La finalul stagiunii de la Teatrul de vară Bazilescu se joacă celebra piesă românească Paragina. E spectaculos, dar totuși nu-i țipenie de om. Mă uit la ceas, poate am ajuns eu prea devreme. Mă duc la casa de bilete unde nu e nicio doamnă drăguță. Bine că dau măcar de un gardian pus pe harță, altfel așfi crezut că nu se-ntâmplă absolut nimic.
Îl las în pace pentru că nu-mi plac oamenii care țipă degeaba. Plec să mă plimb prin parc și să vorbesc cu oameni care au amintiri legate de locul ăsta mai vii decât Wikipedia. Așa aflu că pe vremea răposatului, teatrul ăsta din inima Bucureștilor Noi era botezat Nicolae Bălcescu (mare poet național), dar că s-a revenit la vechiul nume după 1989. Numele vine de la Nicolae Bazilescu, care a fost un mare moșier, celebru junimist și jurist în tinerețile lui și care a donat pământ statului pentru construirea parcului ăsta. Un om bun.
Publicitate
Teatrul de Vară a fost construit în stil interbelic, operă a unu arhitect pe numele lui Paul Emil Miclescu. Pe o băncuță de lângă bustu’ lu’ Nicolae Bălcescu am dat de un nene de vârsta a treia, care-o ardea destul de misterios − n-a vrut să zică nici cum îl cheamă și nici nu s-a lăsat tras în poză (poate-a fost securist) − dar care a acceptat să stea la povești. Mi-a spus că ultima dată când a văzut el să se desfășoare activitate culturală prin preajma clădirii ăsteia era acum vrei doi ani. Se făcuse cinema de vară și au fost proiecții de film o lună întreagă. Dar “pe vremea lu’ tovarășu’ altfel stăteau lucrurile. Toata vara erau piese de teatru, multă lume… Frumos, ce să mai! La intrare, pe partea stângă era palatul pionierilor din Sectorul 1, iar pe stânga era biblioteca; parcul era plin de veverițe, că lângă parc era fabrica de spirtoase Zarea și directoru’, mare iubitor de animale, a adus veverițe în parc și avea grijă și de parc. Teatrul era o splendoare, nu erau, domnule, câini d-aștia în parc până acum câțiva ani. Cred că au băgat ăștia de la pază câini în parc. Acuma nu se mai intră, duduie, în teatru. Au ridicat ăștia gard să nu mai intre nimeni înăuntru, că și așa stă să se prăbușească”. De-abia m-am putut rupe de monologul lui, nu se mai oprea din turuit.
Bustu’ lu’ Balcescu, dacă avea cineva dubii.
Când m-am întors în fața clădirii, am ales să sfidez lejer “sfaturile” paznicului care se agita că teatrul e în pericol de prăbușire și am sărit gardul. Am tras câteva cadre până când am auzit ca actorii patrupezi îmi simțiseră prezența.
Publicitate
Doi din cei zece care au speriat Vestul.
Știu că ești prietenos, dar sunt dincolo de gard, băiete, n-ai nicio șansă să stăm împreună la o bere și-o ciorbiță.
Drumul ăsta a fost dărâmat de ropotele aplauzelor.
Până să cadă acoperițul, atenție, că-cade tencuiala!
Aleea spectatorilor entuziaști, acum pe cale de dispariție.
Venit-au, câtă frunză, câtă iarbă, înfruntat-au haita și iscălitu-s-au pe pereții teatrului. Se cheamă artă.
Câinele din dreapta era comandant de pluton în regimentul patrupezilor. Avea multe insigne pe piept.
Nu vreau să știu ce se-ntâmplă aici când se stinge lumina. Becule, noi te iubim!
Există cazrui în care e clar că e nevoie de anvelope noi ca să se pună un teatru în mișcare. Altfel ar trebui să scoți gunoaiele cu tancul.
Micul dejun al campionilor pe care mama nu mi l-a servit niciodată.
Micul dejun al campionilor pe care mama nu mi l-a servit niciodată.
Asta trebuie să fi fost batistuța Julietei de când era răcită.
Și ochelarii unchiului Vanea.
Eu una am încredere în viitor. Când am ajuns aici mi-am dat seama că cineva chiar vrea să pună teatrul înapoi pe picioare și s-a apucat serios de treabă.
Poezie post-tencuistă. Până la urmă precauția n-a ajutat prea tare. Era evident că lătrăturile (care cumva se-nzeciseră) mă vizau, așa că au fost toate cadrele pe care le-am tras repede înainte să-mi dovedesc pentru a doua oară că n-am învățat să sar garduri degeaba.Citeşte şi despre alte locuri părăsite.
