Opt noiembrie 2016 a început ca o zi normală, așa cum te-ai aștepta să fie o zi de alegeri în New York, atunci când rezultatul e clar. Ca-n filme, nimic nu prevestește apocalipsa. Dacă tot m-au prins alegerile lumii aici, am zis că e cazul să fac și puțin jurnalism c-ar fi păcat să ratez istoria și s-aștept rezultatele mâncând popcorn în fața TV-ului ca mister Putin.

Oamenii ies dintr-o secție de votare, din apropiere de unde stau, cu insigne în piept care atestă că au votat. New York-ul nu e prea conflictual în ceea ce privește opțiunile politice – democrat de când se știe, nu-și pune nimeni întrebări cine ar putea să iasă aici câștigător. Deși Trump se dă mare că e newyorkez și că are biznisuri grămadă aici, adevărul e că localnicii nu-l prea iubesc. Cel puțin ăia din Manhattan. Nici n-ar avea cum, Trump se opune cam tuturor valorilor din orașul ăsta. Vorba unui tip care trecea pe lângă țarcul cu protestatari (pro și anti Trump) din față de la Trump Tower: „Ha, are Trump un suporter în New York, n-aș fi crezut!".

Da, am colindat prin tot centrul să văd care-i atmosfera. M-am dus inițial la Trump Tower. Mă așteptam să fie haos. Am fost dezamăgită. O doamnă cu păru' roz (nu credeam că părul roz merge cu fața portocalie, da' mă rog) spune că a venit direct din Virginia să fie aici de alegeri, pentru preferatul ei. Trump e un luptător, care a făcut foarte multe lucruri bune. Nu știe să le enumere dincolo de afaceri și familia extraordinară pe care o are. Se roagă pentru Trump în fiecare seară, pentru mântuirea și binele lui. Și uite că te convingi că rugăciunile funcționează. La naiba, trebuie să-ți revizuiești relația cu Dumnezeu.

Ca să înțeleg mai bine procesul electoral din SUA, în care-ți prinzi urechile oricâte facultăți ai avea, dar și ca să văd cum se simt alegerile pentru compatrioții mei români, am vorbit cu prieteni mai vechi ca mine într-ale statului în State, să văd cum stă treaba prin ochii lor limpezi de imigranți critici.

Adevărul e că primul contact cu români pe tema alegerilor m-a făcut să mă refugiez în spume, în bucătărie, doar să nu vărs friptura în poală invitaților. Cei doi, prieteni de-ai prietenilor, mutați de mai mult timp în State și cu cetățenie, susțineau sus și tare că ei îl votează pe Trump pentru că „țara asta e sufocată de imigranți care iau joburile americanilor", stă sub amenințare teroristă și „Trump e om de afaceri, știe el ce știe".

Știi și tu discursul oficial. „Mă, băieți, da' voi nu sunteți imigranți, v-a născut mama voastră, Tanti Statuia Libertății Popescu, pe Route 66?!", am întrebat printre dinți, „despre ce vorbim aici?" Aaa, păi vorbim despre indieni și mexicani care miros urât și cu care e un coșmar să lucrezi, nu de albi cu facultate și parfumați. Mi s-a făcut rău și am preferat să fac ceva ce n-am făcut niciodată – să-mi petrec cu entuziasm seara gătind.

Ne strângem mai mulți români într-un bar din East Village, NY. Cu alții mai vorbesc pe messenger, comentăm. Tibi, UX designer și mutat de doi ani în State, are o premoniție: „Vor fi lacrimi la finalul acestei seri". Hihihaha. Andrei, 33 de ani, programator la Google de un an, strigă un Weeee! tare când Trump ia nu știu ce stat la începutul serii, cred că Indiana sau Kentucky, apoi râde. Lumea din bar râde și ea. Berile curg, vinul curge, bar food-ul e vag decent și americănește caloric. Ne adunăm din ce în ce mai mulți.

E frumos în bula noastră din Manhattan doar că s-a terminat IPA draft și mârâim la alte beri, vorbim de start-up-uri, de job-uri în tehnologie, de acțiuni. Vali, și el programator, îmi povestește de un amic de-ai lui care a pariat o sută de mii de dolari că iese Hillary. Ar fi luat cu vreo 30 de mii în plus, că toate pariurile sunt pe ea, dar e ok. Facem glume despre unde emigrăm dacă iese Trump, eu le zic că Bucureștiul e mișto, le spun ce cârciumi noi s-au mai deschis și cum mai e viața.

Vorbesc pe messenger cu Lavinia (27 de ani), care face un MBA la Yale și care a lucrat la Facebook o perioadă (de fapt, a fost a doua româncă programator la Zuckerberg), și îmi spune că e mare frenezie în campus, că Hillary ar fi al șaselea președinte care a absolvit acolo. Se duce la o petrecere cu tema The Clintons, fiecare trebuie să vină costumat, ea va fi mema cu Hillary cu ochelari de soare, privind în telefon. „Ce tare, păcat că nu-s acolo, ține-mă la curent cu party-ul", îi scriu entuziastă.

Cristina face marketing digital și are de 12 ani cetățenie, așa că nu e la primul vot. Îmi explică una-alta despre procesul de votare, cât de complicat e cu buletinul, că nu e standard, că e pe coloane care se repetă și e confuzant. Nu o să te plictisesc prea mult cu asta că oricum nu e relevant pentru noi, ca nație.

Fata asta vrea să se mute în Franța o perioadă, așa că va trebui să se îngrijoreze pentru trei alegeri: din România, SUA și Franța. Mai vorbim un pic de Burning Man, unde a fost și ea, despre camp-uri și oameni, să mai treacă suspansul (cumva artificial) până să se contureze mai serios rezultatele.

Și Flaviu, 27 de ani, e de peste zece ani în State și are cetățenie. A făcut studiile aici și are un start-up care, spre deosebire de altele care vând frunze la câini, rezolvă o problemă reală în sistemul medical și ajută farmaciile și pacienții. E complicat cu sistemul de sănătate în America și, habar n-am de ce zic asta, am o presimțire că de azi va fi și mai complicat. Jen, prietena lui jurnalistă, care vorbește cea mai simpatică și mișto limbă română învățată de la el, s-a ținut de capul lui să nu uite să voteze în timp util.

Cum avea de ales între North Carolina, unde a studiat, și New York, unde locuiește acum, a ales NC pentru că acolo votul lui chiar conta, fiind swing state. A votat prin corespondență, de unde am aflat că trebuie să încercuiești ca la școală cu pixu' opțiune după opțiune și să ai doi martori când faci asta. Din nou, nu pricep nimic din procesul electoral, mi-am zis și-am mai comandat un Merlot.

Alex a făcut MIT-ul și lucrează la Google de ani buni. Știe mai multe despre politica americană decât mulți americani și mult mai multe despre cea românească decât majoritatea românilor. Nu poate vota, dar are păreri și îi place să vorbească despre chestiuni serioase. De la el aflu, de exemplu, că nu ai nevoie de ID ca să votezi, că a fost o întreagă discuție pe tema asta despre limitarea dreptului la vot. Și că americanii sunt, prin esență, corecți la alegeri, tentativele de fraudă sunt foarte mici. E bazat pe încredere. Nu înțelege nimeni de ce pentru o bere trebuie să arăți ID-ul și la urne te duci fluierând, da' mă rog, să mai comandăm un rând.

„Hăhă, tu ești pe H1B, ai pus-o (asta e viza de muncă, după urmează green card și-apoi cetățenia). Ți-ai luat bilet de România sau aștepți să-ți ia Trump?" Micile tachinări de la începutul serii dintre cei cu Green Card, viză de muncă sau cetățenie se transformă într-un „whaddafuck ce dracu facem să-mi bag nu pot să cred" generalizat până la final. Și, de la un punct încolo, în tăcere, ne mutăm la altă masă. „Ca la parastas", zice Andrei despre așezare.

La 167 la 109 electori pentru Trump am început să ne panicăm. Nu ne mai ieșeau calculele. N-are cum. Hihihaha în continuare, dar mai cu jumătate de gură. Barul sărea în sus de bucurie la fiecare stat câștigat de Clinton și păstra o tăcere de înmormânare de fiecare dată când apărea fața lui Trump.

Și uite așa vezi cum crește anxietatea într-un grup de oameni cât de cât decenți, zic eu. Ca orice film bun de groază, a început cu liniște și pace, acum simțeam că apocalipsa zombilor era mic copil pe lângă ce poate face Mr. President Trump (fuck, îmi vine să vomit doar când zic asta). „Ăsta n-o să fie președinte, o să fie rege", spune Alex. Mda. California face să-mi mai revină un pic speranța, deși când mă uit în jur, îmi dau seama că e doar o iluzie.

Ne uităm cum pică indicii bursieri. Alex râde, dar nu e râsul lui: „Lasă că o să crească bursa din Moscova". Flaviu râde și el cu jumătate de gură: „Gata! Hai să scoatem toți banii din bancă și să-i băgăm la saltea!". Andrei are o idee mai apocaliptică: vindem tot și cumpăram aur și pământ. Nu mai știu cine zice că un buncăr ar fi o investiție mai bună.

North Carolina, fuck! Vorbim din ce în ce mai puțin. Consternare e un cuvânt bun, șoc e unul și mai bun. La masa de lângă noi, două fete plâng și una face atac de panică. Ceilalți țipă și vorbesc cu prezentatorii de pe CNN. Vali stă cu telefonul lipit de mână și caută rezultate pe tot felul de alte site-uri, mai rapide ca CNN-ul la care ne uităm. „Și la început făceam glume", zice Andrei. Hihihaha ne-a explodat în față.

Pe grupul de Facebook, un prieten mai cinic și mult mai realist, singurul care a văzut posibilitatea să iasă Trump, îmi trimite mesaje și mă întreabă, printre altele, dacă ne-am căcat pe noi. Cam da. Și noi și restul barului și, tehnic vorbind, jumătate din America și o mare parte din glob. Sau așa credeam eu… Ca jumătate din America. Ies din ce în ce mai des la țigară cu Sofia, și ea de la Google, și Tibi. Ne uităm la ecrane fără să ne vină să credem.

Alex zice că ar fi foarte fericit ca stânga să ia o pauză. Ne-am uitat toți la John Oliver, am făcut miștouri de votanții lui Trump, ce idioți sunt, ce idiot e el, nu i-a ascultat și nu i-a înțeles nimeni. De ce? „Hai să nu-i demonizăm pe cei care au votat cu Trump", zice omul. Are perfectă dreptate. În bula noastră pare să nu înțelegem mare lucru.

O întreb pe Lavinia ce mai e pe la Yale. La început petrecerea a fost chill, veniseră costumați, binedispuși, apoi treaba s-a făcut serioasă. Lavinia își dă seama de bula în care a trăit și ea, mai ales că nu știa pe nimeni care să fi votat cu Trump. „Asta nu e țara de care m-am îndrăgostit", zice ea, și-mi spune de cei care plângeau în hohote sau de profesori care au anulat testele pentru că e „doliu național".

„Un prieten de culoare, coleg cu mine la MBA, m-a întrebat în seara alegerilor, când deja ne cam dădusem seama că e cazul să fim îngrijorați, dacă pot să-l iau cu mine în România. I-am zis că sigur că da. Apoi, omul mă întreabaă dacă e lumea rasistă în țara mea. I-am zis iar că da. S-a uitat la mine cu resemnare: «a, ok, atunci lasă!»", îmi povestește Lavinia.

Nimeni nu știe ce va face Trump. E impredictibil. Nici nu știi cum să reacționezi. Mai nimeni de la masă nu are vreo părere articulată pentru că niciunul dintre noi nu a avut asta în cap, până acum, când a devenit realitate. Toate sondajele de aici, toată presa vorbea despre cum o să piardă Trump.

Prietenii mei români din New York nu știu cum le va afecta asta munca, vizele, business-urile, planurile, viața în general. Nimeni nu știe acum. E doar șocul. Au murit și glumele. În dimineața de după alegeri, erau oameni cu fețe trase pe stradă, mergând prin ploaie. Prin companii circulă memo-uri de la CEOs care-și asigură angajații: it's gonna be OK!

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre alegerile din SUA:
Românii din America, care au de ales între Trump și Clinton, m-au învățat de ce urăsc străinii
Cum compară Donald Trump și Hillary Clinton patru probleme diferite
Susținătorii religioși ai lui Donald Trump