Viitorul Sexului: Iluzia Alegerii

În cartea „All the Single Ladies", despre populația în creștere a femeilor singure din America, Rebecca Traister relatează experiența ei de când a intrat la facultate, și cum era conștientă că „sunt șanse mari ca o căsătorie să o dizolve doar în câțiva ani". Dar, în același timp, simțea că ăsta e ultimul lucru care s-ar putea întâmpla. Datorită unei schimbări sociologice majore, s-a creat un decalaj între așteptările generației părinților și cele personale. Vârsta medie de căsătorie a secolului 20 era între 20 și 22 de ani, iar astăzi este de circa 27 de ani. Dacă în 1960, cam 60% dintre americanii cu vârste între 18 și 29 de ani erau căsătoriți, procentajul scade acum în jur de 20%. Astăzi, e mai comun să fii necăsătorit decât căsătorit pe la 20 de ani, iar Traister a ajuns la concluzia că femeile tinere „nu trebuie să-și mai imagineze" cum e viața adultă a unei femei singure, din moment ce sunt înconjurate de exemple din viața reală.

Dar, ca să-ți dai seama cum ar putea să fie viața adultă a femeilor, tot pare să ai nevoie de o imaginație bogată. În cartea Spinster, publicată anul trecut, Kate Bolick retrăiește amintirile ei de la 23 de ani, vârsta pe care o asociază cu cea în care Sylvia Plath s-a măritat cu Ted Hughes, când „căsătoria era ultimul lucru la care se gândea ea". Deși prospectele unui soț erau departe de viitorul ei, Bolick nu a reușit să-și imagineze: „Cum începi viața adultă, atunci când nu știi încotro să te îndrepți?". În Labor of Love, o altă carte recentă care examinează modalitățile de dating așa cum se reflectă și cum sunt produse ele de condițiile economice istorice, autoarea cărții, Moira Weigel descrie cum prietenul ei s-a despărțit de ea și s-a trezit în situația în care îl întreba pe el ce ar trebui să-și dorească.

„De ce întrebam mereu un bărbat asta?" se miră ea. Când realizează că „a deprins asta din cursul întâlnirilor", se hotărăște să afle de ce „se chinuia să urmărească dorințe care nu erau ale ei".

În introducerea din Future Sex, o altă carte non-ficțiune despre relațiile moderne, Emily Witt narează propriile ei momente când imaginația a dezamăgit-o. Realizează asta când se culcă cu un bărbat care se întâlnea cu o altă femeie. Ea este pedepsită pentru „senzațiile tari" și frica că a contractat un BTS. În căutările ei despre cum să previi bolile cu transmitere sexuală, Witt găsește un articol care recomandă să ai „o relație monogamă de lungă durată cu un partener care a fost testat și nu este infectat."

Prin felul în care își descrie viața sexuală, Witt pare să facă parte din cultura de dating: se duce la întâlniri, se culcă cu prieteni și cunoștințe mai vechi, se îndrăgostește repede și îi trece la fel de repede de aranjamentele romantice. Dar, prin toate experiențele astea, ea recunoaște că e posibil să-și dorească fix genul de relație recomandată. „Chiar și când mă obișnuisem cu statutul meu intermediar de libertate, eu îmi planificam destinul monogam", scrie ea. Pe la 30 de ani, Witt a conștientizat faptul că e posibil ca viitorul pe care-l aștepta să nu vină niciodată, că situația ei curentă s-ar putea să nu aibă un statut temporar, ci s-ar putea să ajungă o realitate permanentă: „S-a instalat o panică a nesiguranței că ăsta ar putea fi viitorul meu."

În speranța de a lărgi perspectivele unui viitor fără soț, Witt a pornit spre California, capitala explorării și progresului sexual. Locul de baștină al comunităților de BDSM, companiilor de aplicații, industriei porno și enclavelor de hipioți contemporani. Ea s-a îndreptat spre Vest atât pentru că „vrea să-și imagineze un altfel de viitor, unul în concordanță cu libertatea prezentului" și pentru că vrea să exploreze din punct de vedere jurnalistic posibilitatea de „dragoste liberă" în secolul 21. Future Sex este o colecție de eseuri, unele publicate anterior în LRB și n+1, care documentează călătoriile lui Witt prin California și diversitatea sexuală bogată pe care o oferă. În carte, Witt abordează subiecte despre dating online, relații poli-amoroase, pornografie, video-chat, metode contraceptive, meditații orgasmice și festivalul Burning Man. Combină cu grație un fundal istoric cu interviuri de la participanți și povestiri cu experiențele ei personale, pentru a creea un portret viu pentru fiecare fenomen. Însă, cu toate astea, rămâne fidelă perspectivei personale, ca un participant prudent în experiment.

În al doilea capitol, Witt participă la un curs de orientare de la OneTaste, o organizație din San Francisco dedicată unei practici de meditație orgasmică (OM). Cursul e organizat de două experte practicante, Alisha și Eli, pe care Witt le descrie, cu o acuitate nostimă caracteristică stilului ei, că au„ o neutralitate umană caracteristică unui magazin Apple sau IKEA". Alisha și Eli îi ghidează pe neinițiați cu un joc numit „One Mind", în care fiecare participant oferă un răspuns scurt la o singură întrebare promptă. Întrebarea este: „Care este cea mai arzătoare dorință a ta?" și variază în răspunsuri de la „cunnilingus" la „o viziune de faună împădurită la apus de soare". La sfârșitul cursului de orientare, Alisha și Eli explică mecanismele meditației orgasmice: o femeie goală de la mijloc în jos, se sprijină de perne și își desface picioarele. Partenerul lubrifiază mânușile de pe mâinile ei, inserează degetul mare de la mâna dreaptă în vagin și folosește mâna ei stângă să maseze ușor clitorisul timp de 15 minute. Apoi ambii parteneri petrec un moment, în care descriu experiența din ambele perspective.

Practica e concepută pentru a separa intimitatea fizică de cea emoțională și de complexele sociale care sunt legate de asta. Fondatoarea organizației OneTaste, Nicole Daedone, speră să despovăreze femeile de tendința de a „relaționa dorințele sexuale cu atât de multe așteptări arbitrare și consecințe, încât nu se mai pot concentra pe experiența sexuală în sine." Meditația oferă un „spațiu neutru în care te concentrezi pe corp, fără interferențele unor povești romantice sau a condiționării comportamentale". Witt se poziționează undeva în zona inconfortabilă a acestei pratici, sceptică de spiritualitatea difuză a participanților și caracterul deschis intenționat (sunt genul ăla de persoane care dau din cap încet și închid ochii atunci când le răspunzi la întrebarea „Ce mai faci?"), dar în același timp, Witt este conștientă de faptul că aceștia încearcă să răspundă la aceleași întrebări ca și ea. Practica OM este motivată de faptul că și în ciuda unei egalități de sexe, „ideile cele mai răspândite despre sex sunt încă orientate spre concepțiile masculine despre orgasm și atracție", iar combinate cu mișcarea de evoluție a flexibilității sexuale, asta a adus femeile în punctul în care „se luptă cu propriile sentimente", se prefac că își doresc lucruri pe care nu le vor și habar nu au ce își doresc cu adevărat. Ceva de genul pare să o bântuie și pe Witt, care atunci când a fost întrebată „Ce își dorește cel mai mult?", ea se gândea la „un ecran mare și gol", „un browser curat" și să nu se mai înțepe laptopul.

Fiecare capitol al cărții are propriul punct de interes și un set de personaje generale, care au rolul de a prezenta fenomenul practicat. De exemplu, capitolul despre relații poli amoroase se învârte în jurul unui singur cuplu ne-monogam, Elizabeth și Wes și cel de-al treilea partener, câteodată a treia roată de la bicicletă, Chris. Witt narează în detaliu și ne încurajează să prindem încredere în acest triunghi amoros, care progresează odată cu aventurile lor cu droguri psihedelice, excursii și festivaluri. La o petrecere sexuală pe care o organizează ei, Witt observă cum „ dansatoare la bară are o reprezentație vie de dans pe melodia 'Wildest Moments' de Jessie Ware. Deseori prin călătoriile ei, Witt se trezește în situații în care este atât sceptică cât și empatică. Chiar dacă și ea crede în „misterul angajamentului", care caracterizează relațiile monogame, ea trebuie să accepte posibilitatea pregnantă a prezentului: faptul că nu va avea niciodată o relație permanentă. „Ca să nu mă mai gândesc la căsătorie ca singura soluție fezabilă pentru viitorului meu sexual", scrie ea, „a trebuit să iau în considerare cel puțin relațiile poli-amoroase, pe cele deschise și celelalte forme de manifestare."

Atunci când Witt s-a simțit nevoită să ia în considerare alternativele monogamiei, observi tonul ei disprețuitor, iar atitudinea un pic reticentă apare pe alocuri prin carte. Ea scrie în introducere: „Dacă la treizeci de ani viitorul ar fi venit sub forma imaginată mereu, adică sub forma unei căsnicii, aș fi abandonat proiectul meu". Ea se confesează cititorilor că la un anumit nivel, ea ar fi preferat să nu fie constrânsă să scrie cartea din prima. Totuși, deși cartea Future Sex este dependentă de statutul celibatar al lui Witt și consecința nevoii ei de a a-și imagina viitorul vieții sexuale, în același timp ea are o ambiție mare de a oferi o hartă a peisajului sexual și romantic al vieții contemporane. Această încrucișare de motivații și perspective: ca jurnalist, ea vrea să înțeleagă formele sexuale care ne caracterizează ca societate modernă; iar ca o femeie nemăritată, încearcă noi modalități de a fi sexuală și romantică, după ce resursele vechi au eșuat, lucru care uneori poate fi confuz.

La petrecerea sexuală a lui Elizabeth și Wes, Witt scrie:

Nu știm nimic despre bărbatul ăsta, decât că era „un pic mai tânăr" și nu știm dacă ea chiar își dorea să-l sărute. Mai devreme, când ei au început un joc sexual de la petrecere, o roată a norocului, ea se descrie cu „o voință un pic dezumflată de a porni lucrurile". Dar, este neclar despre ce lucruri vorbește de fapt. E oare excitată și vrea să facă sex cu cineva? Sau simte că în calitate de jurnalist care urmează să scrie despre petrecerea sexuală, ar trebui să se implice într-o experiență sexuală? Atunci când Witt se duce la festivalul Burning Man, descris ca epicentrul „experimentărilor sexuale, drogurilor psihedelice și futurismului", întâlnește un bărbat, pe care-l numește Lunar Fox și se duc împreună într-un dom de orgii. După ce au rămas pe canapea pentru o perioadă, uitându-se la cupluri asortate, care făceau sex, ea scrie:

Oare ea spune da pentru că asta își dorește cu adevărat sau pentru că femeia de la intrare i-a sfătuit să exprime un consimțământ entuziast?

Deoarece ambițiile cărții nu sunt strict autobiografice, nu există o obligație din partea lui Witt să se expună complet cititorilor. Ea oferă detalii personale destul de ample atunci când sunt folositoare textului, dar mai introduce din senin și detalii despre un iubit din New York, care nu e de acord ca ea să se ducă la petrecerea sexuală a lui Elizabeth și Wes, fără să ne dea detalii despre natura relației sau dacă el este același prieten care mai apare ocazionale în alte capitole, sau ce crede el despre faptul că ea scrie o carte despre destinul unei femei singure.

Atunci când Witt lasă incertă situația dacă ea chiar își dorea să-l sărute pe bărbatul un pic mai tânăr, sau să facă sex cu Lunar Fox, e posibil să aibă altfel de sentimente despre aceste incidente, pe care alege să le păstreze pentru ea. Sau poate nici ea nu știe ce își dorește, cum ne-a mărturisit că se mai întâmplă. E posibil ca scrierile lui Witt despre experiențele sexuale să fie confuze din cauza faptului că e greu să scrii despre sex, atât timp cât vrei să eviți limbajul penibil de genul „cea mai arzătoare dorință". Este cu atât mai dificil pentru femei să scrie despre sex din cauza tendințelor pe care le-am exemplificat și în cartea lui Witt: de obicei ne îndoim de faptul că o femeie își dorește cu adevărat să facă sex, pe când dorința unui bărbat este deseori asumată, chiar și atunci când nu e precizată.

Witt portretizează o America contemporană, cel puțin al statului California, ca un loc al libertății aproape totale și al alegerilor. „Privilegiul clasei mijlocii americane din secolul 21", scrie Witt:

Witt atribuie această nouă disponibilitate de întrebări absurde faptului că „multe doctrine, cum ar fi căsnicia, nucleul familiei, tabuurile sexuale, dietele și sexul, au explodat cu succes." Este fără îndoială o supraestimare să spui că toate aceste doctrinele au „explodat cu succes": în afara orașului San Francisco și a departamentelor care studiază sexele, ideile convenționale despre căsnicie, nucleul familiei, tabuuri sexuale și sexe încă sunt bine înrădăcinate în tradiția și mentalitatea americană. Dar diagnosticului lui Witt despre proliferarea alegerilor clasei mijlocii americane pare să fie corect, poate pe alocuri mai modest din cauza dezvoltării capitalismului, consumerismului, feminismului, drepturilor gay și a secularizării. De asemenea, e adevărat că doctrinele pe care ea le menționează s-au infiltrat în mințile unei submulțimi de americani.

În capitolul relațiilor poli-amoroase, Witt scrie cu un anumit nivel de saturație că „Elizabeth, Wes și Chris considerau că încă există alegeri majore de luat în privința sexualități". Ea își amintește cu admirație că, pentru Elizabeth, „cuplul monogam, o instituție pe are Elizabeth mereu a privit-o ca pe un rezultat standard, din senin a prins un caracter de alegere intenționată". Acest tip de alegere este înțeles de Elizabeth și Wes nu ca pe o preferință strict personală, dar ca pe un act social și politic, o acțiune de răzvrătire împotriva ordinului stabilit de societate. Relațiile poli-amoroase din San Francisco, scrie ea, „puneau degetul pe alegeri și percepeau acțiunile lor ca mișcări sociale."

La celălalt capăt al spectrului Californiei, mai departe de San Francisco și mai aproape de Silicon Valley, digitalizarea vieții sexuale a inundat peisajul romantic cu un număr, aparent nelimitat, de potențiali parteneri sexuali. „Piața de desfacere a dating-ului online a transformat oamenii în produse de larg consum și i-a copleșit cu opțiuni", scrie Witt. Într-o oră pe Tinder ai putea să cunoști și să te combini cu mai mulți oameni decât ai putea într-o săptămână, în viața reală. Să te duci la o întâlnire cu o persoană înseamnă să sacrifici timp pe care ai putea să-l petreci la o altă întâlnire. Iar să preferi să te întâlnești exclusiv cu aceeași persoană, ar putea să pară ca și cum te-ai resemnat, deși o persoană mai potrivită ar putea să fie la doar un swipe distanță.

Pe de-o parte, criticile instituțiilor tradiționale și opresive ne oferă constant o perspectivă a ceea ce părea anterior inevitabil ca alegere. Pe de altă parte, poți presupune că modele de liber arbitru care își au originile în capitalismul bazat pe piețe de desfacere și-au făcut simțită prezența în cultura datingului. Aceste două trenduri, unul radical, celălalt economic, deși ambele coincid în California vizitată de Witt, se convertesc pentru a ne încuraja (sau cel puțin pe acea fracțiune de oameni care au acces la aplicații de dating și fac parte din cercuri sociale relativ mici, în care familia nucleară e ținta criticilor) să credem că particularitățile vieții noastre sexuale, romantice și de familie sunt o chestiune de alegere.

Dar răspândirea acestor opțiuni și evoluția comunităților intenționate și a discursurilor de natura asta maschează adevărul dur despre disponibilitatea reală și eficacitatea alegerilor din viața unei femei. „Mă aproprii de vârsta aia acum, în care dacă nu fac un copil, o să aleg un curs al vieții în care nu o să am copii. Mă gândesc: Oare eu am făcut alegerea asta?". Ea continuă:

Chiar și într-o societate care respectă drepturile femeii la avort și la metode de contracepție pe premiza că ea are dreptul să aleagă, se simte ca și cum femeile nu au avut de ales opțiuni mai viabile. O femeie care nu participă într-un aranjament tradițional de familie, trece prin obstacole inimaginabile dacă dorește să rămână sau nu însărcinată.

„Încadrarea metodelor contraceptive ca o alegere și nu ca un drept a cauzat resemnarea la o tehnologie mediocră și o disponibilitate săracă, dar ne-a încurajat să ne gândim la viețile noastre fără copii ca la un arest preventiv", scrie Witt. Deoarece metodele contraceptive sunt inadecvate tehnologic și deseori costisitoare, ele nu sunt accesibile pentru multe femei. Cum scrie și Witt: „chiar și cele care își permit metode contraceptive sunt influențate să creadă că absența unui copil nu e o decizie la care ajungi, ci mai degrabă absența temporară a unei decizii. (Indiferent dacă ai 16 sau 45 de ani, dacă spui cuiva că nu vrei să ai vreodată copii, ei vor răspunde întotdeauna cu întrebarea „Ești sigură?"). Ba mai mult, alegerea de a păstra o sarcină, nu se simte ca o posibilitate realizabilă pentru multe femei. Witt mai scrie:

Fără suficiente resurse economice și sociale pentru mamele singure și fără posibilitatea viabilă de a nu avea copii, femeile, chiar dacă au „dreptul politic de a alege", singura opțiune pe care o oferă societatea noastră curentă este să facă un copil în cadrul unei familii tradiționale. Iar cum scrie și Witt: „formarea unui nucleu familial nu se poate obține cu forța".

Astfel, Witt, ca multe alte femei, este prinsă la cotitură. Atunci când se chinuie să răspundă la întrebarea „Ce îți dorești?", sau atunci când Kate Bolick nu poate să-și imagineze viața ei singură la 40 de ani, sau când Moira Weigel întreabă un bărbat ce anume ar trebuie să-și dorească, femeile astea duc lipsă de mai mult decât o cunoaștere a sinelui. Ele se confruntă cu restricții politice și economice, restricții în viitorul pe care societatea ni-l impune. Aceste reculuri sunt cu atât mai accentuate de faptul că ele, femei albe, educate și heterosexuale, sunt genul de femei care sunt în cea mai bună poziție de a beneficia de feminism.

Future Sex ne prezintă o lume de posibilități infinite. Aplicațiile de dating oferă numeroși parteneri, site-urile porno dispun de o varietate imensă de categorii pe care să te masturbezi, iar discuțiile despre relațiile poli-amoroase și aranjamente de familii alternative ridică întrebări despre presupunerile noastre cu privire la tipurile de persoane care pot fi părinți, colegi de locuință și iubiți. Dar, chiar dacă poveștile lui Witt despre explorările ei sexuale ne oferă o priveliște a unui tărâm de opțiuni sexuale, în același timp ne reamintește de pericolele iluziei că lumea e la picioarele noastre. Atunci când facem asta, riscăm să uităm cât din posibilitatea de a alege un viitor care să se muleze pe dorințele noastre depinde de disponibilitatea socială și economică a acestui viitor. Plus, riscăm să uităm că și în momentul în care astfel de viitor devine tehnic disponibil, în continuare poate fi imposibil de realizat. Atunci când Witt regretă că nu a descoperit dragostea, sau că „nu a fost aleasă de o familie", astea nu sunt probleme sociale corigibile, ci probleme umane, iar astea vor rămâne indiferent de durata concediului de maternitate sau de câte match-uri ai pe Tinder.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre cultura dating-ului:
Întâlnirile amoroase sunt din ce în ce mai nasoale
Tipa plătită să agațe online pentru bărbații bogați
Întâmplări dubioase pe care le-am pățit cu aplicațiile de dating pentru gay