Noul feminism al capitalismului târziu

Conform unei noi cărți, nu doar fațada lui Sandberg se prăbușește. În Feminismul celor 99%: Un manifest, autoarele Cinzia Arruzza, Tithi Bhattacharya și Nancy Fraser susțin că feminismul liberal - o versiune de feminism care încurajează femeile să alerge după egalitate cu bărbații, prin eforturi individualiste și adeseori carieriste - e în declin. Cele trei femei numesc înfrângerea lui Hillary Clinton în 2016 un „semnal de alarmă” care a atras atenția asupra lacunelor din mesajul pe care l-a vândut femeile: că progresul femeilor care fac parte din categoria de venituri de top 1% e bun pentru toate femeile; că scopul suprem al feminismul e „împuternicirea” în cea mai simplă formă a sa; că poți îmbunătăți condiția femeilor ca grup, dar lăsând intact capitalismul, sistemul pe care Arruzza, Bhattacharya și Fraser îl găsesc drept responsabil pentru reproducerea inegalității și a opresiunii pe criterii de gen.

„Pe de-o parte, Sandberg și tagma ei văd feminismul drept o slujnică a capitalismului”, scriu acestea la începutul cărții. „Vor o lume în care sarcina gestionării exploatării la locul de muncă și a opresiunii în lumea socială per ansamblu sunt împărțite în mod egal de bărbații și femeile din clasa superioară. E o viziune remarcabilă a dominației oportunităților egale.”

Unde unii văd o pustietate deprimantă de sacoșele de pânză feministe, inscripționate cu „Doamna CEO” și tricouri cu „Viitorul e feminin” întinzându-se sub ochii lor la nesfârșit, Aruzza, Bhattacharya și Fraser văd o oportunitate: un spațiu în care poate fi definită o formă nouă de feminism, cu rădăcini în mișcarea anticapitalistă. Cele trei au început să susțină ideea unui „feminism al celor 99%” în 2017, când s-au alăturat altor cinci activiste feministe ca să organizeze Greva Internațională a Femeilor, o mișcare colectivă despre care spun că a asigurat baza „repolitizării” și „reanimării” unui feminism care fusese cooptat de capitalism.

Acum, culeg roadele semințelor pe care le-au plantat în 2017, transformate într-o viziune plenară a unui feminism intersecțional, anticapitalist, în care nimeni nu e lăsat în urmă. Arruzza și Bhattacharya au vorbit mai mult pe tema asta cu Broadly.

BROADLY: Ați început să lucrați la definiția unui „feminism al celor 99%” de-a lungul ultimilor câțiva ani, începând cu perioada în care ați organizat Greva Internațională a Femeilor în 2017. De ce ați simțit că era un momemnt bun pentru redefinirea feminismului contemporan?
CINZIA ARRUZA: Aveam senzația că ne aflam, probabil, la începutul unui moment istoric - că în lumea întreagă exista potențialul unei noi căi feministe. În momentul de față, avem un feminism în care femeile se promovează singure și sparg plafonul de sticlă - nu e ăsta feminismul la care ne gândim noi. Vrem un feminism care să ia în serios efectele pe care le are capitalismul asupra vieților femeilor și modul în care reproduce forme de opresiune.

TITHI BHATTACHARYA: Parte din motivul pentru care am considerat că există condiții propice se leagă de criza prin care trecea capitalismul neoliberal la momentul respectiv, pentru care drept dovadă a existat criza financiară din 2008. Referitor la ce spune Cinzia despre spargerea plafonului de sticlă - vedem că acea spargere a putut fi făcută doar de 1% dintre femei și că succesul acelui singur procent de femei a fost interpretat drept împuternicirea tuturor femeilor. Ne dorim să le oferim putere femeilor, dar nu acel gen în care unele tipe ajung CEO și apoi devin responsabile de violența față de alte femei.

Când vobim despre putere prin feminism sau despre feminismul celor 1%, adesori vorbim despre feminismul liberal despre care, în carte, susțineți că se prăbușește. Cum începem să vedem fisurile în fațada feminismului?
TB: Evoluția lui Hillary Clinton la alegeri a fost un punct culminant, care a semnificat falimentul absolut al feminismului liberal. Ea susținea acolo Wall Street-ul, războiul și alte metode prin care să aibă succes capitalismul american. Ăsta era mesajul ei esențial. Am mai văzut și că întreaga perioadă neoliberală a fost marcată de atacuri asupra instituțiilor și a infrastructurii, care le permit celor din clasa muncitoare și comunităților lor să-și trăiască viața cu demnitate. Când ataci aceste structuri de sprijin, povara cade pe umerii femeilor din clasa muncitoare. Cu toate astea, am văzut cum feministele neoliberale fie nu reușesc să recunoască durerea și luptele din cauza cărora suferă aceste comunități din clasa muncitoare sau, în cele mai rele situații, le-am văzut cum susțin privatizarea neoliberală.

CA: Genul ăsta de criză de legitimitate pentru feminismul liberal a fost accelerată de tinerele care s-au folosit de grevă ca formă de luptă.

Cam în aceeași perioadă cu Greva Internațioală a Femeilor din 2017, în urma primului Marș al Femeilor, s-a discutat mult - și cu multă anxietate, cred - despre ce se pune ca problemă feministă. Unii și-au făcut griji că preluarea prea multor cauze ar dilua mișcarea. Puteți discuta un pic despre modul în care un „feminism al celor 99%” ar redefini problemele feministe sau „feminine”?
TB: Feminismul liberal a transformat avortul în una dintre problemele sale feministe. Într-o lume în care fanaticii de dreapta și neofasciștii atacă corpurile femeilor, dacă feministele liberale spun că dreptul de a face avort trebuie acordat tuturor, e grozav. Dar ăsta e punctul țintă al feminismului liberal. Pentru noi, e punctul de plecare: La ce bun dreptul la avort, dacă avortul nu e disponibil pentru majoritatea femeilor și e prea costisitor? La ce bun dreptul la avort dacă te nenorocesc grănicerii sau ești hărțuită de șeful de la serviciul în condiții mizere pentru că ești gravidă? Problemele astea nu sunt separate de avort.

CA: Ce tip de proiect feminist cere dreptul femeii de a face avort și libertatea femeii în anumite țări, dar n-are absolut nicio problemă cu faptul că propria sa țară bombardează femei de pe tot cuprinsul lumii? Sau ridică ziduri la graniță? Sau tolerează violul asupra femeilor imigrante din centrele de detenție? Dacă ne dorim emanciparea universală a femeii, nu putem să ocolim discuțiile despre problemele astea. Nu avem cum să le separăm.

Vorbiți despre modul în care acest nou feminism poate depăși „opoziția încăpățânată și dezbinată dintre politicile identitare și politicile de clasă”. Pare o idee remarcabilă, având în vedere discursul politic pe tema alegerilor inițiale în cadrul Partidului Democrat din 2020. Ce factori au condus la apariția acestei falii și care e puterea noului feminism pentru a o surmonta?
CA: Termenul de „politici identitare” a avut drept scop inițial atragerea atenției asupra ideii că, dacă vrem să lucrăm împreună în lupta pentru emancipare, nu putem ignora formele diferite de opresiune la care suntem supuse. Dar, de-atunci și până azi, [termenul] s-a dus într-o direcție diferită și a fost separat de problemele de clasă, ceea ce i-a făcut pe oameni să se gândească la identitate într-un mod foarte static, care face imposibilă o alianță în lupte.

TB: Unele dintre problemele astea vin din partea noastră - a stângii în ansamblul ei - iar altele vin din partea neoliberalilor. Stânga presupune, în marea sa majoritate, că clasa este spațiul în care clasa muncitoare se unește, în timp ce opresiunea e cea care creează diviziuni în cadrul clasei muncitoare. Adevărul e că și clasele sunt foarte divizate în diverse forme. Competiția de pe piața forței de muncă dintre muncitori a creat niște diviziuni clare cu privire la rasă, gen și sexualitate. Capitalismul e cel care ne separă, dar separarea asta nu e ceva ce stânga ar trebui să elimine fără s-o recunoască. Nu suntem cu toții uniți în clasa muncitoare, iar unitatea e ceva ce vom dobândi prin muncă în cooperare și solidaritate. Unitatea asta nu există de la sine.

Nu voiam să vorbesc prea mult despre mania recentă a alegerilor - dar dacă tot ai adus-o în discuție, un exemplu clar al modului în care neoliberalii distorsionează politicile identitare e Kamala Harris. E extraordinar faptul că și femeile de culoare candidează - dar [candidatura ei] nu ține de împuternicirea unor indivizi anume. Ea susține schimbări legislative care ar pedepsi părinții ai căror copii au multe absențe în California - persoane de culoare cu venituri scăzute. Ăsta e genul de politică identitară golită de absolut orice formă de conținut de clasă.

Care e provocarea distilării tuturor acestor idei într-un „manifest feminist”, când conversațiile despre feminismul contemporan au devenit atât de tensionate?
TB: Pentru noi a fost o provocare uriașă să scriem un manifest, având în vedere predecesorii noștri în materie de manifeste: Marx și Engels. Asupra noastră planează o umbră. Ne-am tras forță din două chestii: lumea noastră s-a schimbat enorm din secolul al XIX-lea, când a scris Marx Manifestul comunist. Mai mult decât a teoretiza încă un val de feminism, ne-am imaginat că acordăm mai multă vizibilitate celui care există deja - ce e capabil acesta să facă și ce mai înseamnă în epoca actuală? Dacă o nouă generație de feministe simte că această carte le oferă o explicație a lumii din jurul lor, atunci cartea asta e un succes uriaș.

Cartea a fost lansată și-n România și o găsești la Fractalia, aici.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.