Zece întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unei persoane cu schizofrenie paranoidă

Avertisment: Acest articol include mărturii despre automutilare.

Imaginează-ți cum e să auzi o voce care îți spune să îți tragi o pungă de plastic pe cap și să o ții strâns. În cazul Laurei, vocea venea din propriul ei cap și nu se oprea până nu făcea ce îi spunea.

Laura suferă de schizofrenie paranoidă, o tulburare mintală caracterizată prin halucinații. A avut primele simptome când avea 18 ani, după o noapte de băut cu prietenii; inițial, a fost derutată de voci, care au devenit din ce în ce mai puternice.

„Mi se părea că sunt oameni în cameră”, își amintește tânăra de 21 de ani. „Nu eram cu adevărat acolo, dar nici nu plecasem.” Când vocile i-au spus deodată să se sinucidă, a încercat să se sufoce cu o pungă de plastic. Dar, cu puțin înainte să leșine, a rupt punga și a sunat niște prieteni, care au dus-o imediat la spital.

În lunile care au urmat, Laura a avut douăzeci de episoade psihotice. După ce a mers la terapie și a început să urmeze un tratament medicamentos, s-a pus pe picioare și a început să lucreze. La fel ca multe alte tulburări mintale, schizofrenia paranoidă e adesea reprezentată greșit în cultura populară. Am întrebat-o pe Laura cum e să trăiești cu o boală care îți distorsionează simțul sinelui și realitatea.

VICE: Câte persoane trăiesc în tine?
Laura: Ideea că persoanele schizofrenice au mai multe personalități e o tâmpenie. Sunt tot eu – doar că am cinci tovarăși care mă însoțesc tot timpul. De obicei, tinzi să te distanțezi de corpul tău. Înainte, îmi făceam tăieturi pe pulpă cu briceagul doar din curiozitate. Voiam să mă uit la straturile de grăsime și să văd cum arată venele mele când pompează sânge din corp.

Ce îți spun vocile din cap?
Aud cinci voci, toate necunoscute. Una dintre ele e o voce de copil mic, are cam cinci ani. Mă apără când celelalte mă insultă. Mai e și o voce de bărbat, aceea e vocea submisivă. Și mai sunt trei voci feminine. Una dintre ele e cea mai dominantă și abuzivă, iar celelalte două o urmează.

Psihozele seamănă cu un semafor. Când e verde, stăm de vorbă pur și simplu. Când e galben, mă insultă și îmi spun că sunt urâtă sau alte mizerii. Când e roșu, îmi spun: „Stinge-ți țigara pe mână”.

Te temi de tine însăți?
Odată m-am internat singură, pentru că mă temeam că n-o să supraviețuiesc următoarei psihoze. Totuși, n-am fost considerată niciodată o persoană cu risc suicidar grav. Am încercat să mă sinucid de câteva ori, când eram în psihoză, dar așa, cu juma' de inimă. Odată, mi-am făcut un cocktail de pastile care știam că nu e fatal. În momentele respective, știu că nu e bine ce fac, dar e singurul mod în care pot reduce la tăcere vocile dacă nu am medicamentele la mine.

Până acum, am cerut mereu ajutor când situația devenea gravă. Când mama a aflat de câte ori am încercat să mă sinucid, a bușit-o plânsul. Dacă suferi de depresie, ca mine, îți imaginezi mereu că nimănui n-o să-i fie dor de tine dacă dispari. Dar n-o să uit niciodată reacția ei. Nu i-aș putea face așa ceva.

Când îi spui cuiva cu care începi o relație că ești schizofrenică?
Vorbesc deschis despre asta în afara jobului. Totuși, n-o spun imediat. De obicei, spun mai întâi că am depresie. Dacă cineva schimbă subiectul, știu că n-are rost.

Cât de greu e pentru cineva să fie într-o relație cu tine?
Nu cred că e atât de greu pentru iubitul meu. Sunt o persoană foarte comunicativă. Suntem foarte apropiați și observă imediat semnele care arată că urmează un episod psihotic. Vorbesc deodată cu o voce de copil sau par apatică.

Prietenii tăi se tem de tine?
Nu, știu unde îmi țin medicamentele de urgență și nu mă lasă niciodată singură în timpul unei psihoze. Știu și că nu trebuie să șoptească în preajma mea, ca să nu cred că aud voci pe care alții nu le pot auzi. Resping total oamenii când îmi spun că vocile nu sunt reale în timpul unei psihoze. Pentru mine sunt foarte reale pe moment. În plus, sunt prea conectată la transa respectivă ca să funcționeze rațiunea cu mine în momentele alea.

Care a fost cea mai nasoală halucinație pe care ai avut-o?
De multe ori am simțit că se urcau furnici pe mine. Era înfricoșător, pentru că eu mă tem rău de tot de furnici. Uneori, când se urcă o furnică pe mine, nu știu dacă e real sau e o halucinație.

Ești imprevizibilă?
Nu, pot comunica cu lumea exterioară când sunt în psihoză. Nu mă închid de tot. Dacă vocile îmi spun să îmi fac rău, pot să-i comunic asta unui prieten pe moment. Dar vocile vin cu o grămadă de emoții – când îmi spun că sunt nașpa, e mai nasol decât atunci când îmi spune asta o persoană reală.

Care e cel mai nasol lucru pe care l-ai făcut în timpul unei psihoze acute?
Incidentul cu punga de plastic. Nu voiam să mor, dar așa mi-au zis vocile. N-am avut puterea să mă apăr. Simțeam că dacă refuz o să se întâmple ceva și mai rău decât moartea. Din fericire, am avut un moment de claritate.

Cât de tare te temi de altă psihoză?
Foarte tare. În prezent, sufăr doar de depresie, dar se poate înrăutăți oricând. Psihozele sunt declanșate fie de stres, fie de bucurie extremă. Am avut un episod când mi-am luat permisul de conducere. La jobul meu, trebuie să poți lucra sub presiune. Mă tem ca la un moment dat o să realizez că nu mai pot duce.

Dacă aș avea o altă cădere nervoasă, ar trebui să îmi iau liber de la muncă, să-mi reajustez tratamentul. Ar trebui să-mi anunț șeful. Majoritatea oamenilor nu pot înțelege că poți fi și sănătos, și bolnav, în același timp. Psihiatrul meu spune că sunt aptă de muncă, dar știu că toți colegii de la job ar umbla pe coji de ouă în jurul meu dacă ar ști.

Cea mai mare teamă a mea e că tratamentul medicamentos n-o să mai funcționeze până la urmă și n-o să am nicio alternativă.