Amintirile îngrozitoare ale unui călău francez

Memoriile lui Henri Sanson, scrisă în 1862 și lansată zilele astea de editura Hyperliteratura, la târgul de carte Gaudeamus, prezintă amintirile ultimul călău al unei familii care a însângerat eșafodurile Parisului 169 de ani.

Istoria se vede din perspectiva unor martori „blestemați” să execute sau să tortureze cele mai controversate personalități ale vremii: de la simpli criminali, tâlhari, trădători, până la regi și marii revoluționari ai Franței; de la spânzurări, decapitări sau arderi pe rug, până la perfecționarea ghilotinei.

Fragmentul de mai jos, parte din capitolul „Execuția”, prezintă supliciul fără limite la care a fost supus Robert-François Damiens, un servitor de 42 de ani, care a încercat să-l omoare pe regele Louis al XV-lea. El a fost ultima execuție publică a Franței, prin sfârtecare, pedeapsa tradițională pentru regicizi. Asta după ce a fost torturat în fața mulțimii, prin smulgerea cărnii cu cleștele și acoperirea rănilor cu ulei încins, plumb topit, rășină aprinsă și altele.

(…) Damiens a fost scos din celulă și adus acolo, într-un fel de sac de piele, care se strângea în jurul lui și îi lăsa liber doar capul. A fost scos din acest sac, iar gref ierul i-a ordonat să îngenuncheze și i-a citit sentința. Damiens a ascultat cu o atenție deosebită tot ce avea legătură cu supliciul care îl aștepta, iar atunci când a venit vorba despre dispozițiile privitoare la pretinsul său complice, a început să-și rotească ochii prin asistență, cu o curiozitate evidentă. Poate încerca să-l descopere pe cel ce urma să-i ia zilele.

Fața sa era galbenă precum ceara; lumina zilei părea să-i obosească privirile; pleoapele lui se închideau și se deschideau într-un fel de mișcare convulsivă, dar ochii săi nu-și pierduseră strălucirea. Când gref ierul a terminat de citit, Damiens le-a făcut semn arcașilor să-l ajute să se ridice, căci pare-se că mai suferea încă din cauza rănilor de la picioarelor și a murmurat de câteva ori: „Dumnezeule! Dumnezeule!”.

Gabriel Sanson s-a apropiat de el și i-a pus o mână pe umăr. Atunci Damiens a tresărit și l-a privit cu un aer pierdut; dar tocmai atunci comandantul arcașilor l-a introdus pe preotul de la Saint Paul, iar chipul regicidului și-a redobândit numaidecât înfățișarea calmă și surâzătoare zărindu-l pe omul bisericii. Preotul a înaintat către el și Damiens a încercat să-și elibereze mâinile pe care ajutoarele călăului se apucaseră să le lege, pentru a le apuca pe cele ale duhovnicului.

Acesta le-a cerut ajutoarelor să se îndepărteze și au rămas amândoi, preotul și condamnatul, drepți în mijlocul încăperii. Confesorul îi spuse ceva cu voce scăzută. Damiens părea că se roagă cu multă fervoare și își ridica adesea ochii la cer. Totuși, uneori chipul său devenea sălbatic, tresăririle nervoase îi agitau trupul și își mușca buzele cu un fel de turbare. Atunci preotul începea să vorbească mai însuflețit; se putea ghici din gesturile sale că-i dădea exemplu lui Damiens moartea cea resemnată a lui Iisus Hristos. Cuvintele lui păreau să-i facă o vie impresie condamnatului, care își redobândea liniștea de f iecare dată.

Preotul nu avea voie să asiste la tortură. El i-a spus lui Damiens că o să-l aștepte, rugându-se pentru el în capela de la Conciergerie și s-a îndreptat într-acolo.

Slujbașul care răspundea de hrana condamnatului s-a apropiat de acesta și i-a propus să guste ceva; Damiens a ezitat un moment, s-a uitat la conținutul coșului cu mâncare, apoi a clătinat din cap:

– La ce bun? Dați toate astea săracilor, măcar or folosi la ceva.

Când i s-a atras atenția că avea nevoie de toate puterile pentru a putea înfrunta cu bine ziua aceea teribilă, a răspuns pe un ton rătăcit, care nu se prea potrivea cu conținutul cuvintelor lui:

– Puterea mea este în Dumnezeu! Puterea mea este în Dumnezeu!

L-au convins totuși să ia puțin vin. I s-a umplut un pahar, pe care Damiens l-a dus la buze, dar n-a sorbit mai mult de o înghițitură. Memoriile apocrife pretind că ar f i strigat că vinul era amar.

Urmând insinuările lor calomnioase, s-ar putea crede că vinul 315 conținea anumite droguri care trebuiau sa-i provoace o stare puternică de prostrație și să înmoaie fermitatea lui Damiens. Nimic mai fals.

În realitate, cu Damiens se produsese un accident, pe care, în prima parte a nefericitei mele cariere, îl remarcasem și eu, până și la condamnații care dovedeau o tărie deosebită: o spaimă căreia puțini reușesc să i se sustragă le contractă mușchii gâtului, în așa fel încât deglutiția devine cu neputință, iar condamnații încearcă în zadar să-și înghită până și propria salivă.

Damiens a fost așezat din nou în hamacul său și dus în camera de tortură, unde se găseau deja comisarii, domnii președinți Maupeou și Molé și domnii consilieri Severt, Pasquier, Rolland și Lambelin. A jurat, potrivit obiceiului, că va spune doar adevărul și i s-a luat un prim interogatoriu pe scaunul de tortură.

Acest interogatoriu a durat o oră și jumătate. Damiens a răspuns destul de calm la întrebările pe care i le-a adesat domnul Pasquier; dar, în intervalele care se scurgeau uneori între două răspunsuri, dădea semnele unei agitații cu totul neobișnuite. Se mișca violent, își rostogolea ochii în orbite și încerca tot timpul să se întoarcă spre locul unde de afla executorul și ajutoarele sale.

În sfârșit, judecătorii-comisari se ridicară și îi spuseră că, întrucât nu mărturisise nimic, va fi supus la tortură. Executorii îl înconjurară, iar torționarul Parlamentului îi puse brodechinii, strângându-le funiile mai tare decât o făcea de obicei. Durerea a fost violentă; Damiens a scos strigăte cumplite, fața i s-a făcut lividă, capul îi căzu pe spate și păru că își va pierde cunoștința. Chirurgii se apropiară, îi luară pulsul și declarară că nu era vorba de un leșin serios.

Unul dintre ei, domnul Boyer, fu de părere să se mai aștepte puțin înainte de a se introduce penele, pentru a se lăsa timp ca umflăturile provocate de legături să se dezumfle. Damiens redeschise ochii și ceru de băut; i s-a oferit un pahar de apă, dar el a cerut vin, spunând cu o voce tremurătoare și gâfâită că i s-au sleit toate puterile. Charles-Henri Sanson l-a ajutat să ducă paharul la gură; după ce a băut, a scos un suspin adânc și, închizând ochii, a murmurat câteva rugăciuni; grefierul, cei doi aprozi, executorii și ajutoarele lor îl înconjurară; doi dintre judecători se sculară din 316 fotoliile lor și începură să se plimbe prin cameră. Domnul președinte Molé era foarte palid, iar pana pe care o avea în mână îi tremura.

După o jumătate de oră, tortura reîncepu. Fremy, torționarul, înfundă prima pană. Damiens reîncepu să urle; urletele lui erau atât de prelungi și de ascuțite, încât domnul prim-președinte n-a putut să-i pună întrebările de rutină. În sfârșit, printre urletele, imprecațiile și rugăciunile care-i ieșeau pe gură, Damiens l-a învinuit pe un oarecare Gautier, care se ocupa de afacerile unui consilier al Parlamentului, domnul Lemaitre de Ferrière, că l-a împins la crima pe care o comisese.

S-a dat imediat ordin ca Gautier și domnul Lemaitre de Ferrière să f ie arestați și aduși în fața judecătorilor. La a doua și la a treia pană, suferințele și urletele au fost aceleeași, iar numele lui Gautier a fost din nou pomenit. La a patra pana, osânditul a început să-și ceară iertare și a strigat de mai multe ori: „Domnilor! Domnilor! Domnilor!”.

Gautier și domnul Lemaitre au fost aduși și confruntați cu Damiens, care nu numai că n-a putut să spună unde se văzuse cu cel pe care îl învinuise, dar și-a și retractat numaidecât mărturisirile care-i fuseseră smulse prin tortură.

Caznele au reînceput cu prima pană a torturii extraordinare. Iată consemnările din procesul verbal.

Interpelat. – spune că a crezut că săvârşeşte o faptă plăcută cerului.

La a şasea pană. – Lamentaţii. – Spune că a fost foarte nenorocos pentru că nu a izbutit să se sinucidă aşa cum îşi pusese de gând. – Regretă că după jaful pe care l-a săvârşit, fiii cei buni au refuzat să-l primească. – Deplânge soarta soţiei şi a fiicei sale; spune că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a fost prea orgolios. – Acuză o vrăjitoare că i-ar fi făcut farmece.

La a şaptea pană. – Spune că are oroare de crima pe care a comis-o şi îşi cere iertare lui Dumnezeu şi regelui. – Îi imploră pe judecători să-i ceară regelui să fie omorât numaidecât. – Vorbeşte din nou despre vrăjitori şi spune că diavolul a luat chip de femeie ca să-l vrăjească.

După a opta pană, care era și ultima a torturii extraordinare, 317 chirurgii au declarat că osânditul nu putea rezista la mai mult. Caznele au durat două ore și un sfert.

Judecătorii-comisari se ridicară cu o grabă care arăta că erau și ei la capătul puterilor. I-au făcut un semn lui Gabriel Sanson, iar torționarul a scos brodechinii. Damiens a încercat să-și ridice picioarele zdrobite, dar nu a izbutit. Atunci s-a aplecat în față și s-a uitat câteva clipe la ele cu un fel de duioșie posomorâtă.

Între timp, procesul verbal fusese încheiat și i s-a dat să-l semneze; magistrații au ieșit ca să se ducă la primărie. Regicidul a fost dus în capela de la Conciergerie, unde l-a reîntâlnit pe preotul de la Saint-Paul, căruia i se alăturase domnul de Marcilly, doctor la Sorbona.

O profundă consternare era zugrăvită pe toate chipurile și totuși Damiens, oamenii bisericii care aveau misiunea să-i salveze sufletul și executorii, care aveau să-i provoace niște suferințe încă și mai îngrozitoare decât cele pe care le înduraseră până atunci, nu-și încheiaseră socotelile decât pe jumătate. Charles-Henri Sanson și doi dintre asistenți au rămas lângă osândit, având sarcina să-l ducă în Grève, în timp ce Gabriel Sanson și celelalte ajutoare s-au dus să se asigure pentru ultima oară că totul era pregătit pentru supliciu.

Torționarul care se însărcinase cu smulgerea cărnii și care, printr-o ironie a destinului, purta numele unui mare senior de pe vremea aceea, Soubise, îl asigurase încă de dimineață pe mai-marele său că își procurase toate accesoriile indicate în sentință.

Ajungând la eșafod, Gabriel Sanson și-a dat imediat seama că mizerabilul de Soubise era beat. Cuprins de o furie violentă, i-a cerut acestuia să-i arate plumbul, pucioasa, ceara și rășina pe care susținea că le cumpărase; toate lipseau; și s-a băgat totodată de seamă, tocmai în momentul când condamnatul putea să sosească dintr-o clipă în alta, că rugul care trebuia să-i mistuie rămășițele fusese alcătuit din lemne umede și prost alese, care nu se puteau aprinde decât foarte greu.

Gândindu-se la urmările le care le putea avea beția lui Soubise, Gabriel Sanson își pierdu capul. Pentru câteva minute, eșafodul oferi spectacolul unei uriașe derute, valeții umblau încolo și încoace fără niciun rost, toată lumea urla în același timp, iar nefericitul executor al Palatului își smulgea părul, căindu-se pentru teribila răspundere pe care și-o asumase.

Sosirea comandantului arcașilor, care venise să-și așeze oamenii în jurul eșafodului, și prezența procurorului general puseră capăt în cele din urmă dezordinii. Magistratul îl certă cu asprime pe Gabriel Sanson și îi declară că va fi trimis la închisoare pentru cincisprezece zile pentru că își neglijase îndatoririle, apoi îi ordonă să ia locul bunicului meu la capelă. În ciuda tinereții sale, acesta îi inspira mai multă încredere decât executorul Palatului.

În vremea asta, valeții executorului s-au dus pe la prăvăliile din vecinătate pentru a-și face rost de cele trebuincioase, dar când au ieșit din locul rezervat execuției, mulțimea i-a urmat; peste tot pe unde intrau erau recunoscuți, negustorii refuzau să-i servească sau pretindeau că nu aveau ce li se cerea. A trebuit ca mai-marele să trimită cu ei un om de-al său care cerea pentru rege obiectele necesare.

Această scenă s-a prelungit atât de mult, încât pregătirile nu erau încă isprăvite atunci când osânditul a fost adus în piața Grève și a trebuit să f ie pus să șadă pe una din treptele eșafodului, pe când, sub ochii săi, se făceau ultimele preparative pentru execuția lui.

Damiens stătuse trei ore în capelă și se rugase tot timpul cu o fervoare și cu o stăruință care îi impresionase pe toți cei de față. Când orologiul Palatului a bătut ora patru, Gabriel Sanson s-a apropiat de domnii Gueret și de Marcilly și le-a spus că venise momentul. Deși vorbise încet, Damiens l-a auzit și a murmurat, cu o voce neliniștită:

– Da, în curând o să f ie noapte.

Şi, după o pauză, a adăugat:

– Iar mâine o să f ie ziuă, vai, doar pentru ei.

Confesorii săi l-au încurajat să nu-și piardă încrederea în Dumnezeu; el le-a surâs, iar în momentul când a fost luat de arcași, i-a trimis o sărutare crucif ixului de deasupra tabernacolului de la altar.

L-au pus în cotigă, preotul de la Saint-Paul s-a așezat lângă el, iar domnul de Marcilly s-a spus în spatele cotigii, printre soldați. Escorta era numeroasă, străjerii înconjurau cotiga, iar la colțul f iecărei străzi erau postate pichete ale gărzilor franceze.

În fața portalului de la Notre-Dame au vrut să-l pună pe Damiens să îngenuncheze, ca să pronunțe amenda onorabilă, dar picioarele pe jumătate zdrobite i-au stârnit asemenea dureri, încât atunci când s-a aplecat ca să asculte porunca, a căzut cu fața în jos, scoțând un strigăt așa ascuțit că, în ciuda tumultului făcut de mulțime, trebuie să se f i auzit până de cealaltă parte a pieței. A rostit cuvintele pe care i le dicta gref ierul din picioare, sprijinit de doi arcași. Când l-au pus la loc în cotigă, plângea, iar acelea au fost primele lacrimi pe care a fost văzut vărsându-le.

Peste un sfert de oră, cortegiul a ajuns la picioarele eșafodului. Niciodată nu se mai adunase o mulțime așa uriașă în piața Grève; era ca o mare de capete omenești care se întindea până la străzile de la Vannerie, du Mouton și de la Tixerandrie. Nu era nicio fereastră care să nu f i fost ticsită de curioși. După hainele unora, se putea ghici că aceștia aparțineau claselor celor mai de sus ale societății. Se putea zări pe ici pe colo chiar și câte o elegantă toaletă femeiască, dar nu-mi vine să cred că, într-un secol care se fălea cu f ilosof ia și umanitarismul lui, niște adevărate doamne de viță s-au putut gândi să privească la un spectacol ce-i înfricoșa cu anticipație până și pe călăi.

Așa cum am spus, Damiens a rămas așezat câteva minute pe treptele eșafodului; își recăpătase tăria și privea spre mulțime sigur de sine. A cerut să f ie dus la Primărie, pentru a vorbi cu comisarii. I s-a adresat domnului Pasquier și și-a încredințat familia, ce îi ignorase totdeauna planurile, milei acestuia. A mai retractat o dată acuzația pe care i-o adusese numitului Gautier și s-a jurat pe mântuirea sufletului său că plănuise și înfăptuise atentatul doar de unul singur.

La ora cinci, a revenit în piață și a fost urcat pe eșafod. Cuptorul în care ardea pucioasa amestecată cu cărbunii aprinși umplea aerul cu aburii lui acri. Damiens a tușit de câteva ori, apoi, în timp ce valeții îl legau de platformă, și-a privit mâna dreaptă cu aceeași expresie de tristețe care se ivise pe fața lui când își privise picioarele înainte de tortură. A murmurat câteva frânturi de litanii și a spus de două ori: „Ce am făcut? Ce am făcut?”.

Brațul i-a fost f ixat solid sub o bară, în așa fel încât încheietura mâinii să-i depășească marginea platformei. Gabriel Sanson s-a apropiat cu jăraticul. Când Damiens a simțit flacăra albăstrie mușcându-i carnea a scos un strigăt înspăimântător și se contorsionă în legături. După ce prima durere trecu, își înălță capul și privi cum îi arde mâna, manifestându-și durerea doar prin scâșnetul dinților care i se auzeau clănțănind.

Această primă parte a supliciului a durat trei minute.

Charles-Henri Sanson văzuse lingura cu jăratic tremurând în mâinile unchiului său. După transpirația care îi invada fața, după paloarea chipului său, aproape la fel de puternică precum aceea a condamnatului, după tremurăturile care îi cuprinseseră membrele, devenise limpede că acesta nu era în stare să ducă la bun sfârșit smulgerea cărnii cu cleștele. Atunci Charles-Henri îi promise o sută de livre unui valet dacă își ia în grijă această îndatorire sinistră.

Omul, pe nume André Legris, a primit. A început prin a-și trece înspăimântătorul instrument peste brațele, pieptul și coapsele osânditului; la f iecare mușcătură, oribilul maxilar de f ier smulgea o zdreanță palpitândă de carne, iar Legris vărsa în rana deschisă când ulei clocotit, când rășină aprinsă, când pucioasă, când plumb topit, pe care i le întindeau ceilalți valeți.

S-au văzut atunci lucruri pe care limba nu le poate descrie, pe care mintea nu le poate concepe, lucruri care nu-și pot găsi echivalentul decât în infern și care țin de ceea ce voi numi beția durerii.

Damiens, cu ochii ieșiți nemăsurat din orbite, cu părul zburlit, cu buzele strâmbate, îi însuflețea pe călăi, le sf ida torturile, își provoca singur noi suferințe. Când carnea lui urla, la contactul cu lichidele încinse, glasul său se amesteca în acel cutremur odios, iar glasul acesta, care nu mai avea nimic omenesc, urla: „Încă! Încă! Încă!”.

Şi totuși acestea nu erau decât preliminariile supliciului.

A fost coborât de pe platformă și așezat pe o șarpantă care avea trei picioare înălțime și forma crucii Sfântului Andrei, apoi de f iecare din membrele lui au fost prinse hamurile unui cal.

În timpul acestor preparative, nefericitul și-a ținut cu încăpățânare ochii închiși. Venerabilul preot de la Saint-Paul, care nu-l părăsise niciun moment, s-a apropiat de el și i-a vorbit. Damiens i-a făcut semn că îl auzea, dar n-a deschis ochii. Ai f i zis că privirea lui, care se pregătea să-l întâlnească pe Dumnezeu, nu voia să se păteze cu vederea barbarilor care îi supuneau mizerabilul trup la asemenea cazne. Din când în când striga „Isuse! Maria! La mine!” ca și cum i-ar f i implorat să-l smulgă mai repede din mâinile călăilor săi.

Unul din ajutoare ținea de căpăstrul f iecărui cal, altul se așezase în spatele animalului, cu biciul în mână. Charles-Henri Sanson rămăsese pe eșafod, dominând întreaga mulțime.

La semnul său, înfricoșătoarea cvadrigă a pornit înainte. Efortul trebuie să f i fost uriaș, căci unul din cei patru cai s-a abătut pe pavaj. Totuși, mușchii și nervii mașinăriei umane au rezistat la această teribilă smucitură.

Caii s-au opintit de trei ori, mânați cu strigătul și cu biciul, și de f iecare dată rezistența ce li se opunea îi împingea înapoi.

Se observa doar că brațele și picioarele osânditului se alungiseră peste măsură, dar era încă în viață și i se auzea șuierul respirației, strident precum horcăitul unor foale de f ierărie.

Executorii erau stupef iați; preotul de la Saint-Paul, domnul Guéret, leșinase; gref ierul își ascundea fața în togă și se auzea trecând prin mulțime murmurul acela surd care prevestește furtuna. Atunci domnul Boyer, chirurgul, s-a repezit la primărie, i-a anunțat pe judecătorii comisari că sfârtecarea nu va izbuti dacă nu se va veni în ajutorul cailor prin amputarea nervilor mari și a obținut încuviințarea necesară.

În lipsa instrumentelor chirurgicale, André Legris i-a făcut osânditului cu securea incizii la subțiori și la încheietura coapselor.

Caii au fost mânați din nou de îndată; mai întâi s-a detașat o coapsă, pe urmă cealaltă, pe urmă un braț. Damiens respira încă.

În sfârșit, în momentul în care caii se înverșunau împotriva ultimului membru care rămăsese nesmuls, pleoapele i se ridicară, ochii i se înălțară spre cer, iar trunchiul acela infam a murit în cele din urmă.

Când valeții au dezlegat aceste jalnice rămășițe de pe crucea Sfântului Andrei pentru a le da pradă focului, s-a văzut că părul osânditului, care fusese negru atunci când acesta fusese dus în Grève, era acum alb ca zăpada.

Acesta a fost supliciul lui Damiens.

Urmărește VICE pentru un interviu cu traducătorul cărții, Octavian Soviany și un articol despre tipurile de torturi practicate de Franța secolului al XVIII-lea.