Ce înseamnă cruzime în ziua de azi

Departamentul de Siguranță Națională aplică momentan o politică de imigrare de „toleranță zero” la granița cu Mexic. 2 000 de copii din America Centrală au fost luați de lângă părinții lor care căutau azil în Statele Unite.

Dacă nu ești familiarizat complet cu detaliile inumane ale acestui proces, te implor să citești acest interviu, publicat în Texas Monthly, cu un voluntar al unei societăți de binefacere care încearcă să-i sprijine pe părinți și copii.

În mod normal, după ce o familie ajunge la granița Mexicului cu Statele Unite și îi este refuzată în mod repetat intrarea pe la punctele de trecere a frontierei, va traversa pe cont propriu, în mod ilegal. Odată ajunse în Statele Unite, multe familii caută patrula de graniță pentru a putea cere oficial azil. Modul în care sunt tratați nu respectă normele Organizației Națiunilor Unite; părinții sunt condamnați ca niște criminali și copiii lor sunt luați de lângă ei.

Redau un fragment din Texas Monthly care mi-a întors stomacul pe dos:

Prima întrebare care mi-a venit în minte după ce am citit interviul a fost „cine ar putea face una ca asta?” Înțeleg că politica asta ar putea fi susținută de Donald Trump sau de procurorul general Jeff Session din motive ideologice. Pot chiar să-mi imaginez cum cetățenii americani obișnuiți ar putea să susțină politica asta când problema imigrației este aruncată precum o minge de fotbal abstractă și politică. Dar mi-e greu să-mi imaginez omul care este dispus să ia un copil care urlă și vomită de lângă părintele lui și să-i refuze măcar cinci minute ca să se poată consola reciproc.

Încerc să mă pun în pielea agentului de imigrări și, cu toate că nu-mi pot imagina situația în care iau aceleași decizii, pot, mulțumită experimentului Stanford, să trec prin filtrul rațiunii mecanismele psihologice care au permis unor ofițeri aparent obișnuiți, de la baza ierarhiei, să comită asemenea atrocități de-a lungul istoriei. Sau cel puțin ăsta era adevărul până la începutul acestui luni, când experimentul Stanford s-a dovedit a fi plin de erori.

Experimentul Stanford din 1971, numit după universitatea unde a avut loc, a încercat să explice de ce oamenii aflați la putere, precum ofițerii de poliție, erau adesea atât de nemiloși cu cei pe care îi aveau în subordine – prizonieri – prin desemnarea aleatorie a rolurilor unor voluntari, într-un cadru controlat în campus. Experimentul a fost abandonat după doar șase zile. Gardienii începuseră să-i abuzeze emoțional atât de rău pe prizonieri, încât Philip Zimbardo, profesorul responsabil de experiment, se temea de daunele reale care ar fi putut fi provocate. Concluzia experimentului a fost că, în ciuda lucrurilor pe care oamenii ar putea să le creadă despre ei înșiși, comportamentul lor poate fi dictat de situațiile cu care trebuie să se confrunte: gardienii erau nemiloși pentru că puteau, și prizonierii acceptau un asemenea tratament pentru că se gândeau că nu stă în puterea lor să facă ceva în privința aia.

Experimentul Stanford a rezonat foarte mult cu mine pentru prima oară când mi-a fost predat în facultate. Ca nepot al unor supraviețuitori ai Holocaustului, m-a ajutat să înțeleg comportamentele individuale care au condus la unele dintre cele mai atroce crime împotriva umanității din istorie. Ca produs al unei societăți israeliene, m-a ajutat să înțeleg cum oamenii pe care îi cunoșteam personal sau pe care îi consideram „buni” au fost capabili să comită sau să fie complici în genocidul împotriva palestinienilor. Îmi imaginez că experimentul Stanford a devenit din motive asemănătoare unul dintre cele mai cunoscute experimente psihologice.

Ce părea a fi o explicație consacrată a uneia dintre cele mai grele întrebări ale vieții – de ce sunt oamenii răi unii cu alții? – a fost desființată la începutul acestei luni în articolul lui Ben Blum de pe plaforma Medium. Unul dintre deținuți, care a fost închis într-un dulap și înregistrat cum țipa după ajutor, a recunoscut că se prefăcea ca să termine experimentul mai repede și să aibă timp să învețe pentru examenele finale. Într-o înregistrare audio incriminatoare, putem auzi cum David Jaffe, unul dintre studenții lui Zimbardo care a întruchipat un „supraveghetor”, instruiește un gardian să fie mai dur cu deținuții și chiar îi explică că experimentul nu va funcționa dacă nu-și schimbă comportamentul pentru a face totul „să pară ca o închisoare”.

Experimentul a fost criticat dur timp de ani de zile, fiind considerat atât neetic, cât și neștiințific, dar ți-e și mai greu să-l iei în serios atunci când îi auzi pe participanți spunând că a fost regizat și probabil proiectat în așa fel încât să obțină anumite rezultate. Articolul lui Blum îl numește o „escrocherie”. În cel mai rău caz, îl discreditează din punct de vedere științific și canonic.

La un nivel personal, devastator, dacă lecțiile experimentului Stanford sunt greșite, sunt lăsat din nou fără răspunsuri despre cum nemții obișnuiți, care au trăit la jumătatea secolului trecut, au devenit exterminatorii a șase milioane de evrei, cum cetățenii „singurului stat democrat din Orientul Mijlociu” sunt implicați în cea mai lungă ocupație militară din istorie și cum americanii, cu toții strănepoți ai imigranților, îi separă acum la graniță pe imigranți de copiii lor.

Așa cum scoate Blum în evidență în articolul său, lecțiile experimentului Stanford ne-au bântuit pentru că au sugerat că fiecare dintre noi, în ciuda lucrurilor pe care am putea să le credem despre noi și a concepțiilor noastre despre ce e bine și ce e greșit, ar putea să devină un călău într-un lagăr nazist dacă ar fi pus într-o anumită situație. Genul ăsta de rău, a sugerat studiul, mișună în fiecare dintre noi.

Dar aceeași lecție este de asemenea reconfortantă, probabil la nivel subconștient, pentru că ne lasă să scăpăm basma curată. Conform experimentului, dacă aș fi pus în situația aia și aș comite asemenea atrocități, n-aș fi mai bun sau rău decât orice altă persoană pusă în situația aia.

Într-un fel, experimentul Stanford îi permite atât individului care a luat copilul de lângă părinții lui să scape basma curată, cât și societății, căci a lăsat ca această politică să fie creată și implementată.

Este dureros să-ți asumi răspunderea pentru asemenea lucruri, pentru ofițerii americani pentru controlul imigrației și normelor vamale care „respectă ordinele”, dar și pentru fiecare american care îi urmărește pe copiii ăștia la știri și nu face nimic ce-i stă în putință pentru a-i opri. Dacă experimentul Stanford este greșit și nu se poate da vina pe „situație” pentru genul ăsta de cruzime, ce spune asta despre noi ca oameni?

Articolul a apărut inițial pe VICE US.