Am mers cu vaporașul lui Robu prin Timișoara ca să mă simt ca la Paris (și am eșuat)

Povestea vaporetto-ului timișorean e o adevărată epopee. Încă din 2016, era clar că administrația locală habar n-avea ce hopuri legislative trebuie să treacă pentru a înfăptui acest proiect. În 2017, șeful Apelor Române Banat garanta că sistemul va funcționa până la finele anului. Nu s-a întâmplat. Ei bine, între timp, Regia Autonomă de Transport din Timișoara s-a transformat în STPT, adică Societatea de Transport Public Timișoara.

În mai, după un ping-pong între Consiliul Local Timișoara și Guvern, Robu spera ca transportul cu ambarcațiunile să fie asigurat de Ministerul Transporturilor, iar plutirea să înceapă de la 1 iunie. O nouă țintă ratată.

După mai multe schimbări de directori și frământări interne, iată: între 1 și 3 august, fix de Zilele Timișoarei, cetățenii au fost invitați la o nouă probă de barcă. În plus, de-acum încolo, apele bănățene vor avea un singur cuceritor, asta după ce directorul Administrației Bazinale a Apelor Banat a anunțat că ambarcațiunile de agrement și caiacele vor fi trase la mal.

După citirea comunicatului de presă, am zis că-i musai s-o trăiesc și pe asta. Eram curios dacă această investiție pe fonduri europene are viitor sau se deplasează mai încet decât un armăsar premiat pe un skateboard.

Pe la ora 15.38, ajung pe pontonul care era indicat în comunicatul de presă drept punct de plecare. Pedalasem vreo 30 de kilometri, de dimineață, deci eram un pic rupt. După un sfert de oră, îmi întind picioarele pe ponton și simt cum ațipesc. Mă trezesc însă niște copii care au venit cu mam’mare.

Stația-ponton are ușa ruptă, improvizații cu cauciucuri de mașină tăiate pentru a-i proteja colțurile și niște limbi de aluminiu îndoite. O fi fost acolo vreo bancă, înainte. Contemplez la toate lucrările care se fac degeaba în România. Spitale inaugurate fără ca saloanele să fie puse în funcționare, în timp ce pacienții mor de la infecții nosocomiale. Parcuri în mijlocul pustietății, la care nu ajunge nimeni. Stații de transport public la care acoperișul verde e mort după niciun an. Dar nu contează, panglicile să fie tăiate!

Îmi dau seama că stau degeaba aici, așa că plec către un alt ponton, mai apropiat de centrul orașului. Pe la Parcul Copiilor, o siluetă albă și plutitoare cucerește Bega, în zare. E măiestrosul „Decebal”, primul vaporetto transportor de oameni pe care mi-l scoate Poseidon în cale.

Entuziasmul îmi accelerează pasul. O săptămână mai târziu, Sorin Supuran (noul fost director al STPT) avea să anunțe presei locale dezastrul transportului fluvial:

Tot Supuran a reclamat că mijloacele astea de transport nu au un refugiu în caz de incendiu. „Nimeni nu poate ieși pe punte. Asta înseamnă că, dacă s-ar crea panică, s-ar împinge unii pe alții în apă”, a dezvăluit el.

Atât pentru aceste absurdități, cât și pentru celelalte nereguli pe care le-a remarcat în cele șapte săptămâni cât a fost director interimar al instituției, omul a întocmit un raport de 181 de pagini, care e acum verificat de Curtea de Conturi.

Între timp, ajung pe pontonul din spatele Catedralei Mitropolitane. Ăsta e ornat deosebit, cu brad și patriotism. Cât timp aștept pentru o nouă îmbarcare, aflu că practic nu asist la inaugurarea celui mai nou transport public din oraș, ci doar se fac plimbări de agrement.

Sunt doar două vaporette în funcțiune: „Decebal” pe lângă Parcul Rozelor și ajunge la cel al Copiilor, în timp ce „Savoya” ajunge în direcția opusă, în cartierul Iosefin. Niciunul însă nu oprește la vreo stație, ci pur și simplu se întoarce când atinge capătul. Strașnic.

În fine, decid să iau „Savoya”, că pare mai lung traseul. Chiar dacă cu toții ne vom întoarce de unde-am plecat, se strânge destulă lume curioasă pentru o cursă gratuită.

Hidrobuzul se apropie. Un angajat dirijează din lateral acostarea și-l prinde cu o frânghie de corpul plutitor fix. Adrenalina îmi crește la cote alarmante. Încăpem doar câte 50, așa că unii curioși vor fi dezamăgiți. Intru.

Înăuntru, o căldură de nedescris. A, cred că am uitat să-ți menționez: în flota timișoreană nu există niciun vaporetto cu loc în aer liber. Spre deosebire de ferry-ul din Copenhaga, zici că am pășit în infern. Norocoși cei dotați cu evantaie, adică niciunul dintre pasageri. Fiecare cu ce vânt poate.

Trecem pe lângă pescarii care par dezolați, sediul PSD și o inscripție de inspirație divină pe pereții dintre pista de biciclete și cei ai canalului Bega. Nu ni se explică nimic tehnic, așa că-mi scot eu aparatura. Până la întoarcere, măsor o distanță parcursă de 2,95 kilometri în 19 minute și 47 de secunde, adică o viteză medie de 8,94 km/h.

La care aș adăuga peste 300 de hectolitri de lichid transpirat. Ca o saună bună.

Timpul trece mult mai repede decât am preconizat. Cobor la aer liber, în căldura mult mai prietenoasă a orașului. Privesc către săracii nebănuitori care se îmbulzesc la următoarea tură.

La o săptămână mai târziu, citesc presa locală.

„Oamenii sunt foarte mulțumiți, cei care au fost în prima zi la deschidere, în 3 august, au spus «Domnule, cum e la Paris așa e aici», chiar au fost impresionați”, a declarat Nicolae Bitea, actualul director interimar al STPT.

Până atunci, aflu de la unul dintre marinari că nimeni n-are habar când vor folosi drept transport. Momentan, ele sunt „doar de agrement”. La fel cum pare să fie considerat și mersul pe bicicletă în Timișoara.