Ce nu te învață nimeni la școală despre sexul și relațiile homosexuale ale domnilor români

În toate narațiunile istorice moderne despre trecutul medieval al românilor, fie cele scrise în manualele școlare sau în studii academice, fie cele proiectate pe ecran în filmele istorice ale regimului Ceaușescu, voievozii apar ca niște personaje caste, aproape asexuate.

În realitate, lucrurile nu au stat deloc așa, ba chiar dimpotrivă. Cronicile vremii sunt pline de relatări picante despre amantlâcurile și desfrâurile la care se dedau domnitorii români. De la Ștefan cel Mare, care avea câte o țiitoare în fiecare târg al Moldovei, la Vasile Lupu, care după cum scrie Miron Costin, „cu sila a luat fetele de la case de boieri, peste voia părinţilor, la ţiitorie”.

Însă nu numai relațiile heterosexuale erau practicate la curțile domnitorilor români. Istoria înregistrează mai multe cazuri de homosexualitate chiar printre conducătorii celor două principate cu populație majoritar creștin-ortodoxă. Subiectul a fost unul tabu pentru istoriografia românească modernă. Chiar și tinerii istorici, cu rare excepții, se feresc de această temă.

Într-o lucrare comună publicată recent, Sexualitate și discurs politico-religios în societatea românească premodernă (Iași, 2016), nu se face nicio referire la homosexualitate. Unul dintre autori, istoricul Liviu Pilat, ar fi avut ocazia în cele 50 de pagini de text din studiul său intitulat „Gen, sexualitate și putere în Evul Mediu: concepte și perspective românești” care urmărește comportamentul sexual al domnitorilor valahi și moldoveni, să abordeze acest subiect, însă a ales să-l ignore cu desăvârșire.

Nu este de mirare că cel care a atacat frontal tema provine din afara câmpului istoriografiei clasice, fiiind critic și istoric literar.

Dan Horia Mazilu a scris în 2003 o carte despre viața privată a voievozilor români, intitulată Voevodul dincolo de sala tronului, care are un capitol privind practica „sodomiei” la curțile domnești.

În teorie, homosexualitatea sau cum o numeau pravilele, „culcuși în păcat, bărbat cu bărbat”, erau aspru sancționate de lege.

În Îndreptarea legii sau Pravila lui Matei Basarab, tipărită în 1652 la Târgoviște, scria următoarele: „Sodomleanii nu se ceartă [pedeapsesc – n.n.] numai cu moarte, ce și după moarte trupurile lor se bagă-n foc ca să le ardă”.

Aceeași pravilă prevede măsuri și pentru femeile ce practicau lesbianismul.

Aceste pedepse erau rareori puse în practică de către instituțiile vremii. În special Biserica se ferea să le aplice, întrucât multe dintre cazurile de homosexualitate se găseau chiar în rândurile ei.

Istoricul Constanța Vintilă-Ghițulescu, în cartea Focul amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească. 1750-1830, povestește despre un caz înregistrat pe la finalul secolului al XVIII-lea care-l are drept protagonist pe un anume Teofil, proegumenul mănăstirii Căldărușanu.

Acesta e dovedit „că au făcut sodomie cu țiganii, însă țiganii făcând sodomie cu el” timp de doi ani de zile cât ocupase poziția de conducere a mănăstirii. Teofil este decăzut la rangul de monah prost și trimis pentru penitență la mănăstirea Tismana, pedeapsă minoră față de cea prevăzută de pravile. Potrivit Îndreptării legii, „sodomitul” dovedit urma să fie judecat și condamnat mai întâi de „judecătorul bisericii” care îl afurisește, iar apoi de „judecătorul mirenesc” care-i „face moarte”.

Într-o cultură politică autocratică precum cea a celor două principate române premoderne, este evident că puterea pravilelor se oprea în fața iatacurilor domnești. Miron Costin se referă în Letopisețul Țării Moldovei la desfrâul de la curtea libertinului domn al Moldovei, Vasile Lupu, care implica inclusiv partide de sex homosexual:

Chiar fiul său Ștefăniță, viitor domn al Moldovei (1659-1661), avea iubiți printre tinerii boieri de la curtea domnească din Iași .

Mulți dintre domnitorii români gay își începuseră viața sexuală pe la curtea sultanilor turci. Toleranța Islamului otoman vizavi de homosexualitate este descrisă și de Dimitrie Cantemir în Sistema religiei muhammedane. Printre cei despre care știm sigur că a avut relații homosexuale este Radu cel Frumos, trimis zălog de tatăl său Vlad Dracul în 1442 la curtea sultanului Murad al II-lea.

Istoricul grec Laonic Chalcocondil povestește cu lux de amănunte cum a devenit Radu cel Frumos amantul sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, cel care îl va ajuta să preia tronul Valahiei în 1462, de la fratele său Vlad Țepeș.

Un alt domnitor indicat de cronicari ca preluând practicile homosexuale de la curtea otomană este Iliaș Rareș (1546-1551), fiul lui Petru Rareș și nepotul lui Ștefan cel Mare. Mazilu îi dedică în cartea sa chiar un „dosar de homosexual”.

Călugărul Eftimie, care a scris cronica oficială a domnitorului Petru Rareș, consideră că asupra lui a primat influența nefastă a unui musulman pe nume Hadâr, un personaj „pervers prin moravuri și mai pervers cu sufletul” care l-a ajutat să-și încropească un mic harem.

„A trimis să cumpere cu multe mii de aspri și ducați de aur curve necurate turcoaice și le-au adus la dânsul…”

Cronicarul Grigore Ureche amintește de tinerii amanți turci cu care se „dezmierda” domnul Moldovei.

În cele din urmă, Iliaș Rareș trece la Islam, renunță la tron și devine pașă de Silistra. Moare în exil, probabil otrăvit în orașul Alep din Siria, cu memoria damnată în patria sa, portretele oficiale și inscripțiile cu numele său fiind distruse.

Mihnea al III-lea cel Rău, un fiu al lui Vlad Țepeș și domnitor al Țării Românești între 1508 și 1509, deși trăise peste 25 de ani în seraiul sultanului, nu-și renegase credința. Însă la fel ca și unchiul său Radu cel Frumos, devenise iubit al unor pașale turcești.

Conform cronicarului anonim al Istoriilor domnilor Țărâi Rumânești „[…] și slujind lângă Poarta turcească la Chinan-pașa (căruia zic unii să-i fie fost giuvan, fiind frumușăl), iar mai vârtos Valedelii [sultana valide, adică sultana-mamă – n.n.] au slujit (că zic unii să-i fie căutat de treabă câteodată)”.

Așadar Mihnea cel Rău era, la fel ca Iliaș Rareș, bisexual, fiind bănuit de relații inclusiv cu mama sultanului.

Cronicarul Radu Popescu îl descrie în istoria Țării Românești ca pe un prădător sexual .

Un caz diferit este cel al lui Alexandru Iliaș, domn în mai multe rânduri al Țării Românești (1616 - 1618) și al Moldovei (1620 - 1621 și 1631 – 1633), mai degrabă gay decât bisexual, care avea o relație intensă cu un transfug din Peninsula Balcanică, neglijând sarcinile de conducere ale statului.

Acum câteva sute de ani oamenii se veseleau, se certau, se războiau, se îndrăgosteau, făceau sex la fel ca acum, chiar dacă erau țărani, călugări sau chiar domnitori. Homosexualitatea nu era văzută cu ochi buni, dar nici nu era sancționată sever, iar în unele cazuri era chiar tolerată. Istoria românilor este mult mai plină de viață și mai diversă decât ne-a fost descrisă de o literatură istorică modernă tributară pudibonderiei și prejudecăților timpurilor noastre. „Tradiția”, așa cum o prezintă susținătorii referendumului CpF, este un construct artificial, care indică mai degrabă un barometru al fricilor și angoasele față de modernizarea și liberalizarea societății româneștii, decât o reflectare a unor realități istorice.