mircea geoana

FYI.

This story is over 5 years old.

Cărțile politicienilor

Povestea vieții lui Mircea Geoană, de la fiu de general în comunism la diplomat în America

Taică-su, om simplu și boem, era pe vremea comunismului doar un biet general, care comanda Apărarea Civilă.

Pierderea alegerilor prezidențiale din 2014 a rupt PSD-ul în două. Ce să-i faci, viața e grea când ești cu turma de hiene și se termină hoitul. Și mai trist, Geoană a rămas singur. În mintea lui de „prostănac”, după cum îl descrie nemuritorul Iliescu, se vede o ultimă redută a stângii. Speră că va veni și vremea lui pe scena politică, după ce PSD-ul va fi consumat complet de DNA și mâncătorii interne.

Publicitate

Doar că PSD-ul inevitabil va renaște din propria cenușă, cum a mai făcut-o și când a murit sub numele de FSN și sub cel de PCR. Geoană însă, spre diferență de majoritatea liderilor PSD, nu a avut un prilej serios de a-și demonstra incompetența și nocivitatea. A reușit doar să fie penibil la vremea lui, în 2009, când a fost președinte câteva ore și s-a bucurat ca un naiv.

Am decis să mă uit direct în mintea lui, să îmi dau seama mai exact ce fel de om se ascunde în spatele măștii de persoană fără personalitate. Pentru asta, cu un masochism crunt, m-am apucat să citesc Încredere, cartea pe care Geoană a lansat-o înainte de înfrângerea penibilă suferită în fața lui Băsescu.

Cartea începe ca o variantă de „amintiri din copilărie" pentru proști

După ce treci de zâmbetul de pe copertă și de Cuvântul Înainte în care nu se poate abține să nu spună ceva care nu înseamnă nimic, dar sună frumos - „cred cu tărie în viitor" -, ajungi la nostalgiile exagerate ale lui Geoană, de pe vremea când era copil sărac.

„Grâul pe care-l coseam îl încărcam cu furca în care, treierându-l apoi cu caii care se învârteau în jurul unui par, zdrobind spicele sub copite. Călăream pe deșelate și mâncam lapte cu mămăligă tare, tăiată cu ață de cânepă. Noaptea, cerul senin era plin de stele căzătoare."

Cât de boem! Ce viață simplă și corectă a dus Geoană în copilărie! Timp de câteva săptămâni. Că e vorba doar de o vacanță la un unchi, la țară. Doar era bucureștean dintr-o familie cu poziție, ce naiba. În rest, se mai ducea prin Craiova, unde, uneori, juca fotbal desculț. Probabil într-o zi a și văzut o praștie. Clar e un om din popor, cu nevoi simple și origini de muncitor!

Publicitate

Aștepți degeaba să citești în continuare despre cum fura pupeze. Geoană trece repede de la vrăjeli pe nostalgie la vrăjeli politice goale de conținut.

E o pepinieră de truisme politice care nu aduc nimic

Formula fiecărui capitol este foarte simplă. Câteva paragrafe despre viața lui ca om, scrise așa, cu aura unui uncheș nostalgic, care dau în concluzii despre România și viitorul românilor. De la copilăria la Craiova se trece brusc la bla bla responsabilități individuale, disciplină, respect față de muncă și forța românilor de a-și îndeplini visul european.

Din capitolul următor, O datorie morală, afli că viața aia simplă și boemă a durat fix cât mi-a luat mie să citesc despre ea. În rest, a stat liniștit la București, unde taică-su, om simplu și boem, era doar un biet general, care comanda Apărarea Civilă. În niciun caz nomenclaturist, pentru că nu se afla nici măcar în top 20 generali de la MapN.

Pe deasupra, el nici măcar nu lucra pentru comuniști. El lucra să protejeze poporul. Nu îl atingeau pe el ideologii de-astea. Era un adevărat patriot care, în loc să-și ia Ford Escort sau Renault 16, și-a luat Dacia 1300. Deci clar nu era un nomenclaturist, ci un patriot. Faza cu mașina e o dovadă atât de clară de suflet bun, încât o repetă:

„Când a fost vorba să-și cumpere mașină, părinții mei au optat pentru Dacia 1300 și și-au luat număr de înmatriculare la rând cu toată lumea, număr pe care-l țin minte și acum 6-B-4195."

Publicitate

Îți dai seama? Avea număr de mașină normal! Era ca noi, domnul general! Fix ca noi, pulimea! Nu avea nici numărul B-69-SEX, nici B-10-BOS. După care autorul profită de faptul că a vorbit despre un om din generația trecută ca să-ți bage pe gât discursul ăla despre cum ar trebui să ne respectăm bătrânii, să învățăm de la ei și alte lucruri de-astea de bun simț, pe care le știm toți.

Toată cartea e plină de observații de bun simț, pe care le știm toți. Geoană ne crede atât de proști, încât să ne bucurăm când citim truisme pe care le știm deja. Ar trebui să fim mai buni și mai muncitori! Da! Are dreptate! Ar trebui! Fii președintele nostru, domnu Geoană, singurul om care a simțit nevoia să pună pe hârtie ceva ce știm toți.

În loc să-și facă un CV ca oamenii normali, Geoană și-l narează în 75 de pagini

Când paragrafele de introducere în discursul politic banal și fără substanță nu sunt amintiri patetice, sunt note din CV, narate. Cum l-a dat taică-su la Politehnică, dar el a făcut până la urmă și Dreptul, deci vede lucrurile din două unghiuri, ca un șpanchiu intelectual. Lipsește doar capitolul despre cum defectul lui cel mai mare e că muncește prea mult și ar fi fix genul de CV pe care-l au toate secretarele.

După ce menționează că o perioadă s-a dus pe șantier de la cinci dimineața, ca să vezi ce muncitor e, ajungi la perioada de după Revoluție. În 1990 a vândut Dacia patriotică a lu' taică-su și și-a luat Fiat Ritmo. Sari cinci pagini în care vorbește de România viitorului la modul patetic și ajungi brusc și neașteptat în 1991, când Meleșcanu îi propune să fie director de externe. Cum a ajuns așa de rapid acolo, habar n-am. Probabil a profitat de faptul că m-a adormit cu discursul patetic de cinci pagini, ca să facă niște agerimi. Sigur nu l-a ajutat taică-su, că era genul de patriot care nu folosește pile.

Publicitate

Apoi Geoană și-a luat nevasta și Fiatul și s-a dus la Paris să studieze ceva, politică, ambasade, chestii. S-a întors de acolo și Mele l-a făcut purtător de cuvânt. Urmează capitolul Miezul problemei, în care povestește cum a fost viața ca ambasador SUA și cum i-a mângâiat Bill Clinton copiii.

Printre stângăcii stilistice și patetisme penibile reușește însă să trântească o frază care lui i se pare că-l descrie înainte de a învăța să vorbească în public, însă mie mi se pare în continuare actuală:

„Când mergeam într-un restaurant și chelnerul îmi spunea că nu are loc liber, deși nu era nimeni la niciuna din mese, făceam stânga împrejur, spre exasperarea Mihaelei."

Exact așa bănuiesc că a ieșit și din PSD. I-a zis Ponta că nu mai sunt locuri.

Mihaela, dragostea lui

Geoană o să rămână în istorie cu momentul ăla când se bucura înainte de numărătoarea finală. Când i-a mulțumit lu' „Mihaela, dragostea mea". Foarte romantic. Evident că Mihaela apare în carte. În capitolul Mihaela. Care începe cu cea mai jalnică încercare de a produce empatie, din istoria empatiei.

Sună dramatic telefonul. Mihaela îl anunță că e posibil să aibă cancer de sân. Vai! Evident că nu a avut nimic și că toată povestea e acolo pentru umanizarea personajului. Oau, au stat pe gânduri trei zile până au aflat că n-are nimic! Ce peripeție! Apropo, fix în timp ce scriu textul ăsta, m-am palpat și am simțit o denivelare. Sper că empatizați cu mine în momentul ăsta și sunteți cu sufletul la gură!

Publicitate

Politica pe bune lipsește cu desăvârșire

Mai face niște gargară, ascunsă după mici povestiri, despre cum a luat el bătaie la alegerile pentru primăria Bucureștiului de la Băsescu și despre cum trebuie să revitalizăm agricultura și alte lucruri frumoase. Dar, evident, nu vorbește despre soluții. Doar despre faptul că există niște probleme pe care le vedem cu toții și că trebuie rezolvate. Oau, câtă dare de seamă! Serios? Bine că mi-ai zis că trebuie să revitalizăm agricultura, că să mor de nu eram convins că e performantă.

Nu aflăm nimic despre PSD, nimic despre Iliescu și nimic despre vreun om politic din România, în afară de două replici benigne de-ale lui Meleșcanu. Doar concluzii mediocre despre societatea românească. Se citește ca o carte motivațională și e la fel de plină de lucruri care sună bine și nu spun nimic ca și citatele de pe wall-urile pițipoancelor. Dar nu asta mi se pare deranjant, că Geoană își crede alegătorul atât de prost încât să pună botul la asemenea vrăjeală. Ci că e atât de naiv încât crede că un om atât de prost încât să pună botul la asemnea vrăjeală ar sta să-i citească cartea.

Aș vrea să trag o concluzie frumoasă, alta decât cea că mi-am irosit două ore din viață citind o ciornă motivațională a unui om mort politic. Așa că am să pun un paragraf de la el, care sună înălțător și ar putea însemna orice, oriunde:

„Dacă vrem ca România să-şi croiască propriul destin şi să-şi aleagă soluţiile care i se potrivesc, nu doar cele importate nemestecate din afară, trebuie să aspirăm să schimbăm atitudinile care ne-au frânat progresul şi ne-au încătuşat până acum ambiţiile. Trebuie să recunoaştem că fluctuaţia de la extrema complexelor la cea a îngâmfării nu este o soluţie. Doar recunoscându-ne lipsurile şi acceptând să le corectăm, fiind deopotrivă mândri de ce suntem în stare, vom putea să devenim artizanii propriului destin."

Mai citește și despre alte cărți scrise de politicieni:
Debutul literar al lui Gigi Becali Ion Iliescu - Destinul unui robot de stânga