​Iubesc bărbaţii, pentru că mă urăsc pe mine însămi

Nu iubesc bărbaţii. De fapt, iubesc ideea de bărbaţi. Şi atenţia care rezultă din interacţiunea cu ei. E plăcut să fii dorit, iubit; sunt factori care-mi cresc încrederea în mine pe care doar bărbaţii mi-i pot oferi. Deşi nu sunt deloc imună la farmecele sexului frumos, femeilor le lipseşte capacitatea de a mă valida şi a-mi mângâia egoul. (Asta probabil din cauza zecilor de ani de programare heternormativă la care am fost supusă de ai mei şi de televiziune.) Creierul meu reptilian nu pune femeile pe un piedestal aşa cum îi pune pe bărbaţi.

Fac toate eforturile să atrag atenţia bărbaţilor – chiar şi atunci când e o situaţie stupidă sau inutilă, sau chiar dacă au iubită sau sunt nişte tipi îngrozitori. Nu mă interesează nici contextul şi nici motivele atenţiei lor. În timp ce dobitocii care se iau de mine pe stradă mă scot din sărite, dacă un bărbat pe care îl respect sau îl tolerez îmi dă cel mai mic semn că ar fi interesat de mine, alerg spre el ca un căţel spre stăpânul lui. Salivez precum câinele lui Pavlov.

Femeilor li se transmite pe toate căile că sexul e una dintre puţinele puteri pe care le posedă. Îţi spun asta şi persoanele preocupate de binele tău şi cele cărora nu le pasă de binele tău. Când m-am trezit într-o relaţie abuzivă, s-a întâmplat din cauză că bărbatul cu care eram nu suporta ideea că-l înşelasem şi, prin urmare, îmi folosisem puterea sexuală împotriva lui – această lovitură pe care i-o dădusem masculinităţii lui i se părea de neiertat. A reacţionat în singurul mod pe care îl cunoştea, prin forţă fizică. Pe vremea aceea, logica pe care o folosea ca să-şi justifice acţiunile avea, cumva, sens. Deşi nu mă mai învinovăţesc în întregime pentru ce s-a întâmplat, logica lui tot mi se pare că are un sâmbure de adevăr. Toţi facem ce am fost programaţi să facem – şi deşi, teoretic, mereu e posibil să descărcăm un nou software fără bug-uri, unii nu vor sau nu pot s-o facă.

Nu m-am machiat niciodată în anii formatori – mama nu m-a învăţat cum se face, dar nici eu nu eram interesată şi n-am întrebat-o vreodată. Simţeam că machiajul e pentru majorete sau viitoare mămici, nu pentru mine. Bineînţeles, mă mai dădeam uneori cu ruj roşu, dar asta numai pentru că eram fană Courtney Love. De obicei, o ardeam super natural.

Plinuţă şi feministă, mă expuneam în toată gloria, cu toţi negii şi aluniţele la vedere. Dar s-a dovedit că lumea nu prea era interesată de negii mei. Angajaţii din supermarketuri mă ignorau, persoanele decente refuzau să se uite la mine, ca să nu-mi vadă acneea netratată. După ce m-a prins boala teatrului şi am început să mă machiez, am devenit şi eu om. Am devenit o persoană, o femeie demnă de atenţie. Acum mă machiez regulat. Sunt machiată chiar şi acum, deşi nu am intenţia să ies din casă azi. A devenit o rutină.

Îmi amintesc prima zi în care mi-am pensat sprâncenele enorme. Cosmeticiana m-a întrebat: „E prima oară când faci asta?" I-am zis că da. „Bravo ţie", m-a lăudat. Înainte de pensat, arătam ca PJ Harvey în perioada Rid of Me. După, arătam ca PJ Harvey din perioada Is This Desire?

M-am întors acasă şi m-am poziţionat ca o statuie pe piedestal ca să-mi aştept iubitul din perioada repectivă. Tot făcuse comentarii maliţioase despre înfăţişarea mea în ultima vreme, aşa că speram să mă iubească mai tare şi să nu mă mai judece. Au trecut câteva ore până să mă întrebe: Ţi-ai făcut ceva diferit?

Nu era vorba de o simplă tunsoare. Era o schimbare drastică a feţei. Am sânge mediteranean – prin urmare, am sprâncene întunecate, bogate, n-ai cum să nu le remarci. Schimbarea era evidentă. Dar am hotărât că nu fusese destul de drastică, aşa că am luat măsuri.

Am devenit anorexică, pentru că am simţit că era singura formă prin care puteam avea control în viaţa mea. Voiam ca lumea să vadă, la exterior, cât de nefericită eram în interior. Orice confirmare era pentru mine o victorie. Îmi amintesc când eu şi prietenul meu a trebuit să evacuăm casa după uraganul Katrina. Am cumpărat nişte haine de la Crucea Roşie, iar eu mi-am luat nişte pantaloni mărimea cea mai mică. Nu-mi venea să cred. Mărimea 0. Era ca şi cum nu existam.

Următoarea victorie a venit de la bunica: „Ia uite, eşti o mână de om. Nu mai e nimic din tine!" Când ne futeam, prietenul îmi spunea că se teme să nu mă rupă în două. Şi pe asta o luam ca pe un compliment.

Iubitul următor m-a iubit pentru ceea ce eram, dar eu mereu aveam impresia că ar merita pe cineva mai bun decât mine. Când ne-am cuplat, eram încă anorexică, dar pe parcurs m-am împlinit şi arătam din nou a om. Continuam să nu-l cred de câte ori îmi spunea că sunt frumoasă. Era atât de drăguţ cu mine încât, obişnuită să cred că sunt un căcat cu ochi, îmi era imposibil să accept asta.

Ne-am despărţit; am început să slăbesc iar. Oamenii îmi spuneau că arăt minunat, mai bine ca niciodată. „Mulţumesc", le răspundeam. „Sunt în doliu." Mi se p ărea ironic că devenisem atât de dezirabilă tocmai când rămăsesem singură. Şi mai confuză eram din cauză că singurul tip care mi-a plăcut, post-despărţire, mă respecta cât să mă trateze ca pe o fiinţă umană. Ne-am sărutat de câteva ori, dar nici măcar n-a încercat să mă fută. I-a luat nu ştiu cât până să mă atingă pe ţâţe. Ce fel de tăntălău e ăsta dacă nu reuşeşte să facă o femeie să se simtă incomod?, mă întrebam.

Şi totuşi, încă nu mă simt confortabil în prezenţa bărbaţilor decât dacă mă fac să mă simt incomod. Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Aştept să iasă pe piaţă noul sistem de operare.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Am fost o victimă feministă a violenţei domestice