La cumpărături aniversare cu Stalin!

Aprilie a fost lună importantă pentru zile de naștere în Jurnalul Despotului. Săptămâna trecută, nord coreenii au arătat lumii cât de mult le pasă de a 100-a aniversare a liderului lor mort Kim Il Sung, lansând în mare o rachetă făcută din jucării topite pentru copii, iar vinerea trecută a fost aniversarea lui Hitler. Nu știu cum au sărbătorit-o pe asta, dar sigur au fost încinși de furia pe care o aveau pe Joseph Kony.

Duminică iar a fost o aniversare măreață, cea a maniacului revoluționar comunist și style icon pentru toată lumea, de la Sean Connery până la Krang, Vladimir Ilici Lenin. Cum am fost în Moscova în weekend, m-am gândit că ar fi o idee grozavă să merg în Piața Roșie să-i văd trupul îmbălsămat  și să scandez: „Fie ca ce-a fost mai bun din trecutul tău să fie ce-i mai rău din viitorul tău!” Dar pentru că mă aflam în Rusia, situația a devenit ciudată rău.

Totul a început destul de inofensiv. N-a avut loc vreo deschidere a mormântului lui Lenin, doar niște coroane de flori depuse de niște adevărați credincioși, câțiva turiști care făceau fotografii în poziții caraghioase pentru a-și amuza prietenii când vor ajunge acasă și o femeie care a considerat că mormîntul unui dictator nebun e un loc perfect pentru a se fotografia cu bebelușul ei.

În afară de câțiva bătrâni care umblau pe-acolo cu un stag sovietic agățat de o undiță, nimic nu sugera că Lenin va fi sărbătorit în toate felurile. Ne-am îndepărtat de mormânt și am intrat în realitatea tristă a societății globalizate, unde ne-am amestecat în mulțimea de Spidermani, ștrumfi și vulpițe.

Dar tocmai când eram pe cale să renunțăm și să mergem la McDonald’s…

TĂTUCULE! TU EȘTI, OARE ?!!!???!

Nu, nu visam. Era chiar nenorocitul de Stalin. Iosif Stalin. Bărbatul de Oțel!

Salutare, Stalin. Îmi pare bine de cunoștință, da’ nu cumva erai mort? Jur că am citit undeva că Hrușcev și Beria te-au găsit în spasme violente și cu spume la gură pe podea în 1853, dar au hotărât să nu cheme un doctor pentru că erai cam nașpa și nu se omorau după tine.

„Nu, sunt viu și bine mersi. Ba chiar mă simt mai bine azi decât m-am simțit vreodată.”

Uau! Știi că azi e ziua lui Lenin? Cred că l-am văzut și pe el plimbându-se pe-aici. Vrei să vii cu noi să-i cumpărăm un tort?

„500 de ruble.”

Ce?

„Pentru timpul meu.”

E jaf la drumul mare. Ia zece lire. Ești angajat. Cam comunist din partea ta, apropo.

Stalin, încântat de compania noastră și de bani, ne-a condus la o patiserie micuță și grozavă pe care o știa el ca să-i luăm ceva drăguțlui Lenin de ziua lui. L-am întrebat dacă am putea lua în drum ceva și pentru Brezhnev, care și el era prin zonă. Stalin n-a vrut să audă de așa ceva. „Neah. Brezhnev e un bou. Nu se gândește decât la pizdă.” Am înțeles ce-a vrut să spună abia mai târziu, când am ajuns într-o țară care are Google.

Stalin s-a îndreptat hotărât spre culoarul cu mîncare. A trecut cu eroism printre rafturile cu Pringles, fără să le arunce o privire măcar.

„Am ajuns. Acestea sunt cele mai bune prăjituri de aici până-n Sacalin. Cum îmi place să spun adesea, veselia e cea mai evidentă trăsătură a Uniunii Sovietice, dar recunoștința e o boală de care suferă doar câinii. Să-i oferim tovarășului Lenin un tort care să se asorteze cu caracterul lui în această zi specială, ca istoria să fie blândă cu noi când o vom scrie.”

Am ales o minunăție de tort cu cremă și ne-am îndreptat spre case.

Deși odată a domnit peste 100 milioane de ruși, Stalin n-a reușit să-și facă loc la coadă în fața acestui rus cu Maserati și a gagicii lui tinere și sexi.

Nervos, a început să bombăne tot felul de înjurături și să zică că moartea e soluția pentru atâtea și atâtea lucruri și că are în plan înființarea unui nou gulag chiar lângă noul magazin Ikea.

Din fericire, coada a început să se miște și tătucul nostru s-a înveselit iar, amintindu-și că azi e o zi mare.

Ups. Ce ciudat. Tocmai când ieșeam, ne-a stricat surpriza Lenin, care a apărut din senin de nicăieri, beat rangă.

Stalin s-a uitat stresat la noi și a început să-i șoptească la ureche mentorului său, care abia reușea să se țină pe picioare: „Doamne ferește, Vlad, ce faci aici? Iar te-ai îmbătat…la dracu…mai bine așază-te și tu pe scaun. Noi ți-am pregătit ceva drăguț, încearcă să nu ne strici surpriza, bine?”

Puțin a băutură, Lenin s-a trântit pe scaun, vorbind tâmpenii cui voia să le asculte, și anume, unui Vladimir Putin din carton. A trebuit să-l plătim și pe el 500 de ruble ca să-și joace rolul. Prin urmare, am plătit doi bețivi care nu se cunoșteau să se prefacă că se plac unul pe altul. Ceea ce acum câteva minute părea un teatru amuzant, a devenit deodată deprimant.

Dar Stalin a fost profesionist. În timp ce Lenin se învârtea în scaun și își scuipa pe piept, el o ținea pe a lui.

„Ah, Lenin, dragul meu prieten Lenin, sunt eu, Stalin, și ți-am adus o prăjitură de ziua ta.”

Lenin efectiv îl ignora, făcând cu mâna unui om invizibil și evitând contactul vizual cu orice preț.

„E ziua ta, poate vrei să-i spui o vorbă bună prietenului tău Stalin.”

Asta a fost cea mai nasoală parte. Bețivanul de Lenin a început să behăie în rusește, pe jumătate plângând. Părea că spune ceva de genul: „Stalin face asta pentru că e obligat, nu pentru că vrea.” A început să se adune lume în jurul nostru.

În cele din urmă, l-am convins pe Lenin să stea nemișcat cât să facem această poză. Care e chiar grozavă, sunt sigur că sunteți de acord.

De la distanță, am văzut că Stalin, care presupusese că am plecat, s-a întors la ritualul lui de a face cu mâna la necunoscuți.

Am văzut și că Lenin era agitat și nu mai avea tortul de ziua lui.

Nenorocitul ăla de Stalin s-a folosit de tortul pe care îl cumpărasem pentru Lenin ca să vrăjească două tanti să vină să-i facă curat prin casă.

Și Lenin a observat asta, din păcate, așa că următoarea fotografie e cea mai tristă pe care am văzut-o vreodată:

Iată-l pe primul lider al Imperiului Comunist, plângând de unul singur pentru că cineva i-a furat tortul de ziua lui.

Apoi femeile au plecat cu prăjitura.

Am revenit după o oră să vedem dacă Lenin era ok. Stalin dispăruse, iar Vlad părea să ne fi uitat complet, dar măcar ordinea fusese restabilită.

Traducere: Oana Maria Zaharia