Cum reușește internetul să transforme oamenii în niște cretini?

Duminica trecută am văzut că mulți oameni au luat parte la #TwitterSilence, boicotul de o zi pe Twitter în semn de protest împotriva abuzurilor endemice și a misoginismului care domină pe site. Având în vedere rata degradării serviciului în ultimii doi ani – abuzurile au devenit o parte obișnuită a vieții online, iar femeile sunt afectate cel mai mult de acest fenomen, mă miră că nu s-antâmplat asta mai curând.

Dar oare comportamentul abuziv chiar crește sau doar devine mai vizibil? În ultimii ani, numărul meu de followeri (oribil cuvânt) a crescut la 15 000. E totuși o cifră mică în comparație cu Laurie Penny, Caitlin Moran, Helen Lewis sau Stella Creasy – care au zeci de mii de followeri – dar chiar și această creștere a schimbat tonul site-ului.

Nu vreau să par un bou că spun asta, dar Twitter chiar arată foarte diferit pentru oamenii cu câteva sute de followeri, pentru cei cu câteva mii și pentru cei cu zeci sau chiar sute de mii. Mulți utilizatori își fac conturi special pentru a-i urmări și abuza pe oamenii populari care au mulți followeri. Până și feedback-ul banal poate părea abuziv atunci când e amplificat de o mulțime. Gândiți-vă la comportamentul abuziv din locurile de joacă pentru copii – e o diferență imensă când un singur copil îl numește pe alt copil prost și când o sută de copii strigă la un copil:„Prostul! Prostul!”

E clar că Twitter nu a fost făcut ca oamenii să-și facă zeci de mii de relații și nici oamenii care îl folosesc nu și-au făcut cont cu acest scop – nu fără o strategie de a gestiona situația.

Twitterul ne arată ce relație absolut varză are societatea cu celebritatea. De nu știu câte ori am văzut oameni care comentau că utilizatorii cu mulți followeri trebuie să îndure abuzurile ca un fel de pedeapsă pentru faptul că sunt populari. Nici mie nu-mi place cum scrie Caitlin Moran, dar am observat că unii dintre inamicii ei – pentru că sunt mai mult inamici decât simpli oponenți – o tratează ca pe o pâlnie în care își varsă toată ura și disprețul.

Suzanne Moore a fost dezumanizată cu cruzime de aceeași mulțime după ce a scris un articol care conținea remarci controversate despre comunitatea de transsexuali. Existau și câteva critici rezonabile, dar am fost șocat de numărul și violența abuzurilor. Când vrei să aperi cauza cuiva, nu e de ajuns să urli pe Twitter la diverse celebrități: „Currrrrrvo!” sau „Ești o nenorocită!!!!!11111” Ba chiar s-ar putea să faci o defavoare cauzei pentru care „lupți”.

Deci de ce se întâmplă asta? Cel mai des se spune că anonimitatea e de vină pentru acest comportament. E o explicație tentantă, mai ales că multe dintre abuzurile la care am fost supus au venit din partea anonimilor, dar n-am găsit multe dovezi care s-o susțină. Profesorul Tom Postmes a rezumat cercetările (via Helen Lewis), spunând: „În toate cercetările online de care știm, anonimitatea n-a avut niciodată efectul de a reduce conștiința de sine.” Adrian Chen, care scrie despre trolli pentru Gawker, a observat că: Cel mai important lucru pe care l-am realizat în timp ce analizam trolii, e faptul că aceștia se comportă la fel ca în online și în viața reală.”

Caitlin Moran, care a organizat protestul #TwitterSilence împotriva abuzurilor misogine de pe site. (Imagine via)

O altă posibilitate e dorința de atenție – de acolo și expresia „Nu hrăniți trolii” - dar totuși abuzurile continuă chiar și dacă nu obțin o reacție. Skepchick rezumă problema: „Abuzurile vor continua să vină, pentru că ei nu vor atenție – sunt tirani. Vor să aibă putere asupra ta. Vor să taci din gură și de multe ori obțin asta.”

S-a discutat prea puțin despre putere în toată problema asta și n-au existat cercetări de calitate. Se știe că dinamica puterii joacă un rol important în alte forme de abuz. Violul a fost folosit mult timp ca mijloc de control, iar agresorii sexuali tind să fie motivați mai mult de o dorință de putere decât de nevoia de sex. De ce ar fi diferită situația abuzurilor online? E greu să nu observi un tipar în misoginismul direcționat împotriva femeilor și în furia direcționată împotriva autoarelor de editoriale precum Moore și Moran. În ambele cazuri, subtextul pare să fie: „Nu-mi place ce spun oamenii ăștia, așa că îi vor abuza până când îi fac să se oprească.”

Sănătatea mentală e o altă problemă. În ultimii cinci ani, am întâlnit mai multe cazuri în care oamenii cu probleme mintale au înființat grupuri online care par să le exacerbeze problemele. Câțiva psihiatri mi-au spus – anonim, din motive evidente – că pacienții și-au format forumuri online în care se implică în discuții paranoice despre cum îi tratează alți oameni și împărtășesc strategii pentru a stopa tratamentul pe care îl primesc.

Uneori aceste grupuri apar în jurul unei anumite tulburări, al uni sindrom sau al unui doctor. În Marea Britanie, o mică minoritate de persoane care sufereau de Sindromul Oboselii Cronice s-au implicat în cea mai dementă campanie paranoică pe care am văzut-o, în urma căreia profesorul Simon Wessely a abandonat cercetările asupra subiectului și a declarat că se simte mai în siguranță la noul lui job în Irak. În acest mediu, dacă publici cercetări cu rezultate care nu sunt pe placul unor oameni, ajungi să-ți riști viața.

Nu e greu să găsești aceste comunități online, dar e foarte greu să comunici cu ele ca outsider, iar unele afișează nivele îngrijorătoare de furie și paranoia. Se comportă mai mult ca niște culte decât ca niște grupuri convenționale de pacienți și în opinia mea, reprezintă un adevărat pericol pentru membrii lor. Poate că mă înșel, dar e incredibil că s-au făcut atât de puține eforturi în a investiga problema.

Am adus aceste exemple pentru că am căzut într-un tipar simplist care divizează clar victimele și agresorii online, cerând protecție pentru prima categorie și sancțiuni și pedepse pentru a doua. Dar oare e chiar atât de simplu? Nu vreau să cad în capcana de a crede că oricine mă atacă are probleme mentale – ar fi ridicol. Dar în același timp, nu pot ignora sentimentul că unii dintre acești oameni au nevoie de ajutorul nostru.

Problema cu toate astea e o lipsă cronică de informații și dovezi. E destul de greu să definești termenul „abuz” - în special când termenul „trolling” se folosește pentru orice tip de comportament nedorit – și e cu atât mai greu să-l cuantifici. E greu de arătat că există ceva de explicat, darmite să mai și oferi o explicație. Iar dacă presupunem că internetul ne face furioși, intrăm pe teritoriul nebunei de Susan Greenfield.

Poate că ne dăm seama mai bine cine suntem. Media tinde să acționeze ca o oglindă a societății noastre, iar internetul e cea mai mare, mai strălucitoare și mai corectă oglindă inventată vreodată; o oglindă care ne arată fiecare rid și fiecare fir de păr cărunt în detaliu. Dacă ne surprinde comportamentul oamenilor, s-ar putea să fie din cauză că n-am mai fost niciodată închiși într-o cameră cu atât de mulți oameni până acum.

Martin Robbins e scriitor și blogger care relatează despre lucruri ciudate și minunate pentru The Guardian și New Statesman. Dragonii de azie o rubrică nouă care explorează negarea, conflictul și misterul ce înconjoară dubioșeniile din domeniul științei și al minții umane. Îl găsiți pe Twitter @mjrobbins și îi puteți scrie și la martin@mjrobbins.net.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Ne-am săturat de bătrânii care se plâng că internetul distruge lumea