Am vizitat America să-ți zic ce am înțeles ca român despre visul american

România a trăit câteva zeci de ani cu așteptarea americanilor în sân. E și de înțeles. În lumea noastră plină de sclipici a Dallas sau Beverly Hills, 90210 totul e frumos și n-ai cum să nu vrei nițică libertate și oportunitate de care se bucură americanul de rând. Unde, „de rând" înseamnă să aibă bani mai mulți decât ăia din clasa de mijloc și o casă luxoasă într-un cartier bun.

Pe lângă apartamentele comuniste vilele alea din Beverly Hills par niște conace în care ai putea trăi și muri împăcat cu condiția ta de om.

În patru ani am ajuns de cinci ori în America în Seattle, San Francisco și ultima dată în Los Angeles. Ca-n ultimul loc n-am simțit în nici un altul apăsarea „visului american" și a condițiilor pe care le ai ca om de rând sau ca bogătaș. Acolo, pe malului Pacificului unde incendiile și cutremurele sunt aproape o obligație, totul pare posibil și imposibil în egală măsură. Mâncarea și în special băuturile carbogazoase cu mult zahăr costă puțin, iar mașina este o extensie a omului.

Eu nu am dragoste de țară și nici n-aș spune că mor de dragul revenirii aici, dar Occidentul pentru mine mereu a însemnat Europa de Vest compusă din Marea Britanie, Franța, Olanda, Germania sau Italia. Sunt țări în care viața e mai frumoasă și poți să fii mulțumit cu democrația și libertatea de aproape orice natură. America e diferită. Aș zice că e total diferită de seriale și filme, dar aș exagera, pentru că mai sunt producții care-ți arată și realitatea.

Cei mai mulți angajați în magazine, restaurante sau prestări servicii de bază în societate sunt imigranți din America de Sud și Asia. Cei mai mulți știu engleză la nivelul la care e orice elev de clasa a șasea din România și mimează ospitalitatea americană cu niște zâmbete chinuite. Pe lângă toți ăștia e America ridicată, mai mereu, pe panouri publicitare imense, mașini și un consum exagerat de aproape orice natură.

În prima zi a șederii mele în Los Angeles am mâncat la McDonald's, poate cel mai cunoscut fast food din SUA. Mâncarea e mai proastă decât orice ai găsi în România, iar după ce comanzi primești un bon de ordine și aștepți să-ți vină comanda, chiar dacă nu-i coadă. E surprinzător când vii d-aici, unde timpul e ceva mai redus. Totodată, e evidentă lupta destul de pe față a producătorilor de sucuri cu apa: orice băutură era la un dolar, iar apa e o opțiune care intră în calcul dacă ești foarte deshidratat. Altfel, un meniu decent e vreo 10 dolari și e rezonabil.

Patru restaurante mai târziu, d-astea ale poporului printre care și Denny's, care replică designul celor pe care le vezi prin filme, senzația cu care am rămas e că miza este pe porții ceva mai mari decât în România, prăjeli mai grele decât aici și igiena este relativă și trebuie să-ți ajustezi pretențiile, dacă vii din Europa. De asemenea, toaletele sunt ceva mai restricționate decât pe la noi și poate asta e pe fondul tot mai mare de boschetari pe care-i au pe străzi.

Ziceam de băuturi și cum apa este un fapt secundar. La magazine, apa la un litru e sub doi dolari, în timp ce sucurile „se bat" pe la un dolar jumate. Am fost și la o convenție despre jocuri video, unde apa era patru dolari și sucul la jumătate de preț. Așa că dacă te întrebi de ce mulți beau Cola, nu-i pentru că sunt înnebuniți după asta, ci pentru că marketingul ăla a împins băutura asta să fie o alternativă la apă pe care n-o poți ignora și n-o să se oprească aici.

Pe lângă mâncare, panourile publicitare te îndeamnă la alt tip de consum, cel mai des de divertisment: seriale, show-uri TV, filme, aplicații. Acum e și cursa pentru Emmy și cele mai multe sunt despre „for you consideration" cu bucăți atent alese și elogioase din diverse publicații. Apoi, sunt afișele cu împrumuturi, cu îndemnuri la luat niște bani ca să-ți poți cumpăra ce vrei tu. Reclamele la TV sunt cam la fel, doar că-s aproximativ la fel de stupide ca astea din România de la teleshopping sau pastile de prostată, digerat și constipație. Da, au niște reclame senzaționale uneori, dar marea lor masă e departe de ce te impresionează de fiecare dată la Super Bowl.

Acolo unde New York e ditamai metropola cu clădiri pentru care îți rupi gâtul ca să le vezi vârful și unde viața e, mai mereu, trăită în apartamente și în metrou, California e destinația pe care și-ar imagina-o părinții tăi pentru bătrânețe. În afara a ceea ce e „downtown" Los Angeles se întinde o pătură imensă de case cu, de cele mai multe ori, un etaj, cu bulevarde mari și puțini oameni pe străzi.

Pe străzi mașinile americane, deși destul de puține în Los Angeles, sunt mai ales mari. Benzina e mai ieftină decât în UE, iar transportul în comun e un moft cu care suntem obișnuiți noi europenii. Ca să ajungi cam oriunde ar fi ceva de făcut, ți-ar lua cel puțin jumătate de oră de mers pe jos prin temperaturi care nu-s, de multe ori, dintre cele mai plăcute. Totuși, sunt multe mașini din Europa și Asia, unde Audi, Hyundai sau Toyota cam ocupă străzile. Nu-i greu să le observi, că sunt mai mici și au un design care nu pare desenat cu toporul.

LA are un sistem de transport subteran și este rezonabil, cât timp destinația ta e într-una din stații, dar cu autobuzele e mai mult un joc al norocului. Îți dai seama de asta încă de la aeroport, care nu-i conectat la oraș decât prin autobuze care n-au loc de mașini sau nu te duc direct în vreun punct central. Și ăsta nu-i moft de România, ci moft de Europa. De exemplu, în Londra sau Paris (și chiar San Francisco) ai un metrou sau tren care te pot duce în oraș și la costuri de vreo 10 lire sau maximum 20 de euro.

Așa că de la aeroport am plecat cu un Lyft, o versiune mai ieftină de Uber și de vreo patru ori mai ieftină decât taxiul. Dar după care am așteptat aproape o oră, pentru că primul șofer s-a speriat de aglomerație și a anulat, iar al doilea a prins ambuteiaj de vreo 30 de minute în cam un kilometru.

Pe lângă mașinile personale, oamenii sunt obișnuiți și cu închiriatul. Pe zi un SUV cam cât o sufragerie confort trei costă 65 de dolari și un plin e vreo 25 de dolari. Un Mustang costa 35 de dolari pe zi și e de înțeles, oarecum, de ce e mai eficient să închiriezi, decât să iei orice formă de taxi.

Totodată, orașul e și despre parcări. Pe unde a fost loc, cineva a pavat, a pus un portar la intrare și un tarif pe oră (sau pe intervale orare). Da, ei au învățat să facă din parcagii un sistem controlat. Nu cred că are rost să mai spun că pistele de biciclete sunt niște anormalității care apar din când în când pe lângă un bulevard mai generos.

România stă excelent când vine vorba de tarife și pachete. Mai mult, acum Europa și-a făcut un cadou și a eliminat tarifele de roaming, așa că viața e mișto pe „bătrânul continent". Unde mai pui că-n Est ai și internet bun, deși Vestul nu se poate lăuda cu asta. În America lucrurile stau diferit. Odată ce o companie d-asta de cablu, telefonie sau internet te prinde, aruncă-n tine cu tot felul de piedici ca să nu mai pleci, de la clauze ascunse la call centere care trag de timp la telefon până te saturi și renunți. Plătești vreo 30 de dolari pentru cinci giga de net pe mobil. La abonamente, e o bătaie acum pe portări.

Altfel, vitezele sunt destul de reduse și dacă pornești un streaming de muzică sau film și-n același timp mai vrei să faci și altceva, ai nevoie de speranță c-o să meargă cum trebuie. De unde și o rată mai mică a pirateriei, dar și amenzi mai mari. Legat de amenzi, un fapt divers frumos: 1 000 de dolari pentru aruncat gunoiul pe autostradă. Asta te cam face să ții o oarecare curățenie.

Bine, poate te gândești că nu-i problemă că-s tarifele mari, că te duci într-o cafenea acolo și parazitezi un WiFi. Da, arată bine în filme și funcționeză excelent în România, dar cei care oferă un WiFi nu asigură pentru el și cea mai bună conexiune. Chiar și Starbucks, care are o înțelegere cu Google pentru net wireless, îți dă suficient cât să vezi un Facebook și să trimiți niște mesaje, nici vorbă de streaming sau ceva mai bun. Alte restaurante, mai scumpe, stau mai bine, astea ieftine sunt fix cum te-ai aștepta. Și pe la McDonald's, KFC sau alte cafenele internetul nu-i așa de „la liber".

Americanii sunt oamenii ăia care seamănă cu europenii, rădăcinile lor sunt pe continentul ăsta, dar și-au dezvoltat acolo la ei un sistem care s-a diferențiat mult de-al nostru. Stilul de viață e pe bază de împrumuturi și avocați, e despre extra sale și despre a avea încă ceva, o chestie pe care o regăsești și-n România și alte țări est-europene într-o anumită măsură. În fapt, e un rezultat direct al campaniilor bine gândite de marketing și al propagandei din entertainment.

Și americanii sunt oamenii small talk-ului. Practic, din orice ar putea să facă o conversație banală din care nu rămâi cu nimic. Unora le place, mie mi se pare inutilă și-ți umple timpul cu nimic. A, și vocabularul lor e limitat la „like" și „wow". Apoi, mai aruncă niște cuvinte ca să umple spațiul.

Am ajuns în ultima zi și-n Beverly Hills, această periferie de lux pentru ei, unde casele sunt înșirate de-a lungul unei străzi care tot urcă la deal. De pe terasa uneia de vreo trei milioane de dolari am văzut de departe Los Angeles. În interior mirosea ca-n casa bunicii de la țara și obiectele erau cel puțin din secolul trecut. Era însă vorba de statut, de prezență pe dealul ăla și despre vedere.

E o impresie pe care am împărtășit-o cu un macedonean și un bulgar, amândoi fiind încântați de America în măsura în care ar mai vizita-o, dar n-ar sta acolo. E absurdă în regulile ei și este un sistem în care ești liber în măsura în care libertatea asta e gândită în stilul de viață deja trasat. Altfel, poți oricând să-ți iei un cort și să fii homeless pe străzi. Dar, hei, iarba e aproape peste tot.

Viața asta mai liberă din Europa, cu baruri, cluburi și cafenele și petreceri până dimineața există și în Los Angeles, dar e redusă la câteva străzi. Dacă asta urmărești de la o excursie, Europa îți oferă mult mai multe lucruri. Totuși, în Grand Central Market din Los Angeles m-am simțit ca-n Piața Obor. Mexicani, americani, chinezi toți într-un loc cu mâncare, produse vrac și bere pe care s-o bei la terasă sau la bar. Asta e o zonă de vizitat, că vezi și cealaltă viață din Los Angeles.

Urmărește-l pe Răzvan pe Facebook.