Cine sunt copiii traficanților internaționali de droguri care fug de lege

Aveam nouă ani când am descoperit pentru prima oară că tata fugea de lege. În loc să ne ducă la școală într-o dimineață, mama ne-a chemat pe mine și pe sora mea la ea în cameră și ne-a adunat în patul ei enorm, dublu, cu ceșcuțe de ceai. Ne-a spus că numele nostru de familie nu e al nostru, e un pseudonim, și că familia noastră fuge de FBI de șapte ani încoace. Asta însemna toată viața pe care-o cunoscusem.

Abia peste câțiva ani am aflat ce făcuse. Organizația tatălui meu făcuse trafic cu marijuana în valoare de aproape o jumătate de miliard de dolari în Statele Unite, la finalul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Până să mă nasc eu, în 1983, FBI-ul deja ne monitoriza casa. După doi ani, lanțul investigației se strânsese în jurul lui, iar părinții mei au hotărât că, mai degrabă decât să despartă familia ca să meargă el la închisoare, ar trebui să plece din țară. Au sperat că o să treacă.

De la înălțimea privilegiului de-a privi în urmă, e clar că a fost o idee proastă. Dar la momentul respectiv nu eram singura familie care făcea asta și aveam un motiv bun: războiul împotriva drogurilor început de Ronald Reagan în anii ’80 a dus la niște sentințe mai mult decât duble față de perioada precedentă, cu pedepse minime obligatorii și fără posibilitatea eliberării condiționate. Abordarea liberală a fostului președinte Jimmy Carter menținuse comunitatea de traficanți de iarbă relativ benignă – hipioți cu un oarecare know-how de business și cu conexiunile necesare ca să scoată profit în epocă. Dar cu întreaga forță a nou-înființatei Agenții Anti-Drog a lui Reagan, mobilizată împotriva lor, mulți dintre ei au fugit – și și-au luat și familiile cu ei la drum.

Când am ajuns prima oară în Europa din California în 1985, ne-am integrat într-o rețea de fugari care se întindea pe tot cuprinsul continentului. Fugarii făceau schimb de informații și contacte între ei: își dădeau sfaturi despre cum să bage copiii la școală sub nume false; anunțau cine a fost arestat și ce sentință a luat; și unde poți să ascunzi banii negri.

Și apoi mai eram noi, copiii, care am crescut colecționând nume și adrese la fel cum alți copii colecționau păpuși Barbie. Am crescut ținând secrete care puteau să ne bage părinții la pușcărie.

Claudia* avea zece ani când i-au spus părinții pentru prima oară că trebuie să-i schimbe numele. Tatăl ei, Aaron, făcuse niște contrabandă cu tata în California și ulterior amândoi au fost puși sub acuzare pentru întreținerea unui grup infracțional organizat, sub un statut cunoscut drept cel al Șefilor de Bandă, care, conform noii legislații, venea la pachet cu o sentință minimă de 20 de ani. Aaron era un tip de treabă, relaxat, care a fugit cu soția și cele două fiice ale lor la scurt timp după noi. Claudia își amintește că stătea într-un restaurant în sudul Franței și spera să-i ia ai ei înghețată, când tatăl ei i-a spus că de acum înainte trebuie să folosească numele de familie Sewell. În primele șase luni, Claudia și-a scris noul nume de familie greșit. Tatăl ei nu se gândise să-i arate cum se scrie. Tatăl ei i-a spus că are probleme din cauza evaziunii fiscale. Și nouă tot asta ni s-a spus, pentru că s-au bazat pe faptul că nu știu copiii mare lucru despre taxe.

Sora Claudiei, Anna, avea un an și jumătate când a plecat din State. A crescut cu credința că toată lumea primește un nume nou când se mută în Europa, o explicație de copil pentru lucruri inexplicabile. Nu puneam niciodată la îndoială ce ni se spunea, cel puțin nu la început. Nu cunoscusem altă realitate. În schimb, umpleam golurile fără să ne dăm seama.

Familia mea s-a mutat din Italia în Portugalia în sudul Franței, ca să ne alăturăm altor fugari pe care-i cunoșteam, care se stabiliseră acolo cu succes. La casa noastră din Mougins, Baby Doc – dictatorul haitian – locuia lângă noi, iar traficantul saudit de arme Adnan Khashoggi stătea în partea cealaltă. Era locul în care cei dubios de bogați puteau să locuiască fără să ridice vreo sprânceană. Chiar și odată ce ne-am mutat în Marea Britanie și ai mei s-au despărțit tot mai petreceam verile în Franța, cu toate celelalte familii de fugari. Copiii nu vorbeau niciodată între ei despre situația familiei. Toți am fost crescuți cu o singură regulă: să nu spui! Claudia în continuare a vorbit doar cu două sau trei persoane din viața ei.

Alexander și-a petrecut primii nouă ani din viață mutându-se; a pierdut șirul caselor și școlilor prin care a trecut. Și-a schimbat numele de trei ori și, de fiecare dată, tatăl lui îl punea să-l scrie de multe ori, ca să se asigure că îi iese. Alexander își amintește că a dormit odată acasă la o prietenă, când avea opt ani, și i-a spus acesteia că are două nume diferite. Prietena i-a spus că e ciudat, așa că în mașină, în drum spre casă, Alexander și-a întrebat tatăl despre asta. A fost prima dată când și-a aflat numele real. S-a simțit ca într-o aventură, al cărei secret îl cunoștea acum. „Clar eram o echipă”, a spus acesta, când am vorbit despre familia lui unită. Când lumea din jurul tău e în continuă schimbare, strângi rândurile. Noi contra ei.

Am devenit maeștri la mințit, maeștri la ținut secrete. Dacă cineva punea la îndoială vreun aspect din copilăria mea care n-avea logică – mutările frecvente sau natura suspectă a muncii tatălui meu – inventam ceva. Spuneam că am plecat din America pentru că mama a vrut să fie mai aproape de familia ei britanică sau că tata e investitor de risc. Ambele sunt adevărate. Alexander descrie situația drept gândire dublă: crezi și alibiul și povestea ta reală.

Arestarea încă unui grup de fugari a compromis siguranța adăpostului nostru din sudul Franței, așa că mulți din grupul de proscriși au plecat mai departe. Alexander își amintește că s-a temut când a fugit tatăl său într-o ascunzătoare din Paris și i-a spus: „Dacă se-ntâmplă ceva, să ai grijă de mama și de fratele tău.” Claudia a venit acasă de la școală la sfârșitul semestrului de vară și i s-a spus că nu se mai întoarce acolo niciodată. Familia ei urma să se mute la Florența, iar ea n-avea voie să-și contacteze prietenii sau să spună cuiva unde se duc. „Atunci am știut că e vorba despre ceva mai grav decât evaziunea fiscală”, a spus aceasta. La scurt timp după, în timp ce se uita la știri cu mama ei și a început un reportaj despre traficanții de droguri, Claudia a întrebat: „Așa, ca tata?”

Azi are 42 de ani, stă la New York, e mamă, are un bar și vorbim la telefon – nu știe să-mi spună sigur de unde a știut. „N-a avut niciodată un job, dar n-am pus asta la îndoială”, spune ea. „Telefonul public era ceea ce numeam biroul lui.” Tatăl ei fusese dintotdeauna deschis cu privire la faptul că fuma iarbă. „Încă îmi miroase a acasă”, a spus femeia. „Știi senzația pe care o au unii cu plăcinta cu mere? Așa e pentru mine.” Ulterior, când s-au mutat la Paris, Claudia, care avea 16 ani pe-atunci, îi cumpăra iarbă. „Aveam mai multe combinații decât el. Și el se temea să nu fie prins.”

Revelația Annei a venit când a văzut filmul Running on Empty cu River Phoenix, despre o familie underground, care fuge de FBI, și și-a recunoscut propria viață în a lor.

Toți avem tone de astfel de anecdote – ciocniri jenante cu fazele din filmele de la Hollywood, în timp ce încercam să ducem vieți normale de familie. Părinții noștri au avut identități false, întâlniri de gradul III cu agenții federali și teancuri ascunse de cash în seifuri de bănci. Dar noi abia ne croiam drum, cam cum ne descopeream și pubertatea – două chestii care au venit în tandem, ceea ce n-a ajutat.

În timp ce alți adolescenți își împărtășeau secretele la jocurile de-a adevăr sau provocare, noi păstram liniștea. Prima oară când i-a spus unui prieten, Alexander avea 14 ani. „După, m-am simțit oribil, ca și cum aș fi distrus totul”, a spus el, cu un puternic accent franțuzesc. „Când am observat că prietenul nu mă crede, am marșat pe asta și am zis că glumesc. N-am mai spus nimănui până la 21 de ani.”

Pentru mine era ușor să păstrez secretele până mă spărgeam – iar atunci voiam să vorbesc. Regretam întotdeauna și a doua zi mă trezeam foarte deprimată, îngrozită c-o să se-ntâmple ceva din cauza chestiilor pe care le spusesem.

La urma urmei, ne săturaserăm cu toții. Alexander a jucat o dată cartea asta împotriva părinților lui – furie adolescentină normală: „Mi-ați futut viața” – deși era în principal furios pe sistemul american de justiție. Pentru Anna a venit la 12 ani; sora ei, Claudia, deja plecase de-acasă, iar părinții ei i-au trântit-o că se mută de la Paris la Amsterdam. „Aveam prieteni, aveam o viață”, a spus Anna. „Era o limbă cu totul nouă pe care trebuia s-o învăț. Eram furioasă și mi se luase.”

Părinții Annei au luat-o la o discuție și i-au zis că tatăl ei e traficant de iarbă. El i-a spus că toată lumea făcea asta în anii ’80 și că nu e mare lucru, dar ea n-a văzut situația așa. „Mi s-a părut iresponsabil”, spune femeia, astăzi mamă singură la New York. „Căcat, deja avea bani, doi copii, nu era un moment bun să vândă droguri.”

Obișnuiam să-mi imaginez cum ar fi arătat viața mea, dacă tata n-ar fi intrat niciodată în bucluc. Dac-aș fi crescut în casa din California în care m-am născut, cu lacul privat, cârdul de păuni, șirul de tablouri de Warhol pe perete și cele două Corvette din garaj. Probabil aș fi fost o răsfățată. Dar, da, ar fi fost drăguț să aflu cum e.

Tații noștri au picat unul după altul. În 1996, tata a fost condamnat la zece ani și a făcut șase în California, unde locuiește acum. Au fost și suișuri și coborâșuri, dar am rămas uniți prin toate. Tatăl Claudiei și al Annei s-au predat odată ce-au plecat ambele fete de acasă în 2004. S-au întâlnit toți preț de-o săptămână la Vancouver și au plâns când și-au luat la revedere. El a fumat o țigară, și-a ars actele false, s-a dus la ofițerul de la imigrație de la granița cu Canada și-a spus: „O să vrei să-ți chemi șeful pentru asta.” În cele din urmă, FBI-ul l-a localizat pe tatăl lui Alexander în 2016. Alexander, astăzi artist video în vârstă de 33 de ani, care locuiește lângă Paris, a descris situația drept năruirea unei lumi. Tatăl lui fusese un cetățean care respecta legea și-și plătise impozitele timp de 30 de ani în Franța și avea peste 70 de ani. În cele din urmă, acuzațiile au fost retrase.

Iar noi, copiii – ei, banii s-au dus demult, dar avem poveștile.

„A existat o perioadă în care mă enerva să aud cum fuma tata cuie cu Bob Marley sau faze de genul. Ziceam: Din cauza asta am ajuns noi să trăim viața pe care-am trăit-o, mi-a zis Alexander râzând. „Dar am simțit și admirație. A făcut tot ce i-a stat în puteri să ne ofere o viață normală. Cum m-a influențat asta? M-a făcut mai puternic.”

N-am aflat despre experiențele celorlalți până nu s-a terminat totul și ne-am reconectat ca adulți, care aruncă cu povești din astea, glume intime, râzând de cât de absurd a fost totul. Acum n-aș schimba nimic. În afară de un pic mai puține inimi frânte, poate – și aș păstra și-un singur Warhol ascuns pe undeva.

*Unele nume și trăsături de identificare au fost schimbate.

Tyler Wetherall este autoarea cărții No Way Home: A Memoir of Life on the Run (St. Martin’s Press, 2018).

Articolul a apărut inițial în VICE UK.