Moartea e mai nasoală decât credeai

Când a murit Hugh Hefner, a fost îngropat în cimitirul Westwood Memorial Park, chiar lângă Marilyn Monroe. Nu e o simplă coincidenţă. Hefner a cumpărat locul de veci în 1992 cu 75 000 de dolari şi atâta s-a mai lăudat cu asta în presă că mă mir că n-a încercat să cumpere un loc fix deasupra ei. Văduva lui Richard Ponchner, precedentul locatar al criptei, a vândut locul de veci în 2009. (Richard avertizase cu limbă de moarte că „dacă nu mă îngropi cu faţa în jos peste Marilyn, o să te bântui tot restul vieţii.")

Marilyn Monroe duce existenţa familiară şi liminală a celebrităţilor decedate: e o personalitate publică a cărei imagine supravieţuieşte chiar dacă ea nu mai e, fiind practic o sfântă în biserica culturii pop.

(Piatra ei funerară e acoperită adesea de urme de ruj de la cei care vin să-i viziteze mormântul, o formă de veneraţie prezentă şi la mormântul lui Oscar Wilde.) Dar, deşi legenda ei supravieţuieşte, morţii fac parte din afacerea cu cimitire şi n-au niciun cuvânt de spus cu privire la vecini. Pentru Hefner, a fost o ocazie să se folosească de tăcerea mormântului pentru viaţa veşnică în cultura pop.

Simbolismul şi etica îngropării morţilor a generat multe tensiuni printre cei vii de-a lungul timpului. (Hefner era conştient de simbolistică şi nu-l interesa prea mult moralitatea faptului de a fi îngropat alături de femeia ale cărei fotografii nud neautorizate au lansat revista Playboy.) În cartea sa, 199 Cemeteries to See Before You Die (199 de cimitire de văzut înainte să mori), Loren Rhoads face o monografie a cimitirelor de vizitat, multe dintre ele fiind atracţii turistice. Sunt menţionate mormintele celebre: Sutton Hoo, piramidele egiptene, Pompei, dar istoria din spatele locurilor mai puţin evidente e foarte interesantă. Se pare că moartea nu e totuna cu odihna veşnică.

De-a lungul istoriei, corpul ca artefact a fost privit când cu reverenţă, când cu pragmatism. Catacombele au fost create pentru morţii care nu mai aveau loc în pământ; amplasamentul cimitirelor ţine mai mult de decizii politice decât de credinţă. Odihna veşnică promisă e adesea doar provizorie. Printre recomandările lui Rhoads se află şi Aître Saint-Maclou din Rouen, un loc unde au fost îngropaţi oamenii răpuşi de ciuma bubonică. În 1348, când ciuma a eradicat trei sferturi din locuitorii oraşului, „toţi morţii, indiferent de statutul lor social, au ajuns la groapa comună".

Când molima a revenit în secolul al XVI-lea, osemintele îngropate la Saint Maclou au fost date la o parte să facă loc noilor veniţi, iar când cimitirul a fost închis „prin decret regal" în 1781, morţii au fost mutaţi din nou. Povestea lui Rhoads se termină aici, dar pentru curioşi, victimele ciumei au fost mutate în cimitirul Mont Gargan din apropiere, cu excepţia cadavrelor desoperite în curte în timpul săpăturilor arheologice şi a pisicii negre zidite cu secole în urmă pentru a-l alunga pe Diavol.

O astfel de precauţie macabră pare prostească, dar moartea are obiceiul să ia minţile oamenilor, iar teama că spiritele s-ar ridica din morminte dacă le e tulburată odihna e la ordinea zilei când morţii sunt mutaţi ca orice chiriaş. De aceea oamenii lasă mâncare pentru morţi, încearcă să ia cu ei o bucăţică din mormântul lui Elvis sau poartă bijuterii de doliu făcute din şuviţe de păr ale celui decedat. Moartea e înfricoşătoare şi memoria umană are lipsurile ei; măcar ştim că mâncarea aduce alinare şi o broşă e mai rezistentă decât un loc de veci care există în suferinţă.

Suferinţa aceea e prezentă peste tot în 199 Cemeteries, când Rhoads menţionează politicile din spatele mormintelor. „God's Little Acre", un cimitir de sclavi din Newport, Rhode Island, e un teren segregat de pe domeniul public; s-ar părea că domeniul public nu era şi pentru comunitatea evreiască din Newport, fiindcă aceasta a cumpărat terenul pentru Cimitirul Evreiesc Touro. O fotografie sinistră a „turnului de consolare" apare la secţiunea despre Manzanar, un monument plătit de familiile japoneze luate prizoniere de guvernul american, ca să aibă un loc unde să-şi plângă morţii.

Istoria terenurilor pentru cimitire e adesea bântuită dinainte să ajungă morţii acolo. Când Rhoads scrie despre Cimitirul Public Baguio de pe insula Luzon din Filipine, deja am trecut de cimitirele „moderne" (locuri de veci individuale, pietre de mormânt) vechi de sute de ani. Cea mai veche piatră de mormânt din Baguio e din 1934, la doi ani după ce guvernul american „a deschis acest cimitir" pe un teren confiscat de la şeful de trib Mateo Corino.

Faptul că Rhoads menţionează doar cimitirul Baguio printre cimitirele din Filipine e o alegere revelatoare în sine. Într-o carte care pune accentul pe cimitirele americane şi occidentale, percepţia e inevitabil afectată de prezentare. Istoria pare mai bogată când o ai în faţa ochilor şi e uşor să ţi se pară că locurile cu mai multe cimitire ar fi mai importante şi nu doar mai uşor de vizitat. Dar, deşi priorităţile cărţii sunt clare, Rhoads greşeşte fiind prea precaută. 199 Cemeteries pune în discuţie cât de mult aparţin morţii celor vii şi faptul că cimitirele sunt locuri publice şi private în acelaşi timp.

Până la urmă, cu asta rămâi din 199 Cemeteries. Un mormânt individual e o biografie. Un cimitir e o filă de istorie. Dar ca întreg, ca locul unde au trăit şi au murit mulţi oameni, cimitirul devine un loc de contemplare. Ştim pe cine plângem. 199 Cemeteries te face să te întrebi unde şi de ce.