Drumul donării de organe în România: de la moartea unui copil la viața unei mame

O femeie plânge aplecată peste un pat din Spitalul Județean din Iași. În el stă întins Paul, băiatul ei de doar șapte ani. Copilul e în moarte cerebrală, doar aparatele îi ajută inima să mai bată. Femeia se frământă. Cu doar câteva minute în urmă, le-a zis medicilor că nu e de acord să doneze organele fiului ei, măcinată de durere și de felul brutal în care i-a sunat întrebarea. „Nu mi s-a explicat nimic, decât atât: «hai, ești de acord, vrei?»”.

Dar acum, după ce medicii au ieșit din salon, iar ea a rămas singură cu cel mic, își amintește ce copil bun era Paul, cum lua dulciurile din casă și le împărțea la copii, cum îl iubea tot cartierul și cum i-a zis într-o zi că vrea să fie un supererou. Ca Spiderman.

Se întreabă cum ar fi fost dacă și băiatul ei ar fi avut nevoie de transplant și nu s-ar fi găsit un donator. Își îndreaptă ochii către o icoană din salon „hai, Paulică, să te facă mama un supererou îngeraș”.

Pleacă de la capul băiatului și se duce la asistente. S-a răzgândit, le spune Petronela Călin, mama de 39 de ani, care lucrează ca femeie de serviciu la mai multe scări de bloc din Iași. Donează.

Paul Nicolas Călin, copilul care a murit la șapte ani, pe 7 noiembrie 2017, în urma unui accident de mașină, este unul dintre cei 65 de donatori de organe din acel an.

În ultimii cinci ani numărul donatorilor de organe s-a redus dramatic. De la 138 de donatori cât au fost în 2014 s-a ajuns la 65, număr înregistrat atât în 2017, cât şi în 2018, potrivit Agenției Naționale de Transplant. Anul acesta, până în luna martie, au fost doar zece. Asta în timp ce pe listele de așteptare tremură peste cinci mii de persoane.

Până să rămână 65, anul trecut au existat 160 de potențiali donatori. Însă familiile unui număr de 50 de potențiali donatori au refuzat prelevarea de organe, iar restul au avut probleme de sănătate care au făcut imposibilă prelevarea.

„Nu au încredere în sistem. Oamenii sunt extrem de suspicioși, au resentimente legate de medici, pentru că au văzut la televizor”, spune medicul Carmen Pantiș, coordonatorul programului de transplant din judeţul Bihor. În ultimii ani, au fost trei scandaluri răsunătoare legate de transplantul de organe, cu protagonişti ca Mihai Lucan, Alexandru Arșinel şi spitalul Sfânta Maria din București. Marele actor al poporului a fost acuzat că ar fi primit un rinichi înaintea altor 1 700 de pacienți.

„Sunt și considerente religioase, unii oameni cred până în ultima secundă că se poate întâmpla o minune și pacientul se va trezi”, adaugă medicul, care intră în contact direct cu familiile pacienților aflați în moarte cerebrală.

La formarea acestei percepţii contribuie şi Biserica Ortodoxă Română, care „acceptă fără rezerve transplantul de organe pereche, transplantul care nu periclitează în niciun fel viața donatorului”, însă nu şi prelevarea de organe de la pacienţii aflaţi în moarte cerebrală.

„Moartea cerebrală este moarte. Avem un protocol mai strict decât în Anglia”, mă asigură, însă, medicul Carmen Pantiş.

Tot în categoria motivelor legate de religie pe care medicul le aude frecvent, intră și ăsta: „«Trebuie să-l băgăm în pământ așa cum l-a dat Dumnezeu.»” În astfel de situații, docorul Pantiș apelează tot la Biblie pentru a-i convinge pe oameni că decizia lor poate salva câteva vieți.

Aproximativ 38 de spitale din România sunt acreditate pentru prelevarea de organe. „Dar lucrează doar 11, asta e marea problemă. Medicii nu reuşesc să facă identificarea de donatori”, spune Pantiş.

Toate spitalele acreditate au în structura lor doi medici: un coordonator de transplant (care poate fi medic sau asistent) şi un medic primar anestezist. Faptul că nu toţi sunt plătiţi în plus pentru această activitate poate fi un motiv pentru care aceştia nu îşi dau interesul pentru a identifica posibilii donatori şi a convinge familiile acestora să-şi dea acordul, crede medicul.

România nu poate primi organe de la donatori din alte ţări, ci poate doar trimite, potrivit Agenţiei Naţionale de Transplant. În 2017, ţara noastră a semnat un acord cu Eurotransplant (o organizaţie internaţională din care fac parte opt ţări europene), însă nu este membră din această organizaţie. Condiția afilierii noastre la Eurotransplant depinde de creșterea numărului de donatori, a declarat Radu Zamfir, directorul Agenției Naționale de Transplant.

Ca să înțeleg mai bine de ce refuză atât de mulți oameni să doneze organele celor dragi aflați în moarte cerebrală, am mers de la un capăt – o familie care a acceptat donarea – la celălalt – un om care a fost salvat de decizia acestei familii.

Video de Cristian Sbîngu și Razvan Dima

Pe 1 noiembrie 2017, Petronela Călin luase salariul de la firma de curățenie pentru care lucra. Era patru după-amiaza când a terminat de spălat scările de bloc, iar în drum spre casă s-a oprit la un magazin, să-i cumpere mezinului mâncarea lui preferată. „El tot timpul fugea înaintea mea când știa că iau banii”, îşi aminteşte mama.

După ce a coborât cu sacoșele în mână, în stația de autobuz din faţa unui părculeţ din cartier, femeia a văzut „foarte multă lume adunată, salvare, poliție, mulți copii”. Când s-a apropiat, pe caldarâm zăcea întins băiatul ei. Fusese lovit de o mașină în timp ce traversa strada.

În mulțime i-a zărit pe soț și pe cele două fiice ale lor, de 14 și 16 ani. Fetele se aflau cu Paul în parc înainte de accident, iar pe tată îl anunțase acasă un prieten de joacă al puștiului.

„«Nenea Mihai, hai că Paul… l-o călcat mașina». Vă dați seama, aveam un tricou pe mine și am plecat într-o pereche de șlapi, un pantalon. Nu-mi venea să cred că-i al meu”, își amintește tatăl.

„Două - trei, maximum zece la sută șanse de supraviețuire”, a sunat verdictul medicilor. În zilele de după accident au tot sperat că fiul lor se va ridica și va fi din nou copilul ager și plin de viață pe care îl iubea tot cartierul.

O săptămână mai târziu, însă, puștiul a intrat în moarte cerebrală.

După ce le-a zis asistentelor că vrea să doneze organele băiețelului, Petronela Călin a stat de vorbă cu un psiholog din spital care i-a spus că a luat o decizie bună. Apoi, femeia a coborât la capelă. „Mie cel mai bine mi s-o explicat jos, la biserică, părintele a vorbit frumos, băbește, a zis că e bine.”

În multe țări europene, precum Spania, Belgia, Austria, Germania, scenariul românesc în care părerile psihologilor, ale preoților și ale rudelor se pot bate cap în cap, nu există. Acolo funcționează acordul prezumat: toți pacienții în moarte cerebrală se transformă automat în donatori. Excepție fac cazurile în care oamenii au semnat în timpul vieții că refuză donarea de organe.

BOR este însă împotriva acordului prezumat. „Atât timp cât mai există o licărire de viață în cineva, nimeni nu are dreptul moral de a o suprima, mai ales în absenţa acordului prealabil al pacientului sau al familiei acestuia”, a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

După ce a ascultat părerile psihologului și ale preotului, Petronela Călin şi-a sunat soțul să-i spună ce a hotărât. Deşi tatăl s-a temut inițial că organele copilului ar putea ajunge, ilegal, pe mii de euro în străinătate, într-un final a spus da. „Dăm tot ce trebuie… tot ce trebuie la o viață omenească să trăiască.” Și lui îi răsunau în urechi, ca un refren, vorbele băiatului: „«erou, erou, tati, sunt erou».”

Rinichii, ficatul și corneele băiatului au ajuns la cinci oameni care așteptau de ani buni să se întâmple o minune.

„După prelevarea de organe, l-o spălat, l-o îmbălsămat, cu hăinuțele pe care le-am avut mi l-a pus în sicriu. Mi l-am gătit cu ce știam eu că-i place lui. I-am ales costum frumos, pantofi, cămășuță, papion și o băscuță”, își amintește mama ultima imagine cu Paul.

Printre cei care spun „da” donării, se află multe persoane de etnie maghiară, a observat medicul Carmen Pantiș din Oradea. În Ungaria există acordul prezumat, iar aceștia sunt obișnuiți cu ideea donării, adaugă ea.

De asemenea, românii care au locuit în diaspora par a fi mai deschiși decât ceilalţi, crede medicul. „Am avut un caz în care rudele care au locuit în Spania și au venit cu alt fel de mentalitate au convins-o și pe ruda din România care inițial nu voia să doneze.”

Spania, unde funcționează acordul prezumat, este pe primul loc în lume la acest capitol, cu 46,9 donatori la un milion de locuitori.

În România, pentru prelevarea de organe este nevoie de o singură semnătură, însă medicul vrea să se asigure că nicio rudă de gradul întâi nu se opune, să nu existe riscul ca ulterior să dea spitalul în judecată.

Astăzi, la un an și patru luni de la moartea copilului, în camera cu tapet auriu în care Paul dormea cu părinții lui, Petronela și Mihai au încropit un fel de altar, în care pozele celui mic se amestecă cu icoanele. „El e tot cu noi aici, mai ales prin oamenii care au de la el organe”, spune tatăl.

Părinții au păstrat doar perna lui Paul, îmbrăcată într-o față de pernă cu mașinuțe, și un urs maro, de pluș, pe „Coco al lui”. În rest, au donat toate hainele și jucăriile băiatului.

Cu gândul că vor umple mai ușor golul lăsat de pierderea mezinului și că cele două fiice vor trece mai repede peste depresia provocată de moartea fratelui, părinții și-au mai dorit un copil. „Imediat după Paulică, chiar la o săptămână, două, am spus: mai vreau pe cineva mic… să strâng înapoi în brațe, să iubesc și să-i cumpăr jucării”, spune mama. Acum au o fetiță de două luni, pe Nicole.

Tatăl a hotărât să nu mai plece să lucreze pe șantier în Germania, acolo de unde se întorsese cu doar câteva zile înainte de accident. „Vă dați seama, suferință de la băiet, să mai plec și eu? Fetele singure, femeia singură, copilul înmormântat, eu plecat. Ce ajutor aveau?”, spune bărbatul care astăzi lucrează la o firmă de curierat din Iași, pe salariul minim pe economie.

Într-o duminică dimineață, tatăl se oprește la florăresele din fața cimitirului aflat pe un deal, la marginea Iașiului. Cu trei buchețele de ghiocei în mână pornește pe aleile dintre parcelele cu cruci. După ce face dreapta, în capătul aleii principale, bărbatul ajunge la un mormânt modest, cu o cruce de lemn, îngrădit de o margine subțire din fier forjat.

„Paul, a venit tata să te vadă. Ți-am adus floricele.”

În mijlocul mormântului e o placă mică de marmură cu un îngeraș. Pe ea scrie cu litere negre: „te-ai născut, ai crescut și ai plecat dintre cei dragi, ca să dai viață altora. Recunoștință veșnică. Familia Sârbu.”

Este gestul de mulțumire pe care Vasilica Sârbu, o femeie din Constanța, de aceeași vârstă cu mama lui Paul, l-a făcut după ce a așteptat nu mai puțin de 11 ani să primească un ficat. Datorită lui Paul, așteptarea ei s-a încheiat.

„Îs câteva vieți care sunt salvate, doamnă, îs câteva vieți care poate… viața lor de acum începe”, spune, cu inima împăcată, tatăl.

În urmă cu 11 ani, într-o dimineață de toamnă, Vasilica Sârbu, o mamă firavă, de 27 de ani, din Constanța, și-a dus fetița la grădiniță, unde urma să aibă loc un control medical. Când asistenta a vrut să o controleze pe cea mică, femeia „nu se uita la copil, cât se uita la mamă”.

„Sunteți cam galbenă, faceți-vă un control”, i-a spus, îngrijorată, asistenta. Vasilica, o femeie modestă, care lucra „la mătură, la RATC (Regia Autonomă de Transport Constanța)”, s-a gândit că e de la oboseală.

O săptămână mai târziu, asistenta a întrebat-o din nou, alarmată:

De data asta, tonul asistentei a pus-o pe gânduri. Încurajată de soț, s-a dus.

„Vai, dar ești grav, ce să mai…”, a sunat reacția medicului de familie.

După câteva vizite la spitale din Constanța și București, au primit un diagnostic „foarte sumbru, ca o durere de ciocan: ciroză biliară primitivă.”

Medicii le-au spus de la început că pentru această afecțiune autoimună există doar un tratament de menținere, care ar încetini evoluția bolii. Remediul însă e unic și constă în ceva ce nu are o dată fixă: transplantul hepatic.

„Am fost incluși imediat pe listele de transplant”, povestește soțul Vasilicăi, care vorbește mereu la persoana întâi plural – greul l-au dus tot timpul împreună.

„Lista de aşteptare este dinamică, dacă starea de sănătate a unui pacient se agravează, acesta poate avea prioritate faţă de alţii care se aflau iniţial înaintea lui”, explică medicul Pantiş.

Soții Sârbu s-au agățat de orice speranță. Întâi „am zis că rezolvăm cu un donator viu”, spune George. O bucată din ficatul unei persoane cu aceeași grupă de sânge ar fi fost o soluție.

Toată familia și-a făcut analizele, dar niciunul dintre membri nu a fost compatibil. Cel mai important criteriu în procesul de selecție a celui care va primi organul este grupa de sânge. Aceasta trebuie să fie compatibilă cu cea a donatorului, spune medicul Doina Hrehoreț, medic chirurg la Spitalul Fundeni, care face operații de transplant hepatic.

După încercările nereușite cu familia, soții au vorbit cu niște cunoștințe care locuiau în Canada „și ne găsise acolo, era în jur de 90 000 - 100 000 de dolari canadieni”. O sumă enormă pentru o familie cu un copil, care trăia din salariul de pompier al soțului și din pensia de boală a Vasilicăi, rămasă fără loc de muncă odată ce starea de sănătate i s-a deteriorat.

Boala începea să se facă simțită din ce în ce mai mult. Vasilica era tot timpul obosită. Când fiica ei o ruga să iasă în oraș cu ea, de multe ori o refuza. O durea când fata îi zicea „mami, tu toată ziua dormi”.

Soții Sârbu aveau mereu bagajele făcute – un ceremonial al așteptării pe care persoanele aflate pe listele de transplant îl învață repede.

Și asta pentru că, odată prelevate de la cineva aflat în moarte cerebrală, organele trebuie să ajungă la pacienții de pe listele de așteptare în doar câteva ore. „Ficatul în opt ore, plămânii în patru-șase ore, inima în trei ore, rinichii în maximum 12 ore”, spune Carmen Pantiș.

Dacă i-ar fi sunat la orice oră din zi sau din noapte să le spună că există un posibil donator, soții Sârbu și-ar fi luat repede ghiozdanele verzui în care erau așezate câte un halat, o pereche de pijamale, una de papuci și un prosop. „11 ani nu am umblat la ele. Le mai spăla, le mai împrospăta, mai scotea, mai adăuga ceva”, spune soțul.

Cu fiecare an care trecea, familia Sârbu se întreba de ce nu le vine și lor rândul. Medicii le spuneau că nu sunt donatori.

După zece ani de așteptare, femeia își pierduse speranța că o să mai facă vreodată transplantul. Bărbatul îi zicea să fie optimistă, dar în sinea lui credea același lucru.

„Trebuie neapărat să îți găsim un ficat, că nu mai poți să duci mult”, i-a zis în 2017 medicul gastroenterolog care o trata.

Pe 7 noiembrie 2017, seara, Vasilica se pregătea să plece în vizită la o prietenă care abia născuse, când a primit un telefon.

„Vrem să vă anunțăm că s-a găsit un posibil donator. În câte ore puteți să ajungeți?”, își amintește că i-a spus medicul care o avea în evidență.

L-a sunat imediat pe soț să-i spună să se învoiască de la serviciu, a pus la ușă bagajele împachetate de atâția ani și a îmbrățișat-o pe fiică.

Doctorii îi mai spuseseră mamei și cu o lună înainte că există un posibil donator, dar până la urmă ficatul a ajuns la alt pacient.

La 50 de minute după telefonul primit, Vasilica și George Sârbu erau deja în mașină spre București. Pe drum, femeia n-a putut să scoată niciun cuvânt. Când au ajuns la Spitalul Fundeni, „dezechiparea totală, radiografie, analize de sânge, toaletare, tot ce înseamnă și a internat-o pe un pat”, povestește soțul.

În timp ce el aștepta pe holul cu lumină albă, a văzut doi părinți care plângeau. Câteva minute mai târziu, când ușile de la terapie intensivă s-au deschis, cei doi au alergat spre o targă pe care era întins un băiețel și l-au pupat.

I-au spus lui George că fiul lor trebuie să facă un transplant hepatic, „că vine un organ de la Iași, de la un băiețel care a fost călcat de mașină”.

„Parcă ăsta era pentru noi”, își amintește George Sârbu momentul în care a înțeles inevitabilul: soția lui e opțiunea de rezervă, planul B.

În România „nu există o procedură de izolare a familiilor celor care sunt chemaţi pentru transplantul de organe, este posibil ca acestea să se întâlnească pe holul spitalului”, explică medicul Pantiş.

Dar destinul s-a răsucit în câteva clipe. Mama care aștepta pe hol a început să plângă. „Nu se poate face transplantul, că are o hemoragie puternică și dacă îl desface, îl pierdem.”Apoi, George a văzut-o pe soția lui pe targă – era dusă spre sala de operație. A început să plângă de fericire.

După aproximativ zece ore, cât a durat intervenția, Vasilica Sârbu, în vârstă de 38 de ani, avea ficatul unui băiețel de șapte ani. De la patru sute de kilometri depărtare, părinții donatori schimbaseră o viață despre care nu știau nimic.

De atunci, ziua de 8 noiembrie 2017 a devenit pentru ea a doua zi de naștere.

La o săptămână după transplant, au apărut complicații și a fost nevoie de încă trei intervenții. Ultima a fost cea mai grea. I-a fost teamă că o va pierde, își amintește George.

„A vrut Paul să mai fim”, spune Vasilica, în timp ce își mângâie partea dreaptă a toracelui.

Protocolul nu le permite medicilor să le spună pacienților de la cine au primit organul, însă George Sârbu a aflat din presă numele tatălui băiețelului şi i-a scris pe Facebook. I-a spus că îi vor fi recunoscători toată viața.

Când fiica ei de 17 ani o întreabă „putem să ieșim și noi în oraș ca fetele?”, Vasilica e deja la ușă. Azi poate să simtă din nou gusturi de care îi era atât de dor. „De vreo trei ani nu mai mâncasem portocale.”

Deși trebuie să evite în continuare mâncărurile grele, de Crăciun a gustat de poftă niște tobă și cârnați. „Când mănânc câte ceva așa, zic: «Paul, îl primești și pe ăsta? Hai, te rog, să nu ne fie rău»”.

Dar cel mai des îi spune copilului, în timp ce își atinge ficatul: „Să fii cuminte, să ai grijă de mine, o să fim bine”.

*Dacă ești una dintre cele 140 de familii care au acceptat din 2017 și până azi donarea de organe ale persoanelor dragi care s-au aflat în moarte cerebrală și vrei să împărtășiți cu noi motivele gestului tău, dă-mi un un mail pe adresa: delia.marinescu@ringier.ro