Experimentul brutal în care frații gemeni erau separați la naștere

Articolul conține spoilere.

La început, ai impresia că Three Identical Strangers este un film optimist, care îți insuflă o stare de bine. În toamna anului 1980, Robert Shafran a plecat la facultate în nordul orașului New York și a descoperit că are un frate geamăn de mult pierdut pe nume Edward Galland. E varianta reală a filmului Parent Trap. Atunci când posturile locale de știri au început să difuzeze povestea, un al treilea frate, David Kellman, a ieșit la liman, și pentru un interval de timp, povestea tripleților identici separați la naștere a fascinat întreaga țară. Tinerii în vârstă de 19 ani au devenit staruri peste noapte; au avut și roluri în Desperately Seeking Susan, un film cu Madonna.

Dar atunci când familiile lor au început să pună întrebări, precum de ce au fost separați la naștere și dați spre adopție unor familii diferite fără să fie informați că sunt tripleți, lucrurile au luat o întorsătură sumbră. Așa cum elucidează noul documentar despre viețile lor, Three Identical Strangers, frații au făcut parte dintr-un experiment psihologic migălos pornit în 1960 pentru studierea efectelor natură versus educație și alți factori externi. Psihiatrii s-au aliat cu agenția de adopție Louise Wise Services pentru a face „Studiul Gemenilor”, care implica separarea gemenilor și tripleților identici, plasarea lor în medii diferite și studierea dezvoltării lor.

Kellman, Shafran și Galland au fost trei dintre subiecți. Nimeni, cu excepția cercetătorilor care au elaborat studiul, nu știe câte perechi de gemeni și tripleți mai există care n-au idee că au frați identici. Rezultatele studiului nu au fost niciodată publicate. Când cercetătorul-șef, doctorul Peter Neubauer, a murit în 2008, toate documentele lui au fost trimise la Universitatea Yale și accesul la ele a fost interzis până în 2065, probabil un timp suficient de lung încât toată lumea implicată să moară până atunci.

Three Identical Strangers trasează o poveste ciudată despre dragoste și suferință, care atârnă în balanță sacrificiile umane și progresul științific. Documentarul explorează alchimia celor trei familii aduse pe neașteptate laolaltă și magnitudinea înșelătoriilor săvârșite de cercetători. Dar nu răspunde – nici nu poate – la toate întrebările care stăruie. Încă mai există foarte mulți oameni la putere care lucrează din greu ca să țină ascuns „Studiul Gemenilor”.

VICE a stat recent de vorbă cu doi dintre tripleți, Shafran și Kellman (din păcate, Galland s-a sinucis în 1995), și cu regizorul Tim Wardle despre cum se simt acum că și-au împărtășit povestea pe marele ecran și ce își mai doresc să știe despre experimentul la care au luat parte în prima etapă a vieții, fără voia lor.

VICE: De ce vreți să vă împărtășiți povestea tocmai acum?
David Kellman: Am crezut că povestea ar trebui spusă, dar ne-a fost frică de felul în care ar fi putut să fie redată. N-am vrut să fie exploatată sau să se transforme într-un subiect de senzație.

Ești mulțumit de cum a ieșit?
Kellman: Sunt în extaz. Ne-a întrecut așteptările în atât de multe privințe. Le-am dat [lui Tim Wardle și echipei] sufletele noastre pe tavă și nu știam ce aveau să facă cu ele.

Robert Shafran: La începutul filmului spun, „N-aș crede dacă mi-ar spune altcineva povestea asta, dar este adevărată, fiecare cuvânt din ea”. După asta, practic mi-am dat aprobarea pentru ceva ce încă nu văzusem. Știam că povestea mea, a noastră, era adevărată și asta s-a văzut. Și l-au tratat pe Eddy, care nu este aici să confirme, cu incredibil de multă atenție și respect.

Kellman: Chiar au reușit să-l portretizeze foarte bine.

Am crezut că felul în care filmul a portretizat povestea lui Eddy a fost foarte emoționant. A evidențiat că era o situație de viață și de moarte.
Shafran: Sunt viețile noastre. Simt că uneori nu poți să-ți dai seama că ești rănit până nu vezi consecințele.

Eram foarte concentrați pe faptul că eram împreună, altceva nu prea mai conta. Oameni mai bătrâni și mai maturi decât noi ne-au întrebat dacă am fost nervoși din cauza faptului că am fost despărțiți la naștere. Asta a fost înainte să fie dezvăluită partea cu experimentul. Dar noi eram fericiți pentru că ne-am găsit. Experimentam o mulțime de lucruri pentru prima oară, ne distram. Mergeam din casă-n casă și ne strigam părinții, cel puțin la început, „Mamă, Mamă, Mamă; și Tată, Tată, Tată”. Și de la spate – ai văzut și tu, aveam un păr imens – , părinții noștri ne confundau.

Kellman: E ca o accidentare la fotbal; ești rănit și nu știi asta. Dintr-odată, 20 de ani mai târziu, poți să prezici vremea și chiar te doare. Cred că de-a lungul timpului a devenit evident cum ne-a afectat separarea, în special în cazul lui Eddy.

Shafran: De asemenea, cu toții am avut o adolescență dificilă. Chiar și faptul că ești adoptat poate să mai pună lemne pe foc, să adauge o altă dimensiune întregii crize de identitate specifică adolescenței. Am fost toți trei niște copii cu tulburări emoționale serioase. Câteodată nu-ți dai seama de răspuns până nu-l găsești. Este destul de greu să-ți imaginezi răspunsul pe care l-am găsit noi.

Când a devenit vizibilă magnitudinea conspirației?
Tim Wardle: Destul de devreme. Primul meu gând a fost De ce nu a spus nimeni povestea asta până acum? Ei bine, oamenii au încercat. Au fost trei încercări de-a lungul timpului, dar niciuna n-a avut succes. Asta ne-a făcut cam paranoici. De îndată ce am început să găsesc mai multe informații despre studiu, totul a început să devină din ce în ce mai sumbru.

Deci cine are puterea să răspundă la aceste întrebări?
Shafran: Comitetul Evreiesc pentru Protecția Copiilor. Au început o discuție cu noi.

OK, e o chestie bună?
Shafran: Încă nu știm. Au existat multe discuții până am intrat în posesia registrelor, unele dintre ele fiind vechi de 57 de ani. Sunt copii ale documentelor, multe dintre ele pline de linii negre.

Așa e. Chiar la sfârșitul documentarului este menționat faptul că ai văzut niște registre sigilate. Ce ai aflat?
Kellman: În afară de faptul că au o grămadă de ștersături, par a fi niște fișe medicale individuale obișnuite. Nu ne oferă nicio ipoteză sau indicii pe care să le urmăm. Nu suntem cercetători ca să putem despica firu-n patru.

Wardle: Comitetul Evreiesc are puterea să publice toate datele și să asigure transparența; sperăm să facă asta. Mai sunt psihiatrii în viață, în New York, care au lucrat la studiul ăsta și care ne-ar putea spune mai multe, dar nu vor să vorbească cu noi. Cei doi oameni care apar în film nu prea s-au implicat.

Chestiile pe care le-am văzut eu sunt un amestec ciudat de date concrete și aiureli freudiane. Nu știu dacă ar putea fi folosite în mod empiric. E o dezordine totală în datele astea… Au strâns așa de multe. Au 10 000 de pagini și asta este doar o fracțiune din ce e acolo.

Kellman: Sperăm să ne mai lămurească – ăsta este unul dintre lucrurile la care sperăm. Nu doar pentru noi, ci și pentru alți oameni implicați în studiul ăsta. Credem că ar trebui să existe niște despăgubiri și cercetăm posibilitatea asta, pentru că oamenii ăștia au cauzat multă suferință.

Care a fost reacția Comitetului Evreiesc?
Shafran: S-au înarmat cu avocați.

Kellman: Au luat legătura cu noi printr-un birou de avocați specializați în malpraxis, ceea ce te face să te întrebi, De ce ar avea nevoie de canalele astea de comunicare?

Wardle: Sunt oameni cu foarte multă putere care nu vor ca această poveste să fie scoasă la lumină. Ăsta nu-i deloc un eufemism.

Shafran: Au publicat un comunicat în care au declarat că sunt bucuroși că acest film a fost făcut. Nu vreau să-i parafrazez greșit, dar au spus ceva despre furnizarea registrelor într-un mod transparent. Și aici vine parte ciudată: îi invită pe toți gemenii, care știu că au fost separați la naștere și studiați în secret, să vină și să le ceară registrele.

Ar putea să mai fie gemeni și tripleți care n-au habar că au fost despărțiți la naștere?
Kellman: Am fost asigurați, într-o anumită măsură, că perechile de gemeni care nu au ieșit în public s-au întâlnit cu ajutorul rețelelor sociale. Ne-au spus că o să furnizeze dovezi pentru asta, deși o să fie scrise.

Ți-a modificat experiența asta percepția asupra profesioniștilor din sistemul medical?
Shafran: Nu, nu cred că ar mai face cineva ceva de genul în zilele noastre. Alte comparații la care pot să mă gândesc ar fi experimentul cu sifilis din Tuskegee, când i-au lăsat pe toți să ia sifilis, nu i-au tratat și prin urmare au murit în moduri îngrozitoare. Sau cazurile Agentul Orange, unde pur și simplu nu i-au tratat pe oameni.

Atunci când Lawrence Wright ne-a intervievat pentru New Yorker în 1995, îmi amintesc că m-a întrebat cum mă face să mă simt faptul că sunt un experiment. El mi-a spus toate numele cercetătorilor, unul după altul, și răspunsul meu a fost Ăsta e un rahat nazist.

Articolul ăla a stat la baza cărții pe care a scris-o despre gemeni. N-am știut că primul capitol era exclusiv despre Josef Mengele, doctorul care a făcut experimente înfiorătoare pe gemeni în timpul Holocaustului. Și noi eram prezentați în al doilea capitol.

Kellman: Știm că studiul a fost finanțat parțial de Guvern.

Shafran: Ne-a fost arătat un document la un moment dat, o cerere de subvenție, și scria pe ea „studiu longitudinal pe gemeni monozigoți crescuți separat”. Poate că ai nevoie de un dicționar ca să vezi ce înseamnă „longitudinal” și „monozigoți”. Dar era precizat faptul că banii erau pentru separarea gemenilor. Cineva știa atunci când a acordat subvenția.

Nimeni nu poate să beneficieze de pe urma acestor informații pentru că registrele sunt clasificate; și uite așa se mai așterne un alt strat de praf.
Wardle: Ai dreptate. După experimentele lui Mengele în Auschwitz, a fost o dezbatere dacă informațiile ar trebui să fie folosite pentru salvarea vieților sau dacă ar fi un lucru complet lipsit de etică. Toate astea au fost făcute, toate viețile astea au fost distruse, dar nu ne-am ales cu nimic.

Este greu să te uiți la film și să nu adopți o atitudine incredibil de critică față de experiment și de cercetătorii implicați.
Wardle: Înțeleg experimentul și contextul în care a fost elaborat probabil mai mult decât majoritatea. Am studiat psihologia la facultate și în anii ’50 și 60 era un fel de Wild Wild West. Era schimbarea asta de paradigmă când psihologia încerca să se afirme ca știință. Aveau loc toate experimentele astea, precum experimentele Miligram și apoi mai târziu experimentul Stanford. Făceau lucruri pe care astăzi le considerăm complet lipsite de etică.

Sunt interesat de zonele neutre ale comportamentului uman. Nu sunt interesat de oamenii răi. Mă preocupă oamenii buni care fac lucruri rele. Chiar și având în vedere tot contextul istoric, [oamenii implicați în Studiul Gemenilor] au știut că ceea ce făceau era greșit; am văzut dovezi că au abordat alte agenții de adopție care le-au spus, Nici gând, nu poți să separi gemenii și tripleții. Este greșit.

Ți-a schimbat proiectul ăsta percepția asupra relației dintre natură și educație?
Wardle: Cu siguranță. La început credeam foarte mult în educație. Am fost șocat să descopăr cât de influent este ADN-ul. Ideea că ai putea să iei decizii influențate de strămoșii tăi – că nu te poți împotrivi și le faci în mod subconștient – este ciudată.

Dar educația verifică ipoteza asta. Așa cum zice Larry Wright în film, suntem purtați în direcția impusă de gene. Dar într-un final, educația poate să contrabalanseze totul. Doar pentru că ne abatem într-o direcție, asta nu înseamnă că ne-a fost scris să fim preoți, criminali sau mă rog… Dar este înfricoșător cât de puternic este materialul genetic, mult mai puternic decât am crezut vreodată.

Iată un lucru ciudat: când au venit tripleții la prima noastră întâlnire, purtau cu toții același model de pantofi. Și nu vorbeau între ei [la vremea aia]. Chiar și astăzi poartă tricouri polo asemănătoare. Genul ăsta de chestii s-au întâmplat tot timpul și a fost foarte ciudat.

Crezi că dacă ai fi știut adevărul – că ești un triplet, că ești studiat, că ești predispus la boli mintale – ai fi avut o viață mai ușoară?
Shafran: Nu pot să mă întorc în timp, nimeni nu poate. Nu poți să dai timpul înapoi, dar poate dacă eram împreună, momentele grele n-ar mai fi fost atât de dificile. Nu știi care este prejudiciul până nu-l găsești. Apoi îl descoperi și îți dai seama de multe chestii.

Wardle: Ăla este punctul în care devine complet neetic și nu mai ai nicio scuză. Când ai informații vitale despre oameni și nu le împarți cu ei, ai depășit o limită serioasă. Dar oamenii o fac tot timpul. Atunci când ești concentrat pe o poveste sau un experiment, este ușor să pierzi socoteala daunelor pe care le provoci. Dar asta chiar li s-a întâmplat acestor băieți. Este viața lor, nu-i doar o poveste.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.