntem Yakuza."

L-am întrebat pe d-l S unde-s toți viitorii potențiali membri Yakuza. „Nu prea sunt așa mulți puști care vor să intre", a recunoscut acesta. „Ca să fiu sinceri, există o grămadă de inconveniente după ce intri în Yakuza. Puștii știu că suntem foarte duri și că guvernul e foarte dur cu noi. Guvernul nu ne lasă să ne facem conturi bancare, nu putem să ne cumpărăm apartamente, nici măcar nu putem să ne cumpărăm mașini sau să jucăm golf. Nu putem să ne dăm copiii la școală, pentru că n-avem nimic pe numele noastre. Toți copiii răi preferă să intre ăn grupuri de fraudă și bande de stradă, în loc să devină Yakuza."

Toate astea îmi sunau foarte cunoscut. Mi-am adus aminte ce mi-a spus mie președintele meu, când am devenit recrut în clubul meu de motocicliști. Dacă ești aici să câștigi bani, o să-ți golești rapid buzunarele. De asemenea, că dacă am prietenă, probabil o să-mi dea papucii. Singurele vacanțe-n care-o să merg o să fie la pârnaie. Nu-i chiar cea mai strălucitoare viață.

Când am terminat de vorbit, d-l S m-a dus la restaurantul lui preferat de tăiței soba. Patronul a venit rapid la masa noastră cu sake și-am început să dăm pe gât rând după rând. Ne-am ghiftuit cu delicatese nipone din meniu. Am mai avut eu parte de destule nopți în oraș cu interlopi marcanți. Dar cina cu d-l S n-a părut un exercițiu de afișare a statutului sau a influenței. A fost o invitație în cultura și lumea lor, făcută din pasiune.

Am încercat discret să achit nota, pentru că d-l S ne înecase cu generozitate în cafea, mâncare și țigări toată ziua. Patronul m-a oprit imediat și l-a chemat la masa noastră. D-l S și-a ridicat mâna cu degete tăiate și a spus încet: „Aș prefera să-mi mai tai încă un deget înainte de a lăsa un oaspete al Yakuza să plătească."